2,253 matches
-
George Barițiu, subiect al unei monografii publicate în 1966 (Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române). Meritul principal al ideologului literar Barițiu e identificat în „îndreptarea scriitorilor spre perfecțiunea clasică, spre captarea izvoarelor literaturii populare și spre idealurile naționale”. Ca istoric literar, exegetul are avantajul unei pregătiri ce-i facilitează înțelegerea largă a contextului istoric și a complexei personalități a lui Barițiu (educator, ziarist, om politic, istoric, scriitor, director de conștiințe). De același avantaj beneficiază și monografia C. A. Rosetti (1970). În ceea ce
NETEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288427_a_289756]
-
înțeleasă ca metafizică pornind de la premise științifice. Astfel, imaginarul poetic nu este altceva decât imaginarul cuantic, în care cuvintele sunt cuante etc. Comentând aspirația lui N. spre revelarea unității contrariilor, a legăturii poeziei cu știința, Mircea Anghelescu îl plasează pe exeget într-o „familie” specială a esteticii românești, alături de Ion Barbu însuși, de Pius Servien și Matila C. Ghyka. SCRIERI: Ion Barbu. Cosmologia „Jocului secund”, București, 1968; Nous, la particule et le monde, Paris, 1985; ed. (Noi, particula și lumea), tr
NICOLESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288450_a_289779]
-
De un real interes pentru cercetătorul problemei este analiza autoarei asupra componentelor competenței sociale. Aș remarca Îndeosebi considerațiile despre asertivitate, concept, după cunoștința mea, mai puțin utilizat În științele socioumane din România. Astfel, Maria Constantinescu se Înscrie În rândul primilor exegeți ai acestei probleme În țara noastră. În același perimetru aș Încadra și analiza despre gratificație și sprijin - componente ale competenței sociale. Aici ea relevă și tehnicile utilizate În obținerea gratificării și a sprijinului. Am reținut concluzia acestui capitol, și anume
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
încarcă, într-un al doilea plan, de sensuri opuse celui aparent lejer și umoristic. Tema utopiei, ambiguizată, este extinsă și în registrul romanului realist, Cina cea mai lungă și Pasărea de lut indicând un prozator major. O. este și un exeget al literaturii SF, fenomen căruia îi dedică lucrări fundamentale în spațiul literar românesc și în cel european. După eseul monografic H.G. Wells. Utopia modernă (1983), el a abordat într-un studiu istoric și critic Anticipația românească (1994) și problematica generală
OPRIŢA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288558_a_289887]
-
cu un avant-propos de Jan Kott, O., confruntat cu „ambiguitatea” unor personaje „indefinisabile”, își probează astuția abordând „poetica incertitudinii” din această „tragedie a incomprehensiunii”. Ca și Hamlet („Hamletul meu”, „mon Hamlet”), și Prospero din Furtuna, „ultimul melancolic shakespearian”, e pentru exeget „mon Prospéro”, și el camuflează o triplă identitate: „Dumnezeu, magician și dramaturg” (Shakespeare, son art et sa „Tempête”, 1993). Temerara cercetare La Métamorphose de la tragédie (1978), atacând o pretențioasă temă - „splendoarea și decadența tragediei” -, urmărește, cu un complex spirit de
OMESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288533_a_289862]
-
Academiei Române. După 1989 înființează și conduce editurile Saeculum I.O. și Vestala. O. s-a afirmat ca istoric literar prin exegezele Opera lui Mihail Sadoveanu și Romanul vieții lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (1990). Scrierile lui Sadoveanu sunt analizate în profunzime, exegetul explicând viziunea acestuia asupra lumii prin vechimea, originalitatea, rafinamentul și viabilitatea - cel puțin sub latura valorilor moral-spirituale - a civilizației de la Carpați. Considerându-l pe Sadoveanu succesor al lui Mihai Eminescu și precursor al lui Lucian Blaga, autorul monografiei evidențiază în
OPRISAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288557_a_289886]
-
Micu, Teohar Mihadaș, Vasile Netea, Ovidiu Papadima, Eugen Todoran ș.a. Sunt transcrise opiniile și mărturiile interlocutorilor, iar în note și comentarii fiecare convorbire este supusă unei confruntări cu documente (scrisori emise și primite de Lucian Blaga, studii și articole ale exegeților săi, polemici în presa vremii, acte diplomatice etc.) aflate în biblioteci și arhive. Structura se păstrează și în G. Călinescu. Spectacolul personalității (1999), carte conținând „dialoguri adnotate” cu cei ce l-au cunoscut îndeaproape pe marele critic, fiind vorba îndeosebi
OPRISAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288557_a_289886]
-
circulație, însă în configurarea peisajului literar românesc al anilor ’70-’80 ai secolului al XX-lea importanța activității foștilor membri ai grupului oniric rămași în țară - Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru - nu mai trebuie demonstrată. Teoreticienii și exegeții - subiectivi, militanți, implicați - ai o. au fost cei doi inițiatori, Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov, exegeza profesionistă neputându-se exprima aproximativ două decenii asupra chestiunii. Conținutul o. e indicat de însăși denumirea lui, ce trimite la vis. Însă poetul oniric
ONIRISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288537_a_289866]
-
1979) - se definesc prin originalitatea discursului, rezultată dintr-o articulare fericită a solidității și rigorii germane cu subtilitatea și rafinamentul francez, cele două spații culturale care coexistă în formația sa intelectuală. Spirit enciclopedic și exigent, P. este cel mai avizat exeget român al operei lui Raymond Queneau și un specialist de prim rang în domeniul studiilor despre umor. În 2003 publică lucrarea Humorul, o „sinteză istorico-literară” esențială, o veritabilă opera magna consacrată unui domeniu ce a reprezentat preocuparea majoră de-a
PANAITESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288651_a_289980]
-
al ideilor, apoi unul propriu-zis literar și numai în ultimă instanță, în limitele strict necesare, un critic al valorilor estetice. În viziunea lui, acestea din urmă nu pot fi înțelese în afara condițiilor în care se produc și se dezvoltă. Chiar dacă exegetul nu pătrunde mai adânc în analiza acestei subtile interferențe, el oferă toate elementele pe care se întemeiază, și din acest punct de vedere meritul său rămâne considerabil, iar imputările își pierd obiectul. În cazul celor trei biografii, închinate lui C.
ORNEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288593_a_289922]
-
drum spre operă și într-un singur caz, al lui Gherea, el a și fost parcurs. Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea (1983), carte care vine în completarea biografiei, ar putea stârni unele obiecții privitoare la un străveziu, dar relativ partizanat al exegetului. Dar studiul nu este mai puțin o investigație temeinică asupra unei mari contribuții intelectuale, inseparabilă de fundamentele culturii românești moderne. Și totuși, O. a manifestat cel puțin la fel de concludent și o adevărată pasiune pentru actualitate, concretizată în prestația de ordin
ORNEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288593_a_289922]
-
Revista de istorie și teorie literară”, 1992-1993). Întâia consemnare editorială a acestor căutări ale lui P. este lucrarea Comediile lui I. L. Caragiale (1996), inclusă într-o colecție coordonată de Paul Cornea și destinată școlii. Depășind strictul interes și nivel didactic, exegetul reconstituie „destinul pieziș” al scriitorului, stăruie, pe urmele lui Florin Manolescu, asupra evoluției imprevizibile a operei, cu efecte contradictorii și derutante asupra receptării în epocă și în posteritate, caută explicații și corectează cu detașare, de la cota prezentului, opiniile care nu
PAPADIMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288669_a_289998]
-
gusturile se înscriu în perimetrul unui ideal sau altul” și, în consecință, „enunțarea unei judecăți de gust sau a alteia presupune totdeauna o apreciere care, în mod implicit sau explicit, vizează o valoare (adevărată sau falsă)”. De aici, obligația pentru exegetul operei de artă „de a depăși simpla reacție de gust prin căutarea motivării ei raționale, a ideilor și concepțiilor care o călăuzesc”. Sub titlul Estetica între știință și artă (1971), sunt luate în discuție noțiuni antinomice, considerate de P. doar
PASCADI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288704_a_290033]
-
operei”. Autorul o consideră necesară, întrucât estetica intuitivă, constituită prin negarea celei speculative și sistematice, întemeiată de filosofi, nu elucidează decât unele dintre problemele artei, de vreme ce judecata estimativă se poate bizui doar „pentru o primă aproximație” pe „intuiția și finețea exegetului”, pe când întemeierea ei riguroasă „nu se poate lipsi de cercetarea atentă, chiar de disecția operei cu ajutorul instrumentelor oferite de noile metode”. După studierea artei îndeosebi ca parte integrantă a culturii, în cartea Artă și civilizație (1976) ea e abordată ca
PASCADI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288704_a_290033]
-
Vasile Alecsandri, la care - observă autorul - se produce fuziunea dintre vizualitatea cadrului, dinamica dialogului și autenticitatea atmosferei naționale. Un subcapitol notabil este cel referitor la avatarurile Chiriței, personaj de mare mobilitate, mai curând mască decât caracter, în timp ce dramele îi prilejuiesc exegetului fine disocieri cu privire la substanța tragismului alecsandrinian din perioada senectuții. Remarcabile sunt capitolele despre B. P. Hasdeu și I. L. Caragiale (Nicolae Manolescu îl considera pe cel despre Caragiale „cel mai solid din toate”, „meritul Istoriei sale”). Autorul demonstrează structura de pseudofarsă
MINDRA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288153_a_289482]
-
se integrează munca de concepție tematică și metodologică de la „Cahiers roumains d’études littéraires”. O înclinare raționalist-universalistă marchează opțiunile intelectuale, ca și discursul lui M. Tendința de reducție la invariant există în studiile monografice consacrate lui Macedonski, Mircea Eliade, Étiemble. Exegetul se lasă fascinat de elevarea potențială a fiecărui caz la plafonul unor categorii nominale. Sintagma este folosită pentru universalizarea experienței macedonskiene, dar poate fi extinsă profitabil și la Mircea Eliade sau la Étiemble. Reducția categorială presupune frecvent proiecția universaliilor în
MARINO. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288040_a_289369]
-
VI-XVIII (1975-1996). A scris și o documentată monografie Victor Eftimiu (1999), în care a găsit tonul potrivit pentru caracterizarea unei producții bogate și inegale. Fiind convins, ca și Victor Eftimiu însuși, că scriitorul se exprimă mai convingător în teatru, exegetul examinează cele peste cincizeci de piese ale acestuia și le reține doar pe cele care l-au impus cu adevărat ca autor dramatic (Înșir-te mărgărite, Cocoșul negru și Meșterul Manole) și prin care el a înnoit teatrul românesc, utilizând
MOHANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288206_a_289535]
-
Maria!, Napoleon I, Mireasa roșie, Marele duhovnic, Fantoma celei care va veni ș.a. Lipsește, poate, un portret al omului Eftimiu, cu trăsăturile lui de pitoresc. O altă operă care l-a interesat pe M. atât ca editor, cât și ca exeget este aceea a lui Jean Bart, abordată mai întâi în ediția Scrieri (I-II, 1974-1979) și studiată în monografia Jean Bart (Eugeniu P. Botez). Viața și opera (2001). Monograful, care are „știință și har,” se bazează pe ample cercetări arhivistice
MOHANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288206_a_289535]
-
Pentru moderni, inserția individuală într-o matrice eclezială rămâne întotdeauna oblică și profund afectată de recunoașterea alterității. Până să guste din privilegiile cunoașterii nemijlocite - cum este comuniunea euharistică -, neofitul se hrănește cu lecturi la surse, practică un comerț profitabil cu exegeții tradiției și observă sceptic coliziunile dintre diverse curente teologice, culturi religioase sau chiar civilizații la cumpăna veacurilor. Chiar pentru a ajunge în situl liturgic al teologiei, o inteligență proaspăt botezată este obligată să cunoască ereditatea istorică a creștinismului, în particular
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
3). Abordând spiritualitatea deșertului printr-o hermeneutică a suspiciunii, în care relațiile dintre episcop și „omul sfânt” evidențiază doar niște mecanisme ascunse ale voinței de putere, mai precis un amestec de politică, ideologie ecleziastică și psihanaliză avant la lettre, acești exegeți radicali caută și, fapt deloc mirabil, reușesc să găsească în scrierile Părinților deșertului mai ales repere pentru o istorie a ideilor (cum ar fi istoria conceptului de trup, a sexualității, a ascetismului etc.) și mult mai puțin o demonstrație a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
călugărilor creștini din deșert. Nodul gordian al gândirii evagriene nu își poate găsi soluția doar prin etalarea unor competențe lingvistice, livrate imediat unei interpretări sociologice. Așa cum în tradiția creștină înțelegerea cuvintelor Scripturii n-a fost și nu este rezervată fariseilor (exegeți de meserie), ci acelor inspirați de Sfântul Duh, la fel înțelesul scrierilor Părinților poate fi comunicat unor oameni de o rară simplitate, care, fără să exceleze în retorică, ajung să fie socotiți de Biserică - de la Atanasie cel Mare la Siluan
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Suntem, deci, în miezul unui „conflict al interpretărilor”. Soluția problemei nu poate fi tranșată foarte simplu. Ne putem întreba: care este rațiunea și legitimitatea polemicii create în jurul lui Evagrie? Este oare necesar să exportăm și în spațiul românesc dihotomia dintre exegeții care văd în Evagrie reprezentatul „intelectualilor” speculativi, închiși într-un cerc esoteric, și gruparea minoritară a celor care salută în Evagrie un autor duhovnicesc de excepție, ale cărui scrieri pot fi folositoare tuturor creștinilor? C. Bădiliță a avansat în mai
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de un eremit benedictin cum este părintele Gabriel Bunge. Rezultatele exegetice ale școlii benedictine sunt neprețuite în comparație cu toate celelalte contribuții venite din școala istorico-filologică sau a comparatismului literar. Ne place sau nu ne place, „știința” (perfect stăpânită, de altfel, de exegeții monastici citați mai sus), nu este decât un instrument auxiliar în procesul de interpretare a operei evagriene. Soluția nu poate fi decât cea rezumată în formula „filologie și congenialitate” (Ioan I. Ică jr.). Este timpul să ne reamintim, poate, că
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lămuresc, trădează și atunci când transmit aparența unor noi înțelesuri. Arareori explicația nu decade în didacticism, iar limbajul erudiției nu devine recenzia anacronică a unor imagini moarte. Și în cazul Scripturii, sau poate mai ales al ei, problema interpretării pe care exegetul vrea s-o rezolve are câteva aspre contururi. Relația dintre text și Cuvânt a fost soluționată de tradiția patristică prin recursul la tema teologică fundamentală a Întrupării. Atât Scriptura, cât și Euharistia surprind slăbiciunea amfibolică a umanității noastre: nevoia de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
unității transcendentale a Bibliei? Pentru primii creștini, Scripturile erau un ansamblu organic ieșit din pântecele nevăzut al Bisericii. Ca revelație, Scripturile sunt opera lui Hristos. Ca autor al revelației, El se întrupează în cuvintele Scripturii (II Timotei 3, 16); ca exeget, El restabilește unitatea dintre Vechiul și Noul Testament (Ioan 1, 18); ca prim hermeneut, El descoperă adâncimea acestei legături (Luca 24, 27:); ca învățător, El ne îndeamnă la cercetarea cuvintelor netrecătoare (Ioan 5, 39), din care nici măcar o iotă nu trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]