2,406 matches
-
atingi de trei ori cu fir de orz din baligă de cal. (Gh.F.C.) Buboaiele trec dacă le spurci cu murdărie de cîne alb. (Gh.F.C.) Boală lumească Cămeșa cu care o femeie a născut se leapădă, ca să nu capete copilul boală lumească. Boalărea Inima din corb, dacă o vei pune în horn să se usuce și o vei zdrobi, și o vei da în mîncare ori băutură unui om, e bună de orice boală și cu deosebire la cei cu boală rea
Credinţe şi superstiţii româneşti: după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu by GOROVEI, ARTUR () [Corola-publishinghouse/Science/1318_a_2879]
-
să nu-l latre pe nou venitul între morți. (Gh.F.C.) Morții prost înmormîntați o duc rău pe lumea cealaltă. (Gh.F.C.) Cine bea din craniu de om se tîmpește. (Gh.F.C.) Cui bea apă din scalda mortului îi piere pofta de cele lumești. (Gh.F.C.) Talajul și rămășițele de lemn de la coșciug se pun în focul la care se coc colacii de pomană. Să nu le aduci în casă, că vei avea pagubă. (Gh.F.C.) Se crede că spițerii fac doctoriile din osînza celor care
Credinţe şi superstiţii româneşti: după Artur Gorovei şi Gh. F. Ciauşanu by GOROVEI, ARTUR () [Corola-publishinghouse/Science/1318_a_2879]
-
ceva, o să aveți ceva în comun. Știi ce? O să transpirați la fel, numai că ea cu altul în pat. Și tu, cu târnăcopul în mână. Și-apoi, nici nu îți dai seama cât ține la tine, ea, ocupată cu cele lumești, îți va facilita revederea copiilor, dacă te ajută Dumnezeu să cadă la pârnaie la un loc cu tine. Că asta-i viața, amice. Mă-sa liberă, ta-su viețaș în lanțuri, ei de capul lor” (Arsene, 1997, vol. 2, p.
[Corola-publishinghouse/Science/1928_a_3253]
-
prefața primei culegeri încearcă o periodizare a literaturii populare în funcție de evoluția istorică (balada, de pildă, ar data din Antichitate), constată unitatea culturală a românilor, identificând motive comune tuturor provinciilor. Colindele sunt considerate tot de origine romană, clasificate în religioase și lumești și distinse de cântecele de stea. M. a cules și multe informații despre datini, pe care le-a publicat în „Familia” și în volumul Cultul păgân și creștin (1884). Datinile, ca și basmele, publicate cu comentarii sub titlul Descoperiri mari
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288026_a_289355]
-
bârfei de Massillon (subliniez structura de bază, de la începutul paragrafelor): (6) Bârfa este un foc care mistuie și usucă tot ce-i stă în cale, care pârjolește, în furia lui, și sămânța bună și pleava, și lucrul sfânt și cel lumesc; care lasă în urmă numai pustiu și deznădejde. [...] Bârfa este mândria ascunsă care ne arată paiul din ochiul vecinului, și ne ascunde bârna dintr-al nostru [...]. Bârfa este un rău care n-are stare, care tulbură oamenii și seamănă ura
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
était un crochet [era un cocoș vers eliminat din varianta în limba română]) și de către mama șoricelului (Vai, fiule, vorbești despre Cotoi!), vin să corecteze descrierea făcută de către cel despre care din textul spune că este un neștiutor în cele lumești (portretele cocoșului și cotoiului). Jocul-enigmă generat de întârzierea ancorării devine foarte interesant aici: (8) Cocoșul, cotoiul și șoricelul Un Șoricel, prea tânăr și neumblat prin lume, rămase gură-cască...Sau să vedem anume cum deapănă chiar dînsul Mămicii ce-a pățit
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
Topîrceanu. G. Topîrceanu privește oamenii și natura cu un zâmbet malițios și duios. Poeziile lui îmbină umorul cu vibrația lirică în imagini plastice, bazate pe un amănunt caracteristic. Balada popii din Rudeni conturează portretul unui cleric ce nu disprețuiește plăcerile lumești. "De la târg la Vadul-Mare Taie drumul prin poieni, Legănându-se călare, Popa Florea din Rudeni. Colo-n vale, unde drumul Taie luminișuri rare, Printre plopi se vede fumul Hanului din Vadul-Mare. Calul, vesel, simte locul Și s-abate scurt din
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]
-
cufundă în lectura unor clasici ai Antichității (Horațiu, Ovidiu, Vergiliu), meditând - temă nouă în dramaturgia lui - cu un strop de amărăciune, dar și cu înțelepție, la condiția poetului care, ajuns la o vârstă când se cade să renunțe la patimile lumești, își găsește un aristocratic refugiu în studiu și creație. Prin Horațiu (din Fântâna Blanduziei, 1884), ca și prin Ovidiu (din drama cu același nume, 1885), el își mărturisește propriile frământări și neliniști. În Ovidiu - din care autorul trage și un
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285234_a_286563]
-
învăluit în melancolie, pare marcat de o suferință fără leac. E un solitar, disprețuind viața artificială și zgomotoasă din saloane și regăsindu-și liniștea în mijlocul unei naturi luxuriante, „templu” în care poate medita în voie la deșertăciunea și nestatornicia celor lumești. O idilă castă se înfiripă între el și o tânără, Aurélie, dragostea lor fiind tratată de romancier într-un registru de melodramă, cu lacrimi și extazuri, până la sfârșitul patetic al celor doi. Fata moare de ftizie, iar contele de prea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289004_a_290333]
-
de vedere al autorității sacerdotale, apropierea parusiei este anunțată de înmulțirea impostorilor, a celor care se pretind inspirați. Din punctul de vedere al profeților însă, apropierea parusiei se deduce din dispariția fervorii profetice și din instituționalizarea credinței. Pactizarea cu cele lumești constituie, pentru autorul Urcării la cer..., cea mai gravă trădare a Evangheliei, trădare care se înscrie totuși în ordinea divină a lucrurilor. „În zilele acelea, se vor înmulți cei care, lipsiți de înțelepciune, vor fi iubitori de argint. Și vor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sugerează că majoritatea credincioșilor, în frunte cu episcopii, au trădat deja creștinismul autentic pe care îl mai păstrează doar o mică parte a credincioșilor - în speță, mișcarea profetică din care acesta face parte. Cea mai mare parte a Bisericii, devenind lumească, instituțională, se înscrie așadar într‑o tradiție stigmatizată, la originea căreia se află Beliar și acoliții săi. Respingând cristologia, teologia radicală a grupului profeților sirieni respinge în ultimă instanță anticristologia. Cristos nu se face om în mod deplin. „Întruparea” îl
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
s‑a petrecut evenimentul unic al Întrupării. Tocmai din acest motiv, Hipolit evită să proclame caracterul în întregime diabolic al instituțiilor umane, în general, și al puterilor politice, în special. Intenția spuselor sale nu este de a nega acestor structuri „lumești” orice valoare, cum făcuse odinioară Iustin, ci de a relativiza această valoare insistând asupra caracterului său secundar, chiar derivat. În consecință, imperiile trebuie să existe, ca forme de organizare umană, pentru ca planul lui Dumnezeu să poată fi dus la bun
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Imperiului Roman dobândește astfel o semnificație adânc teologică. Ea este cea care „condiționează” în planul istoriei venirea Anticristului, care, la rândul său, determină parusia lui Cristos. Odată cu Hipolit și pe linia teologiei sfântului Apostol Pavel, complicitatea dintre Biserică și puterea lumească devine o temă centrală de reflecție în mediile creștine. Această atitudine este derivată - lucru foarte straniu de altfel - din „dualismul” de inspirație ioanică al lui Hipolit, despre care am vorbit deja. Contrar opiniei curente, dualismul, ca atitudine existențială și politică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o parte, el dezaprobă orice compromis cu imperiul ostil creștinilor, pe de alta, lansează un îndemn foarte ferm la martiriu în numele credinței. Refuzarea martiriului, fuga de martiriu are aceeași semnificație, în ochii lui, cu încheierea unui pact cu „cetatea Babilonului” - lumescul - și deci renunțarea definitivă la „cununa cerească”: „Atunci care‑ți este folosul, omule? Să înduri martiriul și să pleci din această lume acoperit de slavă sau, dimpotrivă, să scapi, să rămâi aici și să păcătuiești? Căci știm nu doar unul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
coastă de-o țărănească mână”, precum străvechea fântână dătătoare de lacrimă binecuvântată, fiul argeșean Gheorghe Iancu va fi căOăuzit de „ochiul rece al timpului” știind, Păiestrit, să mânuiască „din spinii cuvintelor coroană” (Dan Laurențiu) binecuvântată. A străpuns, cu mult calm, lumescul, sporind mereu cu câte un bob de lumină (din 1959 și până în prezent), dăruindu-se și dăruind. „Viața mea încă nu este epică... Poezia m-a ținut pe verticală...”, instaurând în suflet o strictă ordine morală... „Coardele vibrează vocea sfântă
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
fi acoperită de nici o cantitate de tămâie. "Astfel, preoții s-au grăbit să termine ritualurile funerare și s-au întors imediat tremurând la casele lor" (107). Pentru Vitalis, moartea regelui a fost o omilie - o alegorie spirituală - despre vanitatea rangului lumesc: "Iată, vă arăt la toți din ce este făcută loialitatea oamenilor... Atunci când domnitorul drept a căzut, au început fărădelegile și s-au arătat în jefuirea celui care fusese răzbunătorul jafurilor" (103). Totuși, în alte cazuri, observăm o încercare de a
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
migrația Pelerinilor și Puritanilor a fost în parte un protest împotriva unei noi generații de idei culturale, lingvistice și în esență spiritual regalistă la curțile lui James I și Charles I deoarece era în joc mântuirea. Pentru a justifica căile lumești Lui Dumnezeu, Bradford și-a propus să noteze în jurnal realizarea planului Lui Dumnezeu pe pământul nou departe de amestecul secular și regal. Bradford încearcă să facă acest lucru printr-un stil lipsit de idei regaliste și exprimându-se "mereu
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
viața catârilor în adâncul minei (598-99). Al cincilea paragraf este cel în care ajungem la un punct culminant al discursului în care Crane comentează și meditează asupra sensului celor văzute de el în subteran: " Fiorul măreț și mistic este forma lumească a adâncului din mină" (599). Mai mult, două din paragrafele dedicate vieții catârilor sunt numai formal discursive. Pentru că ele au rolul de a zugrăvi, ca o digresiune, soarta animalelor în adânc, dar în acest loc digresiunea se reînscrie ea însăși
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
și slavă deșartă<footnote Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri și răspunsuri, răspunsul 21, în Filocalia, vol. II, Edit. Humanitas, București, 1999, p. 214. footnote>. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, traducătorul și tălmăcitorul Filocaliei, precizează că omul poate fi ispitit prin cele lumești și prin cele rele, dar și prin virtuțile dobândite care-l pot face să se mândrească; la fel, și prin plăcere și prin dureri, care-l pot face cârtitor<footnote Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, notă explicativă, nr. 145, în Filocalia, vol
Ispitele şi păcatele în învăţătura Părinţilor filocalici by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/148_a_260]
-
spre a alerga la păcat; altul ațâță trupul spre desfrânare și adulter și lene; altul îl atrage spre ceartă și pizmă și ciudă; altul îl împinge spre ură și spre ascuțirea răului; altul îl sfătuiește spre mese bogate și griji lumești<footnote Cuv. Isaia Pustnicul, 29cuvinte, F. 124a-1<footnote Sf. Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală, cap. 60, în Filocalia, vol. I, p. 27,28 footnote>a, în Filocalia, vol. XII, Edit. Harisma, 1991, p. 275. footnote>. După cum observăm, dracii
Ispitele şi păcatele în învăţătura Părinţilor filocalici by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/148_a_260]
-
suferința pentru absența ce stă să se împlinească, pentru răpirea ontică ce-și anunță inevitabilul sunt nu numai autentice dar și extrem de intense. Realitatea profunzimii acestor trăiri nu le exclude, însă, din sistemul de coerențe care guvernează fluxul mundaneității efemere. Lumescul de zi cu zi refuză imaginea morții solitare, efemere, dorește ornamentarea acestui fapt radical și împrejmuirea sa cu pluralitatea prezențelor umane. Este un gest defensiv prin care se speră opturarea momentului teluric al decupării semenului din hărțile ființării corporale. Se
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
și profet al ei, cel care suferă intens trupește își asumă, adesea, transcendența prin metamorfozele ce le operează în el propria suferință. Odată cu începutul agoniei sale, el se rupe metafizic de conexiunile cu normalitatea banalului cotidian, de ritmul firesc al lumescului ce-și consumă plinătatea zi după zi. În disperarea acestor legături el se restrânge la sine concentrându-și ființa în jurul propriei dureri ce-l sfredelește. Într-adevăr, privește lumea doar ca posibil perimetru unde se poate afla sursa și elementul
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
se mai poate bucura de multitudinea altor facilități oferite prin lume pentru că sufletul său este inundat de prea-plinul durerii sale, durere ce nu mai lasă loc pentru alte experiențe afective. Înainte de izbucnirea suferinței sale, viața lui își consuma energiile în mijlocul lumescului cotidian corelându-și ritmicitatea cu tactul general impus de mundaneitate. Starea de sănătate a corporalității susținea integrarea și menținerea naivă în fluxul banal al zilelor amorfe și comune. Apatia imanentului ca un dat împrejmuitor și metafizic plafonant pătrundea și domina dimensiunea
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
în miezul conștiinței proprii, sufletul trăiește procesualitatea graduală a mărturisirii de sine. Acest complex de metamorfoze interioare determină tranzitarea de la o stare naivă și credulă către una a lucidității și profunzimii, către un nou mod de percepție și sondare asupra lumescului învăluitor. Aici masca ornamentală a falsei însoțiri întru durere este străpunsă iar spiritul privește către natura autentică din spiritul celuilalt. Această natură se dovedește, cel mai adesea negativă, lipsită de veracitatea unei iubiri care iese în întâmpinare, îmbrățișează consolator și
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
în sfera celor incurabili fără demersul unei decriptări prealabile a ecourilor ce trepidează în interioritatea sa trezită de cutremurări telurice. Vindecarea lui nu presupune abordarea deschiderilor interioare determinate prin irumperea lăuntrică a suferinței. Acest tip de tămăduire oferit de paradigma lumescului cotidian intenționează, în esență, nu aprofundarea fenomenului suferinței mai ales în efectele sale metamorfozante ci stoparea și uitarea sa pe fondul reașezării individualității în cadrele normalității ce temperează diluând excesele existențiale. Daca se întâlnește o suferință care persistă fiind invulnerabilă
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]