5,789 matches
-
un „precursor” el însuși. „Deschidem această anchetă asupra poeziei mondiale cu Belgia - scrie el, într-un P.S. al amintitului grupaj belgian - pentru că poeții ei au fost primii care ne-au revelat, prin Verhaeren, frumusețea lumii moderne” (este invocat și un „precursor” american - Whitman - acesta însă „tîrziu descoperit”). Și, mai departe: La parole est aujourd-hui a M. Georges Linze - aux poetes, peintres et constructeurs de Liége et de Bruxelles: imbus de modernisme parce qu’ils en ont la tradition. Dezideratele amintite în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
aceasta împotriva doctrinelor și operelor artistice anterioare ar putea fi urmărită în aproape toate țările, căci - cu toate aspirațiile spre o izolare etnică - viața intelectuală a Europei a prezentat aproape constant, în ultimul timp, un ritm unitar”. Semnificativ e arealul „precursorilor” indicați: „vizionarismul delirant al lui Blake” și „misticismul profund al lui Yeats”, acmeismul lui N. Gumiliov, ego-futurismul lui Igor Severianin și cubofuturismul lui Hlebnikov, Lautréamont, Jarry (priviți ca „dezechilibrați”) și Rimbaud, Rilke, Werfel și Hoffmanstahl, poezia - aflată la antipozi - a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cazul cubismului și expresionismului, „influența dominantă exercitată n-a mai fost cea muzicală, ci cea plastică”, cele două „directive” aflîndu-și originea directă în „transformările teoretice și practice ale picturei și sculpturei moderne”. Ambele apar prin 1910-1911, numai că în Franța „precursorii s’au manifestat mai mult pe terenul realizărilor, în Germania pe terenul teoretizărilor”: „Și cubismul, și expresionismul reprezintă tocmai lupta de emancipare a sufletului de sub sclavia naturii. Acest proces de supraspiritualizare, pe care l’am găsit o caracteristică mai generală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cum am văzut deja - cu Henri Massis din Défense de l’Occident. Remarcabile sînt incursiunile avizate în istoria simbolismului autohton, de la primele traduceri ale lui Baudelaire (în Convorbiri literare, IV, 1 martie 1870, de către V. Pogor) pînă la „profilurile” unor precursori precum Macedonski, Petică, Arghezi, Iuliu Cezar Săvescu și ale revistelor moderniste (Linia dreaptă, Vieața nouă, Revista celor l’alți, Insula, Grădina Hesperidelor, Simbolul, publicațiile simboliste ieșene), unde informațiile sînt preluate - declarat - din Istoria... lui Lovinescu, dar „privite, bineînțeles, sub alt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pagină a sa, proprie”. Criticul vede în autorul Fuchsiadei un scriitor adevărat (iar nu un amator), ba chiar un punct de referință în evoluția formelor estetice. Sub acest aspect, comentatorul face figură aparte în raport cu confrații săi, prin negarea caracterului de „precursor absolut” al lui Urmuz, atrăgînd atenția că Arghezi, Maniu sau Vinea îi sînt „anteriori atît ca formație, cît și ca editură”. Observă apoi că faptul că „duhul urmuzian” a fost dus „pînă la ultimele lui consecințe” de către „comparșii de la unu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fapt, Lucian Boz a fost primul critic autohton care a văzut în Urmuz un creator de prim-plan. El s-a numărat de la bun început printre apologeții urmuzieni, autorul lui Algazy & Grummer apărîndu-i ca un indice absolut de modernitate, un „precursor” comparabil, prin destin și profunzime exploratorie, cu Rimbaud și Eminescu. Seria de comentarii critice publicate, în primăvara anului 1930, în Facla despre inaugurarea, la București, a unei „Săptămîni a poeziei” conține un fragment hagiografic elocvent: „În această săptămînă a Poeziei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
speculativ. Refuzul atitudinii magisteriale se asociază deschiderii comprehensive, neexclusiviste către noile experiențe poetice. Multe dintre observațiile criticului de poezie au fost confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
40 de „pagini bizare” salvate îl vor transforma, peste cîteva decenii, într-un clasic al literaturii de avangardă, beneficiar a mii de pagini exegetice, studiat în școli și universități, tradus în numeroase limbi de mai largă sau mai restrînsă circulație, precursor al tuturor „revoluțiilor” artistice ulterioare... Dubla personalitate - diurnă și nocturnă, de grefier „burghez” la Curtea de Casație și artist meloman diletant -, solitudinea excentrică, oarecum ascetică, aerul cvasimistic de inocență conservată cu încăpățînare, dincolo de pragul maturității, enigmele biografiei, sinuciderea la o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tînără ș.a.m.d. îi vor asigura lui Urmuz o aură postumă în care tot mai mulți emuli nonconformiști își vor proiecta reprezentările mitizante, impregnate de aerul „anilor nebuni”. Ar fi eronat să vedem în el - asemenea atîtor apologeți - un precursor absolut al noilor orientări artistice din veacul al XX-lea. Reprezentanți ai comicului absurd și ai poeticii nonsensului existau de mult în literatura europeană: limerick-urile lui Edward Lear, fanteziile lui Lewis Carroll, fumismele lui Charles Cros, Alfred Jarry și Alphonse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o notă din Contimporanul, Anul V, No 71, 1926: „Foarte puțini știau că grefierul Demetrescu-Buzău (în articolul original numele e trecut greșit: Vasilescu-Buzău, n.n.) era originalul și tulburătorul Urmuz, autorul lui «Ismail și Turnavitu», revoluționar discret al literaturii românești și precursor ignorat al mișcării de avant-gardă, al prozei și poeziei în contrasens, al umorului nou, al liricei eliberate de logică și anecdotă din lumea întreagă (Urmuz-Dada-Suprarealismul, trei cuvinte cari stabilesc o punte, descifrează o filiațiune, lămuresc originile revoluției literare mondiale din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ca în cazul balzacianismului, proustianismului sau gidismului...) Dar modelul urmuzian va fi asimilat, cu timpul, și de autori mai puțin sau deloc avangardiști. Arghezi din Cimitirul Buna-Vestire și Tablete din Țara de Kuty. Eugéne Ionesco și l-a revendicat drept precursor, alături de I.L. Caragiale și Jonathan X. Uranus. Afinități tipologice au fost identificate în portretistica „balzaciană” a prozatorului G. Călinescu. „Urmuzianismul” va fi, apoi, valorificat estetic în proza metaficțională și post-călinesciană a Școlii de la Tîrgoviște (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și Max. Blecher. Ele vor fi preluate mai tîrziu - involuntar sau nu - de către exegeza postbelică. Aproape toată critica interbelică „de autoritate” care s-a pronunțat despre textele lui Urmuz după apariția lor în volum (1930) a insistat asupra meritelor de „precursor” ale autorului. Singura excepție o constituie Perpessicius, în „Schițe fantastice”, Cuvîntul, VII, nr. 2151, 1931, retipărită în 1938 în Mențiuni critice IV, căruia îi aparțin și cele mai pătrunzătoare observații analitice. În opinia lui Perpessicius, „dincolo de spațiul literaturii fantastice contemporane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
reprezentării care agresează spiritul „clasic”, educat în spiritul mimesis-ului tradițional — va face carieră în critica românească din deceniile șapte și opt. La fel și valențele recunoscute de Pompiliu Constantinescu — precursoratul, spiritul antiburghez și anticonvențional, ingeniozitatea și conștiința artistică („Titlul de precursor îi aparține ca o meritată medalie, fiindcă Urmuz a încercat o evadare din platitudinea burgheză, prin grotesc și ilogic, susținut de o ingeniozitate în care se străvede și intenția de artă”). Urmuz — adaugă criticul — „a avut simțul unui pitoresc placat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
strategice în susținerea lui Urmuz și a avangardei autohtone. În cuvîntul introductiv la volumul Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc, Ed. Eminescu, București, 1977, p. 8, promotorul acestui pseudoconcept comparatist, Edgar Papu, ridica problema validării externe a „precursorilor” avangardiști autohtoni: „Trei mari fenomene de avangardă ale veacului XX, dadaismul, „absurdul”, lettrismul, fenomene de un amplu răsunet, se constituie ca efecte ale unor inițiative românești, ilustrate cu poeți sau scriitori care — deși s-au făcut cunoscuți ca anticipatori în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ai avangardismului românesc „există, în literatură, ca și în cultura populară din România, o întreagă tradiție a absurdului” (Serge Fauchereau, „Dada éxistait avant Dada”, în Phantomas, Belgia, nr. 125-127, 1974, pp. 3-5). Recuperarea poststalinistă. Dadaist, expresionist, suprarealist, existențialist, absurdist, oniric. Precursorul modern „absolut” Pe filiera indicată de Ion Vinea și sugerată de avangardiștii de la unu, în Istoria... sa, Călinescu făcuse o apropiere hazardată între Urmuz și suprarealism: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Însă în pasajul despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și suprarealism: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Însă în pasajul despre Urmuz din „Curs de poezie”, luciditatea programatică a autorului „Fuchsiadei”, generatoare de comic și deci nonsau antilirică, era deosebită ferm de programul suprarealist... Un „precursor al suprarealismului” va fi considerat Urmuz și de către Eugéne Ionesco, în articolul din Les léttres nouvelles (intitulat „Précurseurs roumains du surréalisme. Urmuz”). Părintele „teatrului deriziunii” îl consideră însă și un predadaist, de fapt - un „premergător” al tuturor revoltelor secolului... Rămîne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
e inutil să mai notăm că modul rece și elaborat al scrisului său e la antipodul modului spontan al dicteului automat” (Semne și repere, Ed. Cartea Românească, București, 1971, p. 306). În opoziție cu cei care văd în Urmuz un precursor al suprarealismului, Nicolae Balotă îl consideră mai degrabă afin imaginarului expresionist: „Ironia și umorul urmuzian îl apropie pe acesta mai curînd de expresionismul formelor contrastante decît de avangarda suprarealistă. Ricanare, grotesc, patos degradat la schime, țipăt înăbușit, recunoști atîtea semne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prozele lui Urmuz. Nu vrem să subsumăm aceste proze categoriilor unei estetici expresioniste, dar între structurile expresioniste și cele suprarealiste ale imaginarului, primele sînt cele de care se apropie mai mult ficțiunea urmuziană” (op. cit., p. 173), dar îl recomandă ca precursor al literaturii absurdului. În fapt, autorul polemizează aici cu adepții „onirismului” urmuzian. Principalul critic vizat este Valeriu Cristea, ale cărui afirmații din articolul „Urmuz”, în Luceafărul, nr. 28 din 13 iulie 1968, au, într-adevăr, puține legături cu textele urmuziene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
tradusese în germană pentru numărul dedicat avangardei românești de către revista Der Sturm (Berlin, XX, nr. 8, aug.-septembrie 1930), iar cîțiva ani mai tîrziu, Léon Pierre Quint se interesa de opera lui... În 1967, Matei Călinescu vedea în Urmuz un precursor remarcabil prin originalitate și incisivitate al literaturii oniricilor (al „scriitorilor mai noi, interesați de valorificarea aspectelor iraționale din realitate”, cf. „Urmuz și comicul absurdului”, în Eseuri critice, București, EPL, 1967, p. 66-85). Pornind de la analiza „comicului paralogic” și „absurd”, dublată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
textelor urmuziene, „o poetică subjacentă, de o rigoare muzicală”, proprie unui „mallarméan al absurdului”: „n-avem dreptul să vedem în acest inefabil intenția adîncă, esențială, obiectivă a operei lui Urmuz? Cred că nu mă înșel văzînd în scrierile acestui mare precursor al antiliteraturii o mascată apologie a poeziei, înțeleasă în structura ei muzicală”. În traducere engleză, absurdul apare ca un principiu „producător” al operei, nu doar ca simplu „efect”, iar caracterul kafkian și cel suprarealist, oniric, sînt mai bine puse în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
suprarealist, oniric, sînt mai bine puse în evidență, deși altminteri Urmuz rămîne un „cerebral”, un ironist lucid care știe să „solemnizeze bufonul”. În schimb, atributele ținînd de sfera ironicului se estompează mult prin traducere. Prin urmare, caracterizarea lui Urmuz ca „precursor al suprarealismului” e valabilă mai ales în engleză... Monografia Urmuz a lui Nicolae Balotă (1970) poate fi considerată - pe acest fundal - ca o recuperare polemică. Volumul Lupta cu absurdul, care include și o parte a monografiei despre Urmuz, sugerează — prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1989, exegeza (sporadică) din România a pus accentul pe epigonismul acestei literaturi, care ar fi «departe de concentrarea lui Urmuz» (Constantin Ciopraga), în timp ce exilul (Mihai Niculescu, Ștefan Baciu, Monica Lovinescu, Horia Stamatu) a canonizat figura scriitorului, făcînd din el un precursor ignorat al lui Eugen Ionescu, și a transformat «apunakismul» într-o legendă”. Adevărul este că, dintre antologiile literaturii române de avangardă apărute la noi pînă în 1989, singura care îl include pe Cugler este cea a lui Sașa Pană, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fusese înregimentat de către „apostolii” avangardiști în falanga antiburgheză, iar critica din perioada ceaușistă l-a recuperat în contra „alienării” și „dezumanizării” capitaliste, Grigore Cugler făcea figura unui anticomunist declarat. Potrivit lui Paul Goma, „apunakismele” circulau și în folclorul Gulagului românesc... Totuși, „autoritatea” precursorului Urmuz a cîntărit greu în balanța validării. Iată doar cîteva titluri de după 1990 în care numele celor doi sînt asociate: „Dans la ligneé d’Urmuz” de Geo Șerban, în Cahiers roumains d’études littéraires, nr. 1-2, 1994, pp. 175-179, „Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sincronismului și cei ai protocronismului, Victor Ivanovici își precizează ferm poziția. Scopul teoriei lansate de E. Papu ar fi, în opinia lui, acela de „a ne consola de eventualele complexe” provinciale prin invocarea obsesivă a precursoratului absolut: „Însă calitatea de precursor, chiar aceea de precursor absolut, nu este încă un indice valoric”. Potrivit autorului, „nu poți da seama de (...) contestarea limbajului literar (Urmuz) fără să întreprinzi tu însuți o operație echivalentă, adică să te autocontești în calitate de limbaj critic. Aceasta e cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
protocronismului, Victor Ivanovici își precizează ferm poziția. Scopul teoriei lansate de E. Papu ar fi, în opinia lui, acela de „a ne consola de eventualele complexe” provinciale prin invocarea obsesivă a precursoratului absolut: „Însă calitatea de precursor, chiar aceea de precursor absolut, nu este încă un indice valoric”. Potrivit autorului, „nu poți da seama de (...) contestarea limbajului literar (Urmuz) fără să întreprinzi tu însuți o operație echivalentă, adică să te autocontești în calitate de limbaj critic. Aceasta e cu atît mai necesar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]