KorAP: Find »[drukola/base=divin & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...52 53 54 ...93 >

2,306 matches

Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873

serie de corespondențe, într-o rețea sau un sistem hierofanic, de revelații convergente și sincrone ale divinului"6. Principiul analogiei se verifică inclusiv pentru mecanismul intertextual, însă dificultatea rezidă din a stabili măcar aproximativ corespondentul, în configurația acestui mecanism, pentru divin. Există un pattern care suferă un fel de metempsihoză livrescă, de la o reeditare intertextuală la alta, luând forme diferite, în spatele cărora lectorul îl decriptează, cu mai mare sau mai mică dificultate. Termenul hipertext are dublu înțeles, acoperind și pattern-ul

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
L'expérience religieuse: essai de psychologie descriptive, Alcan, 1906, p. 424 (ed. rom. Tipurile experienței religioase, traducere de Mihaela Căbulea, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1998). 4 R Otto Le sacré, PB Payot, 1969 (ed. rom. Sacrul. Despre elementul irațional din ideea divinului și despre relația lui cu raționalul, traducere de Ioan Milea, Cluj-Napoca: Editura Dacia 1992, ed. a II-a, 1996). 5 Clémence Ramnoux La nuit et les enfants de la nuit dans la tradition greque, Paris : Flammarion, 1959, p. 39. 6 Ibidem

[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395

mod mai curând pozitiv despre ascetism în general. În opinia sa, un anahoret care se străduiește să-și înăbușe orice urmă de preocupare sexuală se poate să-și fi sublimat pur și simplu libidoul, reușind să se intereseze de domeniul divinului, al naturii și al vieții animale, fără ca aceasta să aibă vreo legătură cu patologia. În schimb, ascetismul adolescentului deține un loc aparte în studiul mecanismelor de apărare efectuat de A. Freud: fără a-l include în nici una dintre cele două

[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550

spirituală a umanului. Deloc pesimist, dar nici de un optimism superficial, M. Maffesoli definește înțelegerea postmodernității ca o "perspectivă într-un fel mistică, desigur, dar care pune accentul pe demersul inițiatic: a ieși din sine pentru a face loc acestui "divin" care este mediul natural și social. A ieși dintr-un sine îngrădit în identitatea lui, funcția lui, ideologia lui, profesia lui, pentru a participa, în momentele festive sau în banalitatea vieții comunitare, la figuri atemporale, arhetipice ce ghidează demersul într-

by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
colective. Prin aceasta, el închide în sine o parte de inconștiență. Nu acționează, nu creează în cunoștință, sau în funcție de legile exterioare, ci mai degrabă în acord cu natura la care participă. Este un "favorit" al zeilor, am putea spune al "divinului societal" care îl lucrează. El cristalizează, într-un moment particular, geniul colectiv (grup, fa-milie, indivizi) la care participă. Deci mai puțină conștiință (de sine) decât neștiință: a fi în, sau a fi fără30. Acest "favorit" al zeității colective este le-giune

by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
care am vorbit pot fi considerate ca o formă de detașare. Pierdere a eului mărunt într-un Sine mai vast: acela al comunității. Pierdere a eului în Celălalt care poate fi considerată ca o adevărată divinizare. Zeificare (theôsis) prin care divinul se imanentizează, se umanizează într-un fel. O astfel de încarnare a zeității în corpul social este exact ceea ce se poate observa în toate afluxurile de oameni cu care actualitatea este așa de generoasă. Aceste adunări diverse, traversate de o

by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
la alteritate. Și, în termeni mai pozitivi, adeziune la frumusețea și bogăția lumii. Toate acestea delimitează creativitatea non-activității. Perspectivă într-un fel mistică, desigur, dar care pune accentul pe demersul inițiatic: a ieși din sine pentru a face loc acestui "divin" care este mediul natural și social. A ieși dintr-un sine îngrădit în identitatea lui, funcția lui, ideologia lui, profesia lui, pentru a participa, în momentele festive sau în banalitatea vieții comunitare, la figuri atemporale, arhetipice ce ghidează demersul într-

by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578

epocii și, nu în ultimul rând, ideile ce se ascund în spatele nenumăratelor fapte, așa după cum, mai târziu, Johann Sebastian Bach avea să aducă prin muzica sa nu numai o nouă concepție artistică, ci și o altă substanță psihologică, anume umanizarea divinului, definind astfel o epocă ce tindea să interpreteze existența prin prisma umană. În această etapă de tranziții, Erasmus este al Europei și Europa a lui Erasmus, colosala aventură a sufletului și minții sale aducându-ne în față imaginea primului homo

[Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-i exemplul cu mici derogări. O vrajbă continuă se naște între credincioșii papei și adepții lui Luther și Calvin. Peste acestea apare un curent extremist al Reformei, unitarianismul sau antitrinitarianismul nu mai puțin încântat de forma sa de comunicare cu divinul: neagă dogma Sfintei Treimi, divinitatea Sfântului Duh, consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl și preexistența lui Christos față de momentul încarnării, adoptând libera discuție a textelor sacre. Curentul va câștiga teren în Europa Răsăriteană și Centro-Răsăriteană, Transilvania și Polonia fiind cele mai bune

[Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
op. cit., vol. I, p. 355. George Uscătescu, Erasmus, Univers, București, 1982, pp. 96-97; pentru epoci și curente, personalități și capodopere ale muzicii universale, vezi Geoge Bălan, O istorie a muzicii europene, Editura Albatros, București, 1975, capitolul „Bach, Händel și umanizarea divinului”, pp. 108-114. Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei, traducere și note de Ștefan Bezdechi, studiu introductiv de Constantin I. Botez, Editura Științifică București, 1959, pp. 3-4. Johan Huizinga, op. cit., p. 55; vezi și J. Huizinga, Erasm

[Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757

muzicii, în vol. De la Apollo la Faust, antologie, cuvânt înainte si note introductive de Victor Ernest Mașek, Editura Meridiane, București, 1978. O'Pray Michael, Film, Form and Phantasy, Palgrave Macmillan, New York, 2004. Otto, Rudolf, Sacrul. Despre elementul irațional din ideea divinului și despre relația lui cu raționalul, traducere de Ioan Milea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005. Pareyson, Luigi, Estetica. Teoria formativității, traducere și prefață de Marian Papahagi, Editura Univers, București, 1977. Peirce, Charles S., Semnificație și acțiune, prefață Andrei Marga, selecția textelor

[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

posibilului, înălțarea și coborârea nu figurează decât unul și același act in-diferent de facere și de prefacere, de reflectare reciprocă în marea oglindă unde toate se văd la fel, drept tot. Flacăra aprinsă în "firida unde arde cu foc nestins Divinul" iradiază prin spații redând nemărginirii fugarul ei mister, "mereu mai străvezie, mereu mai necuprinsă,/ Prin sure și înalte pustiuri de eter" (Când va veni declinul). În rama imensă a acestui tablou deschis în infrarealitate, "sub îngânata lumină-abia născândă" (Gest), perspectiva

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
înalță"46: "natura a înzestrat aripa cu puterea de a face ca ce e greu să se ridice către înalturi, acolo unde își are neamul zeiesc sălașul". Căci "din toate câte țin de trup, ea mai ales ne înrudește cu divinul"47. Când însă, "prin cine știe ce năpastă, de viciu și uitare", sufletul se îngreunează, el "își vatămă aripile și cade pe pământ", "mulțime de suflete se schilodesc, iar alte multe își află mulțime de aripe frânte", iar "din această clipă, părelnicia

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
povară", "cereasca greutate"61. Deși apăsătoare, greutatea e diafană, căci e a cerului ce umple imaginea inimii 62. Inima e astfel înclinată spre puterea de atracție a înaltului, gravitează pe orbita unui centru de greutate dinafara ei. Dacă "altar al divinului este inima omului" (Sf. Bonaventura), conform acestei viziuni teocentrice, deschisă din perspectivă cardiacă, omul renunță la propria persoană imaginară pentru a se alătura imaginii divine, chipului supranatural care îi luminează tainic fața. "Căci unde este comoara ta, acolo va fi

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
desfășurare; deși uitarea vine din orizonturi opuse, însemnând o dublă reducție din partea inteligibilului ("m-a uitat Dumnezeu") și a sensibilului ("m-au uitat frunzele"), acțiunea ei e complementară, conducând la o sensibilizare a eului, care primește un trup, respectiv a divinului, care devine vizibil. Când sensibilul e pus în paranteză, inteligibilul se sensibilizează, apare în locul părăsit de lume. În ambele cazuri uitarea se absolutizează, se golește de propriu-i obiect, până când dispariția acestuia dobândește forma unei stranii apariții: trupul văzut ieșit

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
ei. Ea se face vizibilă dinspre orizontul ochiului fix care o creează, developându-se în ochiul extaziat care o privește "din spate", în ochiul contemplației - cum spune Hugues de Saint-Victor -, interior față de ochiul trupesc și exterior față de ochiul "solar" al divinului. Ceea ce privește este privit, naște privirea; lumina ne privește în măsura în care ea face privirea. Chiasm care cuprinde - în același mănunchi de raze - atât lumina care "coboară din deal spre o vale", procesiunea în orizontul "opal" al lumii fenomenale, cât și lumina

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
a unui nou început, disponibil oricărui sens în lumina căruia și-ar afla ființa, albia formei. Daniel Turcea. O "fără de nume străvezime" Etapele unei fenomenologii a luării măsurii, pe măsura esenței omului în care se arată distanța până la care retragerea divinului este posibilă, sunt semnele revelatoare ale posibilului însuși al ființării. Poezia lui Daniel Turcea rostește anevoiosul drum al străbaterii distanței, pe urmele retragerii inaparentului în imaginea care îi descoperă chipul în chiar lucrurile în care el se acoperă, un drum

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
mi acoperă chipul": "un chip ascuns de noapte/ sau un drum/ care începe și se face nevăzut"3. Ascunderea înseamnă acum acoperirea, învăluirea în materialitatea opacă a manifestării mundane. Chipul uman nu numai că refuză distanța în care se vestește divinul, și odată cu ea înălțimea la care e chemat să ajungă; el nu cunoaște decât propriul chip, drept singura măsură a aparenței în care se închipuie în și pentru sine. Închipuirea e retragerea chipului, nu înfățișare ci desfigurare. Ceva ce apare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
vizibilul și mai vizibil, dându-i strălucirea manifestării esenței. Nu e prin urmare invizibilul ce califică lucrurile pe care nu le vedem pentru că sunt acoperite de alte lucruri (grădina din spatele unei case); fiind ascunse vederii, acestea nu fac imagine. Invizibilul divin însă se retrage tocmai în imaginile în care el se poate arăta, iar dacă se arată ca imagine el se înfățișează ca invizibil al vizibilului. În această perspectivă, sufletul nevăzut este ascuns în imaginea care îl acoperă, îl învăluie în

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
de tot, până la lamura flăcării mângâietoare, "rouă/ înconjurată de flăcări"21; trupul ia chipul sufletului - "strălucea/ cu raze-năuntru"22, - iar "sufletul se-nfășoară-n mătase": "schimbându-și fața/ acesta e trupul"23. Retragerea omenescului - a prea umanului - corespunde retragerii divinului; pentru ca divinul să se poată retrage în imagine, omenescul trebuie să se retragă din imaginea de sine. Tot "ce e omenesc rămâne-n urmă ca pielea unui șarpe", "să-ngroape taina sa de om/ luminii doar,/ asemănare"24. Pe ultima

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
până la lamura flăcării mângâietoare, "rouă/ înconjurată de flăcări"21; trupul ia chipul sufletului - "strălucea/ cu raze-năuntru"22, - iar "sufletul se-nfășoară-n mătase": "schimbându-și fața/ acesta e trupul"23. Retragerea omenescului - a prea umanului - corespunde retragerii divinului; pentru ca divinul să se poată retrage în imagine, omenescul trebuie să se retragă din imaginea de sine. Tot "ce e omenesc rămâne-n urmă ca pielea unui șarpe", "să-ngroape taina sa de om/ luminii doar,/ asemănare"24. Pe ultima treaptă a

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-i un cer/ ca pe un nufăr care își deschide/ mulțimea lui de pleoape înăuntru"46. Actul acestei treptate desfaceri parcurge în amonte orizontul manifestării, până la prefacerea în care toate se resorb, revin la sursă, intră în imaginea în care divinul se retrage: "în miezul focului/ s-a ascuns apa", "o picătură/ ce se prelinge înapoi în chipul apei"47. Ceea ce dispare din vedere pune în vedere, se arată nu în apariția unei evidențe sensibile, ci ca esență a manifestării, ca

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
a primi "în potirul/ inimii tale - cum cerul/ nu poate cuprinde, nici spune", a te ascunde în primul, în acel "adânc/ al tainei/ cer/ al cunoștinței" care e chiar începutul: iubirea, "înțelepciune fără sfârșit"69. E o cunoaștere acoperită, a divinului care nu își arată fața, dar care se descoperă în imagini, strălucind în retragere. Astfel încât mintea, ajungând la cel fără chip, se face ea însăși fără de chip, adică necunoaștere, cunoaștere neștientă 70: "numai taină și numai dar/ nevăzut/ deasupra adâncului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
manifestă inaugural, în începutul (infinitul) lor numenal. Ceea ce strălucește acum, neînchipuit de intens, e o "lumină mai presus de strălucire", căci tot ce, fără a fi văzut, dă de văzut, înalță vederea "dincolo de cer, în lumină"75. Chipul supraceresc al divinului se ascunde în lumină, în slava nevăzutului, iar ceea ce "numim lumină nespusă și singura lumină/ ascunsul"76 e vălul transparent al luminii prin care se filtrează imaginea lui Dumnezeu. "Oare nu vi s-a părut niciodată/ lumea atât de transparentă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
dă ființa 59. Ceea ce apare la vedere - din inaparentul întemeierii - e doar izvorârea, văpaia suflării de duh, enthousiasmos-ul răpirii, locuirea în zeu, în nimicul din care toate se stârnesc. Toate încep, stau să apară, să se desfășoare în firea Firului divin; toate în Unul, înfășurate în același sens al facerii. Dar tabloul acesta vine de dincolo, din firescul petrecut demult, din netimpul slăvirii în slavă; acum - aici - elogiul "e uzurpat de când e în eclipsă/ divinul. Harfe în preajma înghețului, când ți se

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]