KorAP: Find »[drukola/base=eros & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...52 53 54 ...57 >

1,413 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

fericire Și-extrema pietate-a ritului plinire?” Zicînd că n-o poate spune, poetul o spune, În fapt, indicînd un model erotic. Heliade Îl reproduce, În genere, În poemele sale, chiar și În acelea În care simțul familiei primează. Conjugal, erosul este la el mereu lilial și virtuos. Patimile trupului nu sînt cuprinse În poem, erosul se oprește, prudent, la ușa iatacului. Chiar În Anatoliada, unde poetul vorbește de ritul Împreunării, fantezia părăsește cuplul primordial la marginile așternutului moale și Înmiresmat

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
spune, În fapt, indicînd un model erotic. Heliade Îl reproduce, În genere, În poemele sale, chiar și În acelea În care simțul familiei primează. Conjugal, erosul este la el mereu lilial și virtuos. Patimile trupului nu sînt cuprinse În poem, erosul se oprește, prudent, la ușa iatacului. Chiar În Anatoliada, unde poetul vorbește de ritul Împreunării, fantezia părăsește cuplul primordial la marginile așternutului moale și Înmiresmat. CÎntul se sfîrșește, de altfel, cu elogiul (Încă un elogiu) al amorului conjugal. Este chemat

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
elogiu) al amorului conjugal. Este chemat acum bardul Albionei, Milton, să celebreze plăcerea instituționalizată, bucuria virtuților familiale: „Salută ca un vate amorul conjugal Cu care numai omul a fost dotat din ceruri”. În Serafita (1872) imaginația este mai slobod pămînteană, erosul mai vinovat. Heliade cîntă „buzișoarele” de coraliu, „limbulița” iute, dar trece repede pe puntea ce duce spre „focariu sacru” și „olacaustul divinilor uimiri”. Asta după ce fixează pe frumoasa Serafita În ambianța grădinilor empiree: „Ești fericirea lunii și centru-n firmament

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și plăcere. CÎnd minutul trece, spiritul se aruncă din nou În golurile dezamăgirii: „CÎnd tot ce e-nalt cade și cînd mărirea piere, Mărirea, Înălțarea, la ce le mai doriți?” Poemul erotic nu schimbă nici peisajul, nici ritmul discursului liric. Erosul nu intimidează prea mult pe moralist. Poezia cea mai vaporoasă are o judecată morală În interiorul ei. Față În față cu imaginea lilială a iubirii, spiritul cîrtitor al poetului Își amintește de părinții pierduți, de copilăria săracă, de relele timpului. Deși

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
astăzi e izbăvită D-acea robie nesuferită; Mai mult asupra-mi nu m-amăgesc.” Poezia (Nina) din care am citat este o imitație, Însă imitația aduce elemente ce intră perfect În psihologia lui Gr. Alexandrescu. Un fapt este de observat: erosul provoacă o mai mare varietate În melancolia poetului. O varietate și de peisaj, mai coerent și mai personal aici decît În alte poeme. Motivele poeziei sale erotice le aflăm și la alții, sînt bunuri curente În literatură. Preluîndu-le, moralistul scrie

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
să spun, pentru care marea este și altceva decît un element de comparație: este un obiect liric, un obiect de contemplație, un peisaj interior. Peisajul Începe prin a fi un cadru: scenă de cruzime pasională, mijloc de evaziune, spațiul unde erosul află un regim de plenitudine. Marea este, În fine, și locul unde se sfîrșește, de regulă, aventura: mormîntul Îndrăgostiților fugari. TÎnăra sultană Leili fuge pe mare cu Ali-bei și moare, bucuroasă, cînd află că moartea poate s-o unească În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
vîntul și valurile tele! De cîte ori pe sînu-ți sau dupe-un nalt granit, Privind cu voluptate coprinsu-ți aurit, Sorbind prefumu-ți dulce și legănîndu-mi dorul, N-am revărsat eu lacrimi ce-mi inspirase-amorul.” Bolintineanu amestecă, aici și pretutindeni, discursurile, amestecînd temele: erosul, politicul, morala și sensibilitatea la elementele transparente, purificate, aiurate. Tema azurului este, dealtfel, cea mai răspîndită În versuri. Obiectele tind În poezia lui spre o stare (s-o numim astfel) de confluență dintre două elemente: lumina și materia, cerul și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
viu este acum blestemul, mai puternică este conjurația spiritelor negre. Curios, poezia capătă mai multă substanță din contactul cu acest obiect fantastic. În fine, privirea cedează auzului Întîietatea. Vuietul universului În fierbere și galopul nebun al cavalelor stăpînesc acum poemul. * Erosul, În schimb, este pretutindeni același În poezia lui Bolintineanu, la sud sau la nord. G. Călinescu credea că Bolintineanu atinge, În această temă, „libidinia cea mai trivială, concupiscența aceea fără gingășie”... Trivială, În sens propriu, poezia erotică a lui Bolintineanu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
trăi decît În regimul farmecului vergural. S-a putut vedea din exemplele de pînă acum ce importanță acordă poetul acestor Însușiri. Dulcele deschide poarta voluptății erotice, dalbul o exprimă, farmecul vergural o condiționează și o Întreține. Dintre multele figuri ale erosului, Bolintineanu se hotărăște pentru aceea a inocenței. Toate comparațiile merg, cînd este vorba de femeie, În direcția unei virginități fundamentale. Iată portretul din Esmé, portretul feminității caste: „Ca mărgăritarul albă, Și cu părul de ebin, Ochi de foc, și mînă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
atribute pe care poetul le cere feminității: inocența și capacitatea de a Îmbăta sufletul. Fața poate fi Înșelătoare, ochiul este Însă mereu loial: el traduce exact combustia interioară, starea, natura pasiunilor. Pentru a fi complet, pentru a da sentimentul plenitudinii, erosul trebuie să atingă, prin inocență, treapta magicului. Efectul imediat este beția dulce („și amorul magic ne Îmbată dulce”), răsfățul acela viclean pentru că este ambiguu: o exaltare a grației, un joc al inocenței, dar și o subtilă perversitate, o Întîrziere În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
născînd Și-ochii dulci ea pleacă blînd...” Scenariul este acum complet. LÎngă roșirea feței și apariția luminii, În protocol intră și aplecarea ochilor. Nu e deloc simplă, cum ne-am aștepta, figura inocenței. Roland Barthes introducea inocența, ca figură a erosului, În categoria „atopos”-urilor: inocența este incalificabilă, inclasabilă, ea rezistă În fața tentativei de a o descrie... La Bolintineanu, inocența este, dimpotrivă, o figură determinabilă, retorica ei poate fi descrisă, semnele, simptomele ei pot fi citite și analizate, cum s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
putut constata mai Înainte. De la rumeneală la rapt este un lung ceremonial și el Înfățișează, În fond, treptele ce duc spre treapta desfătării erotice, În zona sudică a imaginarului romantic. Nu știu ce loc trebuie să găsesc În această mică mitologie a erosului bolintinean sinului. El este pretutindeni evocat, la modul propriu și la modul figurat. Puținele metafore din poeme folosesc sinul ca element semnificam: „sînul tăcerii”, „sînul negrii nopți” etc. În erotica propriu-zisă, ne Întîmpină un potop de sînuri vergurale. SÎnul varsă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Fericit cel ce răpește Tinerele-i răsfățuri Vezi tu, noaptea e nebună, La suspinele d-amor, Cer, pămînt, eter și lună Aiurează, se-nfior.” Inocența (În treacăt fie zis: culpabilă, tînjitoare, cu Îndemnuri la sofisticate plăceri) nu este singura figură a erosului În versurile lui Bolintineanu. Clar conturată este, de pildă, figura feminității ce asociază o morală intratabilă. S-o numim: figura iubirii onorabile. Ea depășește sfera erosului și se adresează cu precădere vîrstei mature a feminității. Iubirea, În sens larg, trece

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
fie zis: culpabilă, tînjitoare, cu Îndemnuri la sofisticate plăceri) nu este singura figură a erosului În versurile lui Bolintineanu. Clar conturată este, de pildă, figura feminității ce asociază o morală intratabilă. S-o numim: figura iubirii onorabile. Ea depășește sfera erosului și se adresează cu precădere vîrstei mature a feminității. Iubirea, În sens larg, trece În urma moralei, devine un pandant al datoriei. Inima este condiționată de simțul moral, dragostea devine o formă de manifestare a virtuții. Iar virtutea cea mai de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Mare, sau se pierde cum femeii place”... dînd, În prealabil, o fabulă despre soția domnitorului Neagoe care Își sacrifică bijuteriile pentru a termina mănăstirea Curtea de Argeș. Tema erotică este părăsită În baladele citate În favoarea temei patriotice. Asceza este aici pur morală. Erosul reapare În Macedonele unde femeile au „dulci nuduri” și ciobanii mor conversînd cu mioarele. Erosul intră Într-o mitologie de ordin pastoral. Memorabile sînt versurile din Românele din Cavaia: „Tropotă, bubuie, plaiul Candavii LÎngă Cavaia, Caii se spumegă, pui ai

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Neagoe care Își sacrifică bijuteriile pentru a termina mănăstirea Curtea de Argeș. Tema erotică este părăsită În baladele citate În favoarea temei patriotice. Asceza este aici pur morală. Erosul reapare În Macedonele unde femeile au „dulci nuduri” și ciobanii mor conversînd cu mioarele. Erosul intră Într-o mitologie de ordin pastoral. Memorabile sînt versurile din Românele din Cavaia: „Tropotă, bubuie, plaiul Candavii LÎngă Cavaia, Caii se spumegă, pui ai Moravii Răpind bătaia Iată-i alunecă!... Ei poartă femeile, dalbe ca ziorile Cele de vară

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ca ziorile Cele de vară... Fugi, trecătorule! pleacă-ți cătările A nu le stînge Flacăra ochilor! Căci Înfruntările Se spală cu sînge!”... ca și acela din des citatul poem al transhumantei, San-Marina, cu ritmuri iuți și culori aspre. În Macedonele, erosul Întîlnește des În calea lui moartea În niște alegorii lirice ce amintesc de Miorița. Întors la Vardar, păstorul nu află pe Cilia lui și, chestionînd oițele, află că pe Cilia a luat-o În carul ei o Doamnă mare, nu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Îl mai găsim!” Alt păstor, care face aceeași facilă teorie, aspiră să intre cît repede sub jugul Ciliei, păstorița necredulă: „Sub ast jug de rozioare Și de crini, eu voi a sta”. Coborît, aici, la cele mai de jos clișee, erosul se reabilitează În Fata din turn unde legea morală, netulburată, ocrotește din nou un mare sentiment. Copila română preferă să putrezească În Închisoare decît să cedeze concupiscentului episcop grec de la Bitolia. Pentru a ușura durerea Țintarului pe care Îl iubește

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Bâtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit, Și raza argintie din stele deslipită Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tăinuită, Se duce de aprinde văpăi tremurătoare În albele șiraguri de rouă lucitoare.” Alecsandri a fixat și momentul Înserării, legîndu-l, invariabil, de eros. E „ceasul dumnezeiesc” al iubirii, ora tainicelor plăceri. Fantezia adună, În sprijinul acestui sacru moment, luminile și parfumurile a două teritorii: „Era blînda oră a blîndelor șoapte, CÎnd nu mai e ziuă și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
tot la el...” Pentru a marca natura serafică a femeii, poetul variază dalbă și sprintenă cu dălbioară și sprinteioară. Folosește, În acest sens, procedeul agasant al diminuării. Lăsînd deoparte chestiunea valorii, am putea deduce din acest procedeu o figură a erosului: aceea a dematerializării și miniaturizării. Frumusețea, ca să fie autentică, trebuie să fie aeriană și gingașă. Alecsandri găsește repede soluția (În spiritul, dealtfel, al romantismului) făcînd femeia Înger, „frumoasă Îngerelă cu albe aripioare”. Un „Înger cu aripioare”, un „dulce Înger de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
să fie mai mare și (detaliu nemărturisit!) efectul lor mai puternic, stihuitorul Întocmește (compilează) o retorică pe care o ilustrează cu versuri proprii. Stihurile au fost scrise ca să zugrăvească patimile sufletului, retorica a fost Învățată (furată) de la ochii preacinstitei doamne. Erosul provoacă, așadar, nu numai poezia, dar și prozodia: „Laudele cu care mă Împorocești prin luminată scrisoarea dumitale sînt mai presus de starea minții mele, și nici unul din darurile ce numeri asupra mea nu este vrednic de rangul ce au cîștigat

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
scrii că ai dori să afli meșteșugul cu care să Însuflețază stihurile; te sfătuiesc să-l iei de la ochii dumitale, pentru că de la dînșii l-am furat.” Nimeni n-a exprimat mai limpede decît C. Conachi această obediență a poeziei față de eros. Este o mare prefăcătorie În frazele de mai sus, este Încă și un adevăr: iubirea descoperă și Întemeiază ființa individului. („căci orice idee de om este o idee de dragoste” - zice Denis de Rougemont În Les mythes de l’amour

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Este o mare prefăcătorie În frazele de mai sus, este Încă și un adevăr: iubirea descoperă și Întemeiază ființa individului. („căci orice idee de om este o idee de dragoste” - zice Denis de Rougemont În Les mythes de l’amour), erosul provoacă și Întemeiază lirica. Conachi se angajează, În finalul citatei precuvîntări, să slujească pînă la moarte pe aceea „cătră care mă cinstesc a fi În viața me plecată slugă”, făcînd din robie condiția lui de existență. Însă, slujind iubirea, el

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
stihurghiriei, traduce noima prozodiei, cercetează și stabilește (după alții, bineînțeles) libertățile și restricțiile poetului. Nu interesează acum modul În care este alcătuit acest meșteșug, interesează numai dacă În spatele regulilor există o conștiință originală a scrisului. În afara ideii de dominație a erosului și de eliberare a sufletului printr-un șir de stihuri cît mai bine rînduite, nu găsim reflecții speciale despre natura și rosturile poeziei. Există, evident, voința lui Conachi de a alcătui o gramatică a poeziei. Simbolurile Întemeierii apar și aici

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o folosește rar. Instrumentul dominant În poezia română, pînă la Eminescu, rămîne asămăluirea („o pricină ce să pună drept pildă pricinii cei adevărate a stihului”). Folosind-o cu oarecare rafinament, Conachi creează o rețea de figuri (figuri În exclusivitate a erosului), punînd la temelia lor două principii clare: muzicalitatea și normalitatea (obișnuința, autenticitatea, răspîndirea) limbajului. În limba aspră a lui Conachi aceste două repere sună astfel: „dascăl și povățuitor adevărat trebuie să fie auzul și obiceiul după care se vorbește” (s.n.

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]