7,285 matches
-
de a nu fi pierdut o parte din familie în acea tragedie, așa cum, din nefericire, am pierdut, ar fi fost să umblu împreună cu grupul pe care l-ați ocrotit dumneavoastră, în vremea aceea încă nu eram comisar, eram un inspector orb, nimic altceva decât un inspector orb care, după recuperarea vederii, s-ar afla în fotografie cu aceia pe care i-ați salvat de la incendiu, iar câinele dumneavoastră nu m-ar fi mârâit când m-a văzut apărând acolo, iar dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
parte din familie în acea tragedie, așa cum, din nefericire, am pierdut, ar fi fost să umblu împreună cu grupul pe care l-ați ocrotit dumneavoastră, în vremea aceea încă nu eram comisar, eram un inspector orb, nimic altceva decât un inspector orb care, după recuperarea vederii, s-ar afla în fotografie cu aceia pe care i-ați salvat de la incendiu, iar câinele dumneavoastră nu m-ar fi mârâit când m-a văzut apărând acolo, iar dacă toate astea și multe altele s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
reușise să deschidă o ușă, să se furișeze pe un coridor și apoi să-l facă pe comisar să viseze că ministrul de interne îi ceruse fotografia ca să înfigă un ac în ochii soției medicului, în timp ce îngâna un descântec vrăjitoresc, Oarbă n-ai fost, oarbă vei fi, alb ai avut, negru vei vedea, cu acest țep te înțep, prin față și prin spate. Agitat, scăldat în sudoare, simțind că inima îi bătea să-i sară din piept, comisarul se deșteptă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
ușă, să se furișeze pe un coridor și apoi să-l facă pe comisar să viseze că ministrul de interne îi ceruse fotografia ca să înfigă un ac în ochii soției medicului, în timp ce îngâna un descântec vrăjitoresc, Oarbă n-ai fost, oarbă vei fi, alb ai avut, negru vei vedea, cu acest țep te înțep, prin față și prin spate. Agitat, scăldat în sudoare, simțind că inima îi bătea să-i sară din piept, comisarul se deșteptă de țipetele soției medicului și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
mucegai, pentru orice ar fi putut fi ingerat, cel puțin mestecat, astfel încât să înșele foamea cu sucurile sale sărace, și-o imagină pe soția medicului conducând pe străzi, prin ploaie, mica sa turmă de nefericiți, șase oi rătăcite, șase păsări oarbe căzute din cuib, șase pisoi orbi nou-născuți, poate că într-una din acele zile, pe vreo stradă oarecare, s-a încrucișat cu ei, poate că de teamă ei l-au respins, poate că de teamă el i-a respins pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
fi ingerat, cel puțin mestecat, astfel încât să înșele foamea cu sucurile sale sărace, și-o imagină pe soția medicului conducând pe străzi, prin ploaie, mica sa turmă de nefericiți, șase oi rătăcite, șase păsări oarbe căzute din cuib, șase pisoi orbi nou-născuți, poate că într-una din acele zile, pe vreo stradă oarecare, s-a încrucișat cu ei, poate că de teamă ei l-au respins, poate că de teamă el i-a respins pe ei, era vremea lui scapă cine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
să te bălăcești în el. Și găsești o femeie ordinară, vulgară, de ultima speță, vreo ființă animalică în care strălucește cu înflăcărare oroarea sexualității, și te năpustești asupra ei ca o fiară. Și sorbi din ea până-ți potolești furia oarbă. Se uita la mine fără să se clintească. Izbuteam să-i susțin privirea. Vorbeam foarte rar: — Am să-ți spun ceea ce ți se pare probabil straniu, și anume că atunci când totul s-a sfârșit, te simți extraordinar de pur. Te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
o silește nimeni să vină.“ Însă Blanche spusese cu un glas fără expresie: „Am ales.“ Calmul arogant și ofensator al lui Strickland îl făcuse pe Stroeve să-și piardă și ultima urmă de stăpânire de sine. Îl cuprinsese o furie oarbă și, fără să-și dea seama ce face, se năpustise asupra lui Strickland. Acesta fusese luat prin surprindere și se clătinase pe picioare, dar, fiind foarte voinic, chiar și abia ridicat de pe patul de boală, într-o clipă, fără să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
el. — Dumnezeule mare, mi-au slăbit de tot nervii! zise el. Era cât pe-aci să mă sperii de moarte. Se uită din nou la bietul obiect care fusese cândva un om și apoi se trase îngrozit înapoi. Dar era orb! — Da. Orbise de aproape un an. LVII În acel moment al narațiunii ne-a întrerupt apariția dnei Coutras care fusese în niște vizite. Intră, ca o corabie cu pânzele umflate de vânt, o ființă impozantă, înaltă și bine făcută, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
situeze osândiții, așezați În cercuri Într-un imens amfiteatru, În jurul cumplitului puț ÎN CARE geme pentru vecie Lucifer. Și apoi stânca imensă Înălțându-se din ape, pe care, urcând, se curăță păcatele. Și apoi... și apoi nimic. Fantezia sa părea oarbă, incapabilă să găsească ceva care să poată reda cu aceeași exactitate condiția de beatitudine și forma vizibilă a cerurilor. Răul era cu mult mai simplu! De ceva vreme, Dante Începuse să audă dinspre fereastră un zgomot neobișnuit, de oameni În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
insula romane, de la care preluase perimetrul dreptunghiular. În față se ridica biserica abației, cu fațada ei simplă din cărămidă, urmată, dincolo de absidă, de un al doilea corp, care o vreme adăpostise o comunitate restrânsă de călugări benedictini. Un alt zid orb, pe stânga, Împiedica vederea spre claustru, strâns Între biserică și clădirile Învecinate. - Spune-mi, messer Duccio, Își apostrofă Dante Însoțitorul În timp ce se străduia să Își croiască drum prin mulțimea care se Îmbulzea În fața portalului, Încercând să intre, credeam că abația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
care se Împingeau În față, Întinzându-și gâtul ca să vadă mai bine. - Sabia i-a retezat trupul În dreptul rinichilor. Totuși, a continuat să trăiască, din vrerea lui Dumnezeu! Ea a rostit cuvinte cumplite Împotriva păgânilor și le-a Înfrânt semeția oarbă, zăpăcindu-i și Îngrozindu-i. Și, În timp ce aceștia bâjbâiau prin bezna lor, puținii care au izbutit să fugă s-au salvat, ducând-o cu ei pe pământurile luminate de harul lui Dumnezeu. Fecioara străbătea În continuare mulțimea cu privirea ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
reflectând. Parcă voia să Își lungească maxilarul inferior, atât de mult trăgea de el. Căzut pe gânduri, Își trecu un deget peste caracterele gravate, străbătându-le Încă o dată volutele. „Alah e mare, dar al-Jazari e și mai mare.” Blasfemie. Trufie oarbă. Și cei mai buni Îi cădeau victime, câteodată. - Când a murit? - Pe la jumătatea secolului. Cu puțin Înainte de Împăratul Frederic. Dante observă din nou mecanismul. Deci, dacă era cu adevărat lucrarea lui, așa cum totul lăsa să se Înțeleagă, asta Înseamnă că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
este ultimul? Acest cuvânt Îi răsuna În urechi ca un ecou macabru. Oare se simțea și el, precum Bernardo, aproape de sfârșit? Monerre se oprise În dreptul ruinelor porții romane. În depărtare se zărea colțul de la Închisoarea Stinche, cu Întunecatul său zid orb. Își trecu o mână peste frunte, ca pentru a alunga o durere bruscă. - Destinația mea e undeva În Africa, pe pământurile dușmănoase ale maurilor. Iar apoi mai la sud, pe tărâmurile manticorei, dincolo de Îndepărtatul ecuator, până sub noul cer austral
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
căutat pentru a-l interoga, nu ca să fie târât În infernul acela. Trânti poarta și se avântă pe trepte, Îmbrâncindu-l cât colo pe străjerul năucit. Ajunse la poarta Îngustă și joasă a temniței de la Stinche, aflată undeva În zidul orb de lângă San Simone. Sus, dinspre ferestuicile din turn, atârnau, ca niște podoabe de la Întrecerea de Armindeni, sforile de care deținuții sperau că vreun suflet milostiv va agăța o bucată de pâine. În acel moment, câțiva prizonieri se aflau În curte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Întindea pretutindeni asemenea unui văl lipicios. Nici o lumină nu lucea În acel colț de cartier, departe de strada principală. Dar luna plină strălucea Îndeajuns ca să se poată orienta. Abația dădea spre o stradă dreaptă, flancată, de cealaltă parte, de zidurile oarbe ale grădinilor. Înapoia clădirii, siluetele caselor familiei Cavalcanti se ridicau Întunecate În noapte. Dintre cele câteva ferestre nici măcar una nu era luminată, ca și când ar fi fost cu totul abandonate după moartea capului familiei și după exilarea lui Guido. Dante se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
e altul decât acela de a ne invita să observăm părțile În mișcare, remarcă priorul. Alberto se aplecă peste masă, cu capul În mâini. - Al-Jazari Înnebunise. Poate că scopul mașinăriei e doar celebrarea propriei sale măiestrii. Un monument Închinat mândriei oarbe. - Un joc minunat, dar lipsit de scop. Și pentru asta să fi murit atâția oameni? Bătrânul Își ridică privirea spre el, tulburat, Însă Dante Îl Întrerupse Înainte să apuce să spună ceva. - Încearcă să Îi pătrunzi taina, meștere Alberto. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
există și un șef al grupului, prietenul dumitale Guido Cavalcanti. Sau poate fostul prieten? Știu că l-ați trimis În surghiun și mă Întreb de ce. Și apoi alții, numai figuri originale. Precum Francesco d’Ascoli, astrologul. Un eretic, o călăuză oarbă pentru alții asemenea lui. Sau acel Cecco Angiolieri, care acum a ajuns În orașul vostru, după ce a fost oaspete prin temnițele din orașul lui. - Ai zis de două persoane care ar conviețui În mine... - Oh, ai dreptate. Pentru că, pe nepusă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
de plină de ceea ce există, deși nu se vede, precum rețeaua de particule infinitezimale din care sunt alcătuite trupurile noastre, pământul și Întreg universul. Poetul, după o scurtă șovăire, Își vârî arma la loc. - Atomii despre care vorbești sunt nisip orb, fragmente ale unui neant fără suflet. Dar lama care a Încercat să mă omoare era cât se poate de sensibilă. Arrigo Își scosese din traistă o batistă de in. Făcu un pas În față, Întinzându-i-o poetului. - Spune-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
metafora se referea la un neajuns fizic sau la o lacună morală. Însă dacă episcopul voise să definească drept „om neîntreg” pe cineva care, pe atunci, era doar un copil? Și dacă acel copil ar fi acționat ca o unealtă oarbă a perfidiei celorlalți, din ură față de un tată care Îl renegase În mod inexplicabil și Îl ofensase În persoana mamei adorate? Acea durere veche putea să fi inițiat o tragedie ce ucisese o stirpe și devastase imperiul. Până la ultimul ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o descifra. Păreau niște Însemnări referitoare la construcție. Încercă să urmărească cu degetul traseul schițat cu pana. Era ca și când Bigarelli ar fi vrut să indice drumul frenetic al unei forțe, o imagine repetată din oglindă În oglindă În marele tambur orb al castelului, până când ajungea, cu o ultimă deviere, la centrul construcției, În ceea ce trebuia să reprezinte curtea interioară. Aici, din câteva trăsături nervoase, era schițată schema unui obiect, câteva roți. Și apoi un detaliu, reprodus În afara scării desenului și Încercuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
stăpânire, animându-le cu suflarea sa. Îl văzu Îndreptându-se Încet spre portalul rămas deschis, lăsând În urmă o dâră de sânge și dispărând În labirintul de străduțe, către miazănoapte. Moartea lichidă te-a respins, Guido! Știința dumitale era confuză, oarbă precum spiritul dumitale! Îi strigă din urmă; celălalt, Însă, nu părea să-l fi auzit. În jurul său, coroana de foc Își pierdea din vigoare pe măsură ce amestecul de fosfor Își epuiza forța. Mai rămăsese doar o umbră palidă a jerbei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
cu măciulie, lucru normal în lipsa bătăliilor. Judecătorul îl ascultase pe Brăchut mâncând în același timp ouăle, fiindcă acestea veniseră până la urmă, aduse într-o cârpă mare și albă din care ieșeau aburi, de către jandarmul servil care alergase cu o supunere oarbă. Mustața judecătorului era acum galbenă și cenușie. Cojile de ou îi zăceau la picioare. Le zdrobi cu o batistă lată de pânză. S-ar fi zis că sfărâmase oasele de sticlă ale unor păsări. Cojile i se lipiseră de cizmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
resemnare. Sunt momente când mi-i Înfățișez pe bărbații de pe front ca pe niște legionari romani, aflați la mulți kilometri depărtare de metropola coruptă, respingând atacul hoardelor... la urma urmei, hoarde ceva mai amenințătoare decât orașul corupt... o nouă lovitură oarbă Împotriva rasei, furii pe care le-am Însoțit de ovații cu ani În urmă, deasupra cadavrelor cărora am behăit triumfători pe tot parcursul epocii victoriene... Iar după aceea, o lume sută la sută materialistă - și Biserica Catolică. Mă Întreb cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
maiestuoasă, problema sărăciei putea să devină Într-o zi chiar propria lui problemă, dar În prezent nu deștepta În el decât cel mai profund dezgust. A parcurs distanța până la Fifth Avenue, ferindu-se de umbrele cu amenințarea lor neagră și oarbă, și În față la Delmonico’s a făcut semn unui autobuz să oprească. Încheindu-și strâns haina pe corp, s-a urcat pe platformă, lăsându-se purtat, solitar, prin ploaia subțire și persistentă, cu agerimea reînviată, Înțepător, de umezeala rece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]