2,453 matches
-
suprafeței neavând nici o importantă, „important este - își spunea - să stai neclintit și lucid în fața vremii, ca o sfidare. Nu-i așa, domnule judecător?”. - „Desigur”, mă auzea răspunzându-i. Învățătorul însă nu era schimbat, anii păreau a se fi oprit în ograda lui, neputincioși să-i urce prispa și să-i deschidă odăile. Soția lui Lung de asemeni cum o știam deși timpul îi bântuise ușile casei și-i luase soțul. Era neschimbată, dar nu datorită unei filozofii anume, adică unui mod
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pe ea. Un câne se năpusti hămăind de lângă coliba jitarului; în urmă, ieși și românul, își repezi căciula pe ceafă și cătă lung în urma străinului; apoi își repezi căciula pe ochi și intră liniștit în colibă. Focuri vioaie pâlpâiau în ogrăzi; capete mirate de copii ieșeau prin spărturile gardurilor. Călărețul se opri la rateș și descălecă. Era un om voinic, bine legat, în puterea vârstei, cu mustăți stufoase și cu ochi pătrunzători; umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac și în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
o pânză mare de in. Cofa goală, lângă ușă; toporul alături. O icoană cu candela stânsă, la răsărit. Toate erau cu grijă așezate, dar toate miroseau parcă a singurătate și a pustiu. Noaptea cucerise hanul singuratic. Am vrut să cercetez ograda, dar mi-am închipuit că zadarnică îmi va fi munca, de vreme ce, de atâta timp, nimenea nu mi-a răspuns, nici nu mi-a ieșit înainte. Eram flămând și însetat și tulburarea mă adusese într-o ciudată stare. Căutam să-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
spre pământ. Pe urmă se împăcau și dădeau vecinilor lămuriri: Ce să facem? dacă n-avem copii... Dintre vecini, prietinul de aproape al polițaiului era cuconul Gheorghieș Horga, directorul Prefecturii, mijlociu, sprinten și mare amatior de cucoși și de găini. Ograda lui era plină de tot soiul de cobăi, și dimineața domnul Horga se scula cel dintăi, ca să vadă bătăliile dintre cucoși. Peste zi povestea prietinilor asalturile și vitejiile împintenaților săi, cu amănunte și înflorituri. Cucoana Caliopi era acuma sură pe la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Ajunsei. Nu părea departe de la foc - dar mersei o bună bucată de vreme. O căsuță joasă, acoperită cu stuf, care de-abia se deslușea prin întuneric. Lumina ieșea printr-o singură ferăstruie cât palma. Bătătura goală, curată. În dos, zaplaz, ogradă, grădiniță, care se bănuiau, dar nu se vedeau. Strigai: — Neică Marine!... și așteptai un timp. Nimeni nu ieși. Mă apropiai mai tare, cu calul după mine. —Neică Marine!... Cineva trase zăvorul ușii. Mă pregăteam să spun ceva despre ploaie, despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
țară cu patru odăi. Aveam acolo câteva lucruri, numai ce-mi era de trebuință, și armele. Adusesem o femeie bătrână, o slugă veche, care-mi făcea de mâncare. Încolo, afară de argatul care îngrijea de cai, nu mai aveam pe nimeni. Ograda sta goală și pustie în căldura verii, n-aveam un copac pentru umbră, nici măcar grădiniță de flori n-aveam: pe atuncea nu mă gândeam nici eu la de-acestea. Pe-atuncea îmi era cugetul și inima numai la vagoanele de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
intră în tindă, dădu cubrațul la o parte pe cineva care i se pusese în cale, și căută prin unghere torba, cornul, pușca și baltagul. Trase pe mâneci repede sumanul, își îndesă în cap o căciulă veche și ieși în ogradă făcând pași mari și lunecând cu opincile prin hleiul desfundat. Capauca Moța, lângă cotlonul ei din colțul casei, începu să se zbată în lanț și să schiaune cu jale. Gavril se opri, în cumpănă, cu capu-ntors spreea: Las-o acasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mergea la pas prin pădurea plină de apă... De două ori greși drumul și trebui să se întoarcă înapoi. Acu iar începea să se mânie. Dar când ajunse într-un târziu la casa chihaiei, îndârjirea căzu: carul sta gol în mijlocul ogrăzii și boii mestecau o leacă de iarbă la adăpost, subt un șopron. Intră în tindă. Îndată simți blândețea focului. Dar lângă vatră, jos, slab și sfârșit, plin de noroi, hoțul de lemne. L-am adus... zise încet, c-o privire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
căzuți... Toate aceste întâmplări, de pe când erau pustii întinderile de la Prut, mi le-a povestit nu de multă vreme un gospodar de la Bordeieni. Am ajuns într-o zi de vară în satul unde era el județ ș-am poposit în ograda lui împrejmuită cu gard de nuiele. A vârât caiila adăpost într-un grajd lipit cu vălătuci, văruit și stropitcu albastru, și pe mine m-a poftit la odihnă, pe prispa largă. Era un român voinic, cu plete lungi, cu mustața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Asta era vorba lui; și-n urmă-i oamenii zâmbeau și-și făceau cu ochiul. Calul pornea la umblet, și când ajungeau aproape de curte, pe-o cărare de dindos, vătaful își ațintea căutătura spre căsuța lui care era în coasta ogrăzii boierești, pe-un dâmb, nu departe de apa Moldovei. Până ce intra pe poartă, Alexa Grecu n-o slăbea din ochi. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi, înconjurată de gard de ostrețe, și parcă voia să pătrundă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cărare de dindos, vătaful își ațintea căutătura spre căsuța lui care era în coasta ogrăzii boierești, pe-un dâmb, nu departe de apa Moldovei. Până ce intra pe poartă, Alexa Grecu n-o slăbea din ochi. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi, înconjurată de gard de ostrețe, și parcă voia să pătrundă și-n căsuța albă cu geamuri lucitoare în fața căreia făceau puțină umbră doi zarzări bătrâni, cu trunchiurile noduroase. Descăleca repede și zvârlea unui argățel frâul. Suia apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ea cu mirare și începea să râdă. Am fost și eu cu treburile gospodăriei. Foarte bine, foarte bine! mormăia el și prindea să se învârtă prin cele trei odăiți, căutând parcă pe cineva. Apoi ieșea și începea să adulmece prin ogradă și printre acareturi. Asta se întâmpla aproape totdeauna și femeia se făcea că nu bagă de samă. Ea era o biată fată săracă din oameni de rând, ș-o chema Cristina. Umblase în copilăria ei mai mult cu picioarele desculțe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
gura ușor deschisă, în care luceau dinții albi și ascuțiți ca de sălbătăciune. Deodată ea nu mai zâmbi și-i zise încet: —Ascultă, Costandine... eu am a-ți spune ceva... Să vii la noapte la portița de colo, din fundul ogrăzii, de lângă grajd... Am să te aștept ș-am să-ți dau drumul. —Bine... șopti flăcăul, și parcă avu o mișcare spre dânsa, să-i cuprindă mâna, ori să-i dovedească printr-o desmierdare c-a înțeles-o. Ea-i zâmbi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
văd eu ce cucoș s-a suit în podul grajdului... grăi vătaful c-o voce aspră și răgușită. Întăi pe el vreau eu să-l judec și să-i zbor capul. Măi, Năstasă! strigă el cu putere cătră haidăii din ogradă care dormeau prin șuri; măi Ilie, ia sculați repede și făceți-vă-ncoace!... Tremurând, mută și cu ochii sticlind, Cristina șovăi cătră păretele grajdului. Când se rezemă cu palmele, simți prin bârnele de stejar frământarea celui rămas sus, prins ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
rezemă iar în gura podului. Costandin pădurarul se lăsă alunecuș pe ea, apoi se mistui în umbra porții, își deslegă de undeva calul și îndată se auzi tropot. Atunci nevasta vătafului răsuflă adânc, se liniști și privi în juru-i. Haidăii ogrăzii veneau în fugă. Când ajunseră la grajd, își buluciră la un loc capetele mițoase și-și plecară nasurile cătră stăpânul lor căzut. Alexa se mișcă, își ridică de la pământ barba și le spuse cu trudă: —Să știți că m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
proastă. Am crezut că Colin e înnebunit după mine, dar el era în cârdășie cu Detta - și probabil că el a făcut pozele despuiate. Am crezut că sunt un detectiv în toată regula, care reușește să-și croiască drum în ograda familiei O’Grady, când, de fapt, în tot timpul ăsta, ei îmi făceau munca mai ușoară. Deprimată. Crimă și pedeapsă. — Vezi? i-am spus monitorului. Sunt niște ticăloși cu toții. Capitolul 6tc " Capitolul 6" M-am întors la serviciu, îmbrăcată în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
despre ce e vorba. Vrei să-mi asculți teoria? Ia mai taci o clipă. Mă concentrez. Desfășurarea mea era avansată, dar pionii erau într-o dezordine cam mare. Jocul a continuat tăcut cu două mutări, în timp ce ne făceam ordine prin ogradă, executând amândoi rocade în ritm vioi, pe partea regelui. Eram în căutare de planuri, de tipare și formule, când el s-a lansat într-o serie de atacuri anoste asupra pionilor mei avansați. Confruntarea nu era mare lucru, dar a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
un adio-ndepărtat? Între ziduri Cum trec pe lângă case mari... cătând pe nu știu cine... O, toamnă-n foșnetul de somn s-adorm șoptind cu tine... Pe strada goală vântul deodată face-un salt, Tăcere e în ganguri și în ogrăzi de-asfalt. Cum totu-i glorios... cu niciodată pace... O, toamnă-n foșnet lung șoptește-mi cum se tace... O, nu-i nimic, nimic, a fost un vis înalt, Tăcere e în ganguri și în ogrăzi de-asfalt. Frig Sunt
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
în ganguri și în ogrăzi de-asfalt. Cum totu-i glorios... cu niciodată pace... O, toamnă-n foșnet lung șoptește-mi cum se tace... O, nu-i nimic, nimic, a fost un vis înalt, Tăcere e în ganguri și în ogrăzi de-asfalt. Frig Sunt lângă un gard rupt, Și vântul bate cu frunze ude - Sunt mai urât, sunt supt, Frigul începe sticla s-o asude. Pe strada aplecată la vale E-o toamnă ca o poezie veche - Vântul împinge fusta
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
unor clopote mici, ale bisericii din curte, o bisericuță năpădită de ierburi, de tufe de bozii și vrejuri de nalbă, părăsită parcă sub un nuc imens, cu turla Pantocratorului strecurată printre crengi groase, bătrâne și ele. Bisericuță îngropată în lutul ogrăzii, apăsată de povara timpului care până și el o părăsise, după ce stivuise secoli după secoli peste blânda ei zidărie, lăsând-o să privească mută, neputincioasă, lăcrimând doar din șindrila măcinată, la priveliștea zilelor cu casele din preajmă căzând una după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
venea dintr-odată, ca și cum Dunărea înghițea Soarele. Întunericul năvălea dinspre pădure, dinspre baltă, un vălătuc greoi pogorât brusc peste sat. Rareori am trăit în sat bucuria, mirajul înserărilor. Diminețile, în schimb, erau minunate. Lumina parcă pășea temătoare peste case, peste ogrăzi, peste dealuri, peste sufletele noastre. Soarele se urca lin, răsfățat, întârziindu-și venirea în Lume. Mai mult parcă se juca de-a răsăritul, copil alintat, râzând, dând din mâini și zvâcnind de picioare când mama îl desfată, să-i schimbe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de dor și nespusă tristețe a despărțirii. În acele luni, când se știa că noi familii de evrei aveau să părăsească orășelul, o tristețe molcomă se pogora peste străzile acelea, peste curți și grădini, se prelingea pe ulițe, intra în ogrăzi, în odăi, în suflete, în cuvintele sau în privirile noastre. O tristețe învălmășită, în care se strecura și o ușoară invidie pentru desprinderea celor ce plecau de acele locuri și avântarea în necunoscut. Încolțeau și temeri pentru ceea ce avea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
O imagine ca oricare alta. Nu mă impresiona. Știam doar că, și spânzurat, tot trebuia să mă întorc la Ester. Ea era, în acele clipe, tot adevărul meu. Mai adevărată chiar și decât zăpada aceea, chiar decât urmele împleticite din ograda bisericii, chiar decât funia cu care mă jucam. Trebuia să mă duc la Ester și apoi să mă întorc în toate ale mele. Știam, o simțeam, fără să o pot numi, că o forță mai grozavă decât tot ceea ce credeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Luminării, își răsfrâng musai conspirațiile și prin viețile noastre. Conspirația mondială, după cum urlă unii, ne-a prins definitiv în ițele ei. Un fel valah de a-ți țipa neputințele și încăpățânarea, îndârjită în nebuloasa tradiției, de a nu-ți râni ograda, chiar dacă vezi, îngrozit, că vine vecinul sau drumețul și-ți spune, deschis: „De ce n-o cureți, nu vezi că pute?“. Dar pute românește, patriotic și la vedere... O priveam pe Lia și-mi venea să plec, chiar în același moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
pierdute prin mașinile I.T.B.-ului, lăsându-mă așa, buimac, doar cu sete de răzbunare și, mai ales, de a bea una sau două halbe gulerate. Scrisesem o povestire despre un cal care se-ntoarce de pe front în satul și în ograda povestitorului, copil crescut odată cu calul. Peste ani, când copilul devenise bărbat, pornește în căutarea mormântului tatălui, căzut undeva pe la Cotul Donului. Reface drumul cu aproape același freamăt sufletesc cu care, odinioară, calul se întorsese acasă. După atâția ani de atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]