2,010 matches
-
salvează. Destinul lui Cioran vorbește, de fapt, despre o altă ipostază a eroicului, mai puțin spectaculoasă, dar cu adevărat angajantă, aceea care se hrănește din renunțări și din cultivarea deșertăciunii. Cultivarea deșertăciunii? O formă, nu lipsită de cinism și de lașitate, de a înșela istoria. Or, ar trebuie să se gloseze pe marginea suspiciunilor proprii asupra cauzelor prime ale scrisului, care Ă în logică tradițională Ă înseamnă lașitate, lipsă de curaj, neputință, dezertare. O știm prea bine: pe Cioran îl speria
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
din cultivarea deșertăciunii. Cultivarea deșertăciunii? O formă, nu lipsită de cinism și de lașitate, de a înșela istoria. Or, ar trebuie să se gloseze pe marginea suspiciunilor proprii asupra cauzelor prime ale scrisului, care Ă în logică tradițională Ă înseamnă lașitate, lipsă de curaj, neputință, dezertare. O știm prea bine: pe Cioran îl speria în tinerețe anonimatul și absența din istorie. Nu întâmplător, ajuns în Franța, notează: „La ce îmi servește aici c-am publicat cinci cărți în România?” (5 iulie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care îi este formată existența diurnă desenează, finalmente, o succesiune de ipostaze, fie ele și contradictorii, prin urmare o devenire, un destin. Astfel, liberul Cioran nu e deloc un boem trăind la voia întâmplării. Modul în care Ă cu o lașitate care adesea ar putea fi numită curaj Ă își asumă libertatea merită o analiză minuțioasă. Dar, în prezent fiind, el înșală tocmai prezentul, căci nu este dispus la nici o angajare față de el. Înspăimântat că proprietarul ar putea să-l dea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
jos. Așa făceam și eu pe vremea când practicam acest sport, foarte sănătos cu condiția să eviți orice exces, mai ales când ai o inimă obosită. Fiți prudenți!” (400 Ă 31 octombrie 1980). În fapt, de la această prudență până la marginea lașității nu-i decât un pas. Poartă o corespondență bogată cu Wolf Aichelburg, căruia-i este prieten. Și dacă Aurel Cioran semnase în favoarea lui un protest, Cioran, de la Paris, n-o face. Dar numele îi fusese folosit, așa că ține să precizeze
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cum ți-am spus și azi-dimineață la telefon, eu n-am semnat nimic, pentru că nu semnez niciodată nimic. Nu cred în genul ăsta de acțiuni. Nu-i o idee bună” (401 Ă 22 noiembrie 1980). În fine, alături, astfel de lașități și curajul de a da sfaturi în situații disperate. Lui Bucur țincu, căruia i se amputase un picior, îi scrie: „Cred totuși în continuare că, dacă vei avea răbdare să te vindeci pe de-a-ntregul, ai să-ți regăsești gustul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e pentru Cioran o formă mai subtilă de a participa la istorie și de a o învinge: „Ca de obicei, îi scrie aceluiași destinatar, nu mă pot opri să nu fac reflecțiile de rigoare despre ereditate... Ă ceea ce este o lașitate din partea mea. Dar cel puțin e în stilul fatalismului valah, iar Dinu are, fără îndoială, dreptate să repete că sunt mai aproape decât îmi închipui de rădăcinile mele” (1976 Ă 315). Poate că, departe de țară, Cioran descoperă că vidul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
n-ai explodat în cele din urmă” (264). Problema aceasta, a violențelor abia reținute sau declanșate energic, constituie subiectul unei alte dezbateri. De reținut doar că impostura e și un mijloc de a proteja, dacă nu din generozitate, atunci din lașitate. Un alt motiv pentru Cioran de a se incrimina. Pe cât de mult ipocrizia existențială a celor din jur e cauza unei revărsări de nihilism, tot pe atât propria ipocrizie îi provoacă valuri de denunțare. Ea face, oricum, obiectul unor analize
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
celor care cred și, care, prin urmare, se identifică cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe, pe care o admiră uneori la ceilalți, e dublată de „groaza de a se manifesta”. „În fața perspectivei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
admiră uneori la ceilalți, e dublată de „groaza de a se manifesta”. „În fața perspectivei de a fi prezent, indiferent unde, mi se face pielea găină. M-am aplecat asupra Vidului din nevoia de siguranță...” (II, 186). Iată, în fond, cauzele lașității și pe acelea ale disprețului de sine. „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (I, 22). E lașitatea, numită
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a se manifesta”. „În fața perspectivei de a fi prezent, indiferent unde, mi se face pielea găină. M-am aplecat asupra Vidului din nevoia de siguranță...” (II, 186). Iată, în fond, cauzele lașității și pe acelea ale disprețului de sine. „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (I, 22). E lașitatea, numită uneori înțelepciune, sau, mai mult, marele secret al
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cauzele lașității și pe acelea ale disprețului de sine. „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (I, 22). E lașitatea, numită uneori înțelepciune, sau, mai mult, marele secret al înstrăinării deliberate, al proiectării în aparență: „Renunțarea e marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi să birui teama și chiar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
II, 385). Sau: „La douăzeci de ani, aveam o nesățioasă dorință de glorie” (I, 22). Așadar, privită acum cu admirație, tinereții, ca vârstă a angajării oarbe, i-ar fi urmat retragerea din lume, luciditatea mortificantă, iluminarea neputinței, sau, altfel spus, lașitatea. Diacronia e, însă, numai o aparență. Ce-i drept, poate că anumite accente se schimbă în timp, dar caietele sunt, oricum, expresia contradicțiilor care se dezvoltă în sincronie. Victoria lui Ă care se edifică pe ruinele neputinței de a acționa
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care nu cunoaște în profunzime decât „neajunsul de a te naște” (II, 296), un laș cu accese furibunde de violență, un bufon care suferă de absența absolutului, un erou în negativitate, care supraviețuiește datorită urii de sine, disprețului de sine, lașității. „Cu o viziune a lucrurilor ca a mea, e îndoielnic că altul ar fi reușit s-o ducă atâția ani. Iată de ce, oricât de ciudat ar părea, sunt zile în care îmi par un erou” (I, 121). Sfâșiat între nostalgie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Caietele, dublate imediat de conștientizarea eșecului devenit sens: „Toată viața am consacrat un cult marilor tirani împotmoliți în sânge și în remușcare. M-am rătăcit în Litere din neputința de a ucide sau de a mă ucide. Această neputință, această lașitate, doar ea a făcut din mine un scrib” (I, 10). Este momentul în care, disperat, Cioran exclamă: „Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit” (I, 11). Consacrat literelor, el țese mreaja care-l desparte de lume și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă dar toate astea, vai, doar în închipuire” (I, 247). În fine, să-și reproșeze Cioran că agresiunea rămâne o virtualitate?! Există la el un întreg complex al violenței, care presupune deopotrivă accese de furie, remușcări, posibilele abțineri, furia împotriva lașității de a ceda impulsurilor sau, dimpotrivă, de a le cenzura, în fine, disperarea de a fi ceea ce este. Există o afirmație care însumează, prea bine, toate aceste subterane ale unei ființe care-și explorează fără menajamente întunecatele adâncuri. „Violența mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pot s-o traduc în act (cum vom vedea, dimpotrivă, violența e deseori tradusă în act!, n.n.), pentru că trebuie s-o reprim, s-o strâng în mine, simt că-l trădez pe cel care sunt cu adevărat. Nerealizat din prudență, lașitate, «ânțelepciune», deliberare, atavism. Ă Explozia, ba nu, nevoia de explozie, iată ce simt, dar cum știu că nu pot exploda, mă consum regretând, mă istovesc urându-mă, îmi reproșez că sunt sub posibilitățile mele Ă aș vrea să-mi stâlcesc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-ți puteai ierta că ai fost atât de laș, că l-ai menajat în așa hal și că n-ai explodat în cele din urmă” (III, 264). Evident, suntem interesați de ceea ce spun aceste cuvinte despre Cioran, care-și reproșează lașitatea de a nu fi el însuși, adică întruchiparea violenței. Totuși, într-un moment tot de luciditate, are accese de abandon: „Abține-te să dojenești pe cineva, oricine ar fi, își spune. Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
propriei voințe, întrucât înclinațiile firești sunt deopotrivă spre violență și spre înțelepciune. Așa încât, e de văzut dacă, printre atâtea motive, cea care justifică cu adevărat crizele de violență nu este disperarea de sine însuși. „Disperarea duce la eroism sau la lașitate” (III, 209), citim într-un loc. Cu câteva pagini mai înainte, mai relevant: „Singura formă de cruzime pe care o pot înțelege și practica Ă cruzimea din disperare” (III, 201). Uneori se privește aproape cu admirație pentru saltul pe care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a-i insulta pe oameni. De adăugat la toate acestea nemulțumirea că trăiește printre francezi, tristețea sa fără motiv („Orice cruzime își are rădăcinile în tristețe. Gândurile negre din care ieșim cu un suflet de criminal” Ă I, 261), lașitățile care-l copleșesc. Atât de violent, Cioran se crede suferind de prea multă sensibilitate: „Incapacitatea mea de a le spune oamenilor adevărul în față, pe scurt lașitățile mele mi-au creat mai multe complicații decât dacă eram un campion al
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Gândurile negre din care ieșim cu un suflet de criminal” Ă I, 261), lașitățile care-l copleșesc. Atât de violent, Cioran se crede suferind de prea multă sensibilitate: „Incapacitatea mea de a le spune oamenilor adevărul în față, pe scurt lașitățile mele mi-au creat mai multe complicații decât dacă eram un campion al moralității. // Atac omul în general, dar îmi lipsește curajul în fața unui individ. Mă tem grozav să nu rănesc, și desigur să nu fiu la rândul meu rănit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lipsește curajul în fața unui individ. Mă tem grozav să nu rănesc, și desigur să nu fiu la rândul meu rănit. Poți fi poltron și din prea multă sensibilitate” (I, 156). Iată-l, deci, pe Cioran mistificând și din neputință și lașitate, nu numai din „eroism”, ca și cum s-ar abandona pe sine. Și în acest abandon de sine, urlând ca să nu mai urle. Poate că nu-i la mijloc decât o lașitate în plus. Dincolo de toate motivele, pe care Cioran le supune
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Iată-l, deci, pe Cioran mistificând și din neputință și lașitate, nu numai din „eroism”, ca și cum s-ar abandona pe sine. Și în acest abandon de sine, urlând ca să nu mai urle. Poate că nu-i la mijloc decât o lașitate în plus. Dincolo de toate motivele, pe care Cioran le supune unei reci analize, este pur și simplu nevoia de a urla. De a urla, cum spune într-un loc, pentru a nu mai urla. În fond, vine dintr-o țară
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ar trebui să nu ai funesta capacitate de a te situa în afara faptelor tale, de-a evada cu gândul în afara planetei și chiar a universului” (I, 75). A fi străin înseamnă, în acest caz, a renunța Ă din teamă, din lașitate, din neputință Ă și, eventual, a da, printr-o sofisticată chimie psihică, un sens pozitiv abandonului. Iată: „Dacă mă privesc fără indulgență, cred că fuga de răspundere, teama de a-mi asuma o răspundere, chiar minimă, e trăsătura dominantă a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că nu este un barbar care să creadă în tot ce spune, ca Luther (cf. II, 27), că este măcinat de sterilitate. Refuză acțiunea din teama de ridicol („Frica de eșec înseamnă frică de ridicol” Ă I, 227), de răspundere („Lașitatea mea în fața vieții este congenitală: mi-a fost întotdeauna groază de orice răspundere, de orice obligație” Ă I, 186), din simplu scepticism. De fapt, explorându-l cu aceeași aviditate cu care știe că durerea întemeiază, el se supune ideii că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă ceea ce dovedește că omul vechi e departe de a fi adormit” (III, 48). Omul vechi?! Omul vechi îl ascunde parcă pe adevăratul Cioran, retractat, anulat, ucis, pentru că, la rândul lui, el nu făcea decât să-și arate limitele. Din lașitate? Din neputință? Exilat din sine însuși, Cioran își caută în continuare identitatea. „Nu ești decât un dezertor, își spune, ți-ai trădat propria cauză, te-ai despărțit de tine însuți” (I, 113). Cât despre înțelepciune, chestiune care ar merita o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]