3,146 matches
-
condensarea termenilor negare și denegare, între care este atât de greu de ales pentru a desemna acest mecanism. Laplanche și Pontalis (1967), cărora li se datorează grafia, explică dificultatea alegerii prin problemele pe care le ridică traducerea cuvintelor germane corespunzătoare negării și denegării și prin ambiguitatea utilizării lor în scrierile lui Freud. În franceză, dacă un dicționar al limbii cum este Petit Robert distinge cu grijă între sensul verbului dénier (a denega), „a refuza de a recunoaște ca propriu”, și cel
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Robert distinge cu grijă între sensul verbului dénier (a denega), „a refuza de a recunoaște ca propriu”, și cel al verbului nier (a nega), „a declara (un obiect) ca ireal”, dicționarul Petit Larousse, în schimb, dă o singură definiție pentru negare și denegare. Referindu-ne la primul sens al cuvântului, n-ar trebui să vedem o denegare în orice frază negativă. Ar fi un abuz, afirmă Widlöcher (1971-1972), care atrage atenția asupra faptului că nu orice formulare negativă echivalează cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
care o persoană și-o adresează sieși, ca autosugestie („acest eșec nu măface deloc să sufăr”), sau chiar o justificare de rea-credință(„nu eram la curent cu regulamentul”). Pentru a putea vorbi despre o (de)negare-apărare, trebuie ca enunțul și negarea sa să se refere la elemente purtătoare ale unui conflict inconștient, care sunt refuzate din chiar acest motiv. Al doilea sens al termenului „denegare” se pretează în mai mare măsură unei discutări amănunțite: interlocutorul, chiar psihanalist, poate pur și simplu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ale căror amintiri reactualizate ies la suprafață grație curei urmate. În 1909, el prezintă același fenomen în „Omul cu șobolani” (vezi „Exemple”, p. 179). Câțiva ani mai târziu, Freud va face un studiu aprofundat al acestor mecanisme în două articole: „Negarea” (1925a/1987) și „Construcții în psihanaliză” (1937/1987). Aproximările în traducere au condus uneori la stabilirea unei echivalențe eronate între termenii „refuz” șdéniț și „(de)negare” ș(dé) negationț, eroare semnalată de Laplanche și Pontalis (1967) în traducerea lucrării Annei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mai târziu, Freud va face un studiu aprofundat al acestor mecanisme în două articole: „Negarea” (1925a/1987) și „Construcții în psihanaliză” (1937/1987). Aproximările în traducere au condus uneori la stabilirea unei echivalențe eronate între termenii „refuz” șdéniț și „(de)negare” ș(dé) negationț, eroare semnalată de Laplanche și Pontalis (1967) în traducerea lucrării Annei Freud (1936/1993) care, de altfel, a explicat confuzia în dialogurile sale cu Sandler (1985/1989). Să notăm că A. Freud face aluzie în lucrarea sa
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
considerată o denegare-apărare. Studiul lui Fenichel (1945/1953) despre „aptitudinea de a nega aspectele neplăcute ale realității” (definiție a refuzului!) începe prin aceeași greșeală de traducere, întrucât se intitulează „Denegarea”. Laplanche și Pontalis, ca și Widlöcher (1971-1972), care numește noțiunea „negare a reprezentării”, pun în evidență cele două sensuri ale denegării distinse de Freud, în timp ce la Mucchielli (1981) și în DSM-IV (1994/1996) întâlnim definiții trunchiate: „refuzarea unei interpretări făcute de celălalt”, respectiv „refuzul de a admite aspectele dureroase ale realității
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
zilelor... Fără îndoială că răspunsurile mele o să vi se pară ridicole”. Shentoub et al. subliniază că, prin această denegare, subiectul refuză să recunoască faptul că reprezentarea morții poate aparține lumii sale interne. Însăși situația de test poate antrena o (de)negare a sentimentelor subiectului, după cum o demonstrează și exemplul următor extras din aplicarea testului „Satul” și prezentat de Lhote (1976). Înainte de a începe construirea satului, Émile, în vârstă de 68 de ani, sigur pe sine în aparență, dar obsedat de imaginea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
este foarte emoționat, dar și foarte sceptic (...). Pacientul admite că toate acestea sunt destul de plauzibile, dar firește că nu este deloc convins” (1909b/1979). Relațiile cu alte mecanisme de apăraretc "Relațiile cu alte mecanisme de apărare" Potrivit lui Freud (1925a/1987), negarea este un substitut de nivel superior al refulării. În acest caz se produce o suspendare parțială a refulării, întrucât subiectul ia cunoștință de sentimentul refulat, fără însă a-l accepta. Elementul refulat este enunțat și de îndată negat. Le Guen
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
nu trebuie să-mi permit această satisfacție chiar dacă gândesc așa...”. Această conștientizare s-ar sfârși, potrivit autorilor, cu o remarcă preluată de la Freud (1925a/1987): „Este ceva ce-aș prefera să refulez cât mai mult”. Remarcăm asocierea frecventă între (de)negare și proiecție. Cel care deneagă (în primul sens al cuvântului) atribuie interlocutorului său responsabilitatea interpretării pe care o refuză. Freud (1925a/1987) consideră că acest fenomen este „reflectarea, prin proiecție, a unei idei incidente care tocmai a ieșit la suprafață
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
idee, dar de bună seamă că dumneavoastră mi-ați sugerat-o”, „Știu bine ce răspuns vreți să obțineți. O să credeți, cu siguranță, că m-am gândit la cutare sau cutare lucru”. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Refulare parțială, (de)negarea apare în nevroză, în special în isterie. Freud a evidențiat-o la pacientele sale isterice încă din 1895, dar o regăsim și în nevroza obsesională. Apariția sa este exacerbată de situația de cură analitică, în care ea apare ca o
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
-l asumă. Mai târziu, Freud îi conferă introiecției un rol mai important, subliniind locul pe care ea îl ocupă în construirea supraeului și declinul complexului oedipian (1921/1981, 1923/1981 și 1933/1984), permițând interiorizarea funcțiilor și principiilor parentale. În „Negarea” (1925a/1985), vom regăsi tema introiecției compensatorii a unei pierderi sau unei lipse. Deși Freud și contemporanii săi - inclusiv K. Abraham (1924) și Klein (1958) - recunosc contribuția originală a lui Ferenczi și valoarea ei fondatoare, ei nu o analizează în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1936/1993) nu include refugiul în reverie în prima sa listă a mecanismelor de apărare, dar o cuprinde în a doua, sub numele de „fantasme grație cărora situația reală este transformată în contrariu”. Ea consacră un capitol al lucrării sale negării prin fantasmă la copil. În cartea lui Sandler (1985/1989), aceeași apărare este studiată sub numele de refuz în fantezie. Lagache (1962/1984, 1963a și b/1984) a analizat în detaliu reveria, pe care a numit-o fantezie. Winnicott (1971
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
vorbi, pornind de la termenul german Verleugnung, despre „ceva ce nu s-a întâmplat, nu s-a petrecut”. În încărcătura semantică a cuvântului regăsim sensul rezervat în zilele noastre operației intrapsihice de refuz sau tăgăduire care, mai mult decât o simplă negare, este o atitudine de refuzare categorică, aflată în legătură cu o percepție dezagreabilă a realității exterioare. Toate acestea evidențiază forța și eficiența acestei apărări, menite să protejeze eul prin contestarea lumii exterioare, spre deosebire de refulare, care are o acțiune similară, dar prin răsturnarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Freud nu include refuzul printre „apărările eului”, cum ar fi refularea sau izolarea, în timp ce mulți dintre succesorii săi, între care și A. Freud (1936/1993), nu vor ezita să-l numere printre mecanismele de apărare, nu fără unele confuzii în raport cu negarea și, a fortiori, cu denegarea, confuzii încă de actualitate, din păcate, care pot fi puse, în parte, pe seama erorilor de traducere. De fapt, A. Freud descrie în cartea sa două mecanisme de apărare ce țin de refuzul realității (denial,în
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
pot fi puse, în parte, pe seama erorilor de traducere. De fapt, A. Freud descrie în cartea sa două mecanisme de apărare ce țin de refuzul realității (denial,în Sandler, 1985/1989) și traduse în franceză prin „négation par le fantasme” (negare prin fantasmă, capitolul 7) și „négation par actes et paroles” (negare prin acte și cuvinte, capitolul 8). Doar negarea prin acte ar ține de refuzul realității definit aici ca un refuz în act, negarea prin cuvinte corespunzând mai degrabă denegrării
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
A. Freud descrie în cartea sa două mecanisme de apărare ce țin de refuzul realității (denial,în Sandler, 1985/1989) și traduse în franceză prin „négation par le fantasme” (negare prin fantasmă, capitolul 7) și „négation par actes et paroles” (negare prin acte și cuvinte, capitolul 8). Doar negarea prin acte ar ține de refuzul realității definit aici ca un refuz în act, negarea prin cuvinte corespunzând mai degrabă denegrării. Astfel se conturează evoluția progresivă a acestui concept: la început refuz
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de apărare ce țin de refuzul realității (denial,în Sandler, 1985/1989) și traduse în franceză prin „négation par le fantasme” (negare prin fantasmă, capitolul 7) și „négation par actes et paroles” (negare prin acte și cuvinte, capitolul 8). Doar negarea prin acte ar ține de refuzul realității definit aici ca un refuz în act, negarea prin cuvinte corespunzând mai degrabă denegrării. Astfel se conturează evoluția progresivă a acestui concept: la început refuz a ceva, adică o negare categorică, el tinde
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
franceză prin „négation par le fantasme” (negare prin fantasmă, capitolul 7) și „négation par actes et paroles” (negare prin acte și cuvinte, capitolul 8). Doar negarea prin acte ar ține de refuzul realității definit aici ca un refuz în act, negarea prin cuvinte corespunzând mai degrabă denegrării. Astfel se conturează evoluția progresivă a acestui concept: la început refuz a ceva, adică o negare categorică, el tinde să devină un raport de excludere între două părți ale unui eu aflat în stare
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
capitolul 8). Doar negarea prin acte ar ține de refuzul realității definit aici ca un refuz în act, negarea prin cuvinte corespunzând mai degrabă denegrării. Astfel se conturează evoluția progresivă a acestui concept: la început refuz a ceva, adică o negare categorică, el tinde să devină un raport de excludere între două părți ale unui eu aflat în stare de clivaj (Penot, 1989). Acestea sunt, în definitiv, cele două fațete complementare ale refuzului ca apărare față de lume. Dacă elaborarea fundamentului descriptiv
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
cu această ocazie: „Hotărârea de condamnare a celor doi generali nu este o simplă eroare judiciară, ci o gafă judiciară, cu pronunțat caracter politic, În care intenția lăudabilă de aflare a adevărului este Înlocuită cu un proces al armatei române”. Negarea responsabilității lui Stănculescu și Chițac, precum și refuzul MApN de a plăti daune victimelor În calitate de parte civilmente responsabilă echivalau cu solidarizarea Ministerului democratic al Apărarării cu Ministerul comunist al Apărării. În aceeași cheie, Babiuc propunea „o amnistie” care să asigure „liniștea
ELITE COMUNISTE ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989 VOL II by Cosmin Budeanca, Raluca Grosescu () [Corola-publishinghouse/Science/1953_a_3278]
-
a determinat structurarea acestora În opoziția anticomunistă. Identificând Frontul Salvării Naționale drept element dihotomic și exponențial al comunismului deja dispărut În forma sa anterioară, aceste partide și-au construit strategia politică a primilor ani utilizând mai degrabă o autodefinire prin negare, decât printr-o construcție autonomă a propriei ideologii. Acest proces de autodefinire a Încetinit instituționalizarea partidelor politice, atât la nivel ideologic, cât și la nivel de personal (dat fiind faptul că existența coeziunii partizane era presupusă a fi evidentă și
ELITE COMUNISTE ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989 VOL II by Cosmin Budeanca, Raluca Grosescu () [Corola-publishinghouse/Science/1953_a_3278]
-
greu de spus dacă angajarea sa la revista „Sfarmă-Piatră” (1935-1938), apoi la „Porunca vremii” a fost efectul sau cauza orientării spre ideologia și practicile extremei drepte. Exprimându-se furibund, în numele unui „naționalism integral”, „sănătos”, el crede că vehemența limbajului și negarea generală pot fundamenta o nouă ordine socială. Desființează dintr-un condei pe cei patru „titani ai cugetării iudaice: Marx, Freud, Bergson, Einstein” și se arată profund scârbit de „patrupedele” de la „Sburătorul”, de nulitățile de la „Viața românească” sau de lipsa totală
BUCUR-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285902_a_287231]
-
Istoricul literar examinează deopotrivă poezia autorului, publicistica și restrânsa operă de traducător. El găsește o justă cale în aprecierea contribuției poetice a celui care a scris poezia Răsunet, departe atât de aprecierile entuziaste ale lui Aron Densușianu, cât și de negarea integrală formulată de T. Maiorescu. Exegetul este mai aproape de judecata cumpănită a lui G. Călinescu din Istoria literaturii române... (1941). În Eminescu și Blajul (1994), modul apologetic exaltat al celor care s-au ocupat de acest subiect este înlocuit cu
BUZASI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285968_a_287297]
-
universului („Senină sfială albind ne rărim/ În numele marelui mim/ În numele marelui mim îndoială/ În lacrima lumii cuminte plutim/ din gura amară a marelui mim/ Ies stoluri de păsări și nori dau năvală”) și face să vibreze mirarea între afirmație și negare: „Te voi goni cu gură stinsă,/ Te voi reține ca pe-un sfânt/ Între nimic și poezie,/ Între credință și trădare?// În lumea ta de-nfiorare/ Vei vrea să vin, ca mai curând/ Să fug de ea, iubindu-i fiul/ Care
BUZEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285973_a_287302]
-
din volum (...). Dezbaterea în jurul volumului de versuri Zile slăvite a avut darul să scoată la iveală serioase rămâneri în urmă la unii critici care merg de la o atitudine «negustorească 0╗ de cântărire meschină și indiferentă a «calităților» și «lipsurilor», până la negarea în fapt a valorii poeziei lui Eugen Frunză (așa cum s-a întâmplat cu recenzia Vieții românești). Tov. Petru Dumitriu și alți vorbitori au arătat că denigratorii acestei poezii se așează - conștient sau inconștient - pe o poziție dușmănoasă (...). Trebuie spus însă
Literatura în totalitarism by Ana Selejan () [Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]