1,380 matches
-
anume: 1. Reductibilitatea completă a incertitudinii: în procesul decizional, incertitudinea inițială cu privire la problema de soluționat, cât și la soluțiile posibile este redusă complet, decidentul reușind să identifice soluția cea mai bună. Această presupoziție se fundează, la rândul ei, pe trei presupoziții mai particulare: a) Caracterul dat, neproblematic al formulării problemei. Problema care urmează a fi soluționată este dată în mod natural sau formularea ei este neproblematic corectă. Nu există nici o îndoială cu privire la corectitudinea formulării respectivei probleme și nici cu privire la importanța soluționăriiei
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
corectitudinea formulării respectivei probleme și nici cu privire la importanța soluționăriiei. b) Completitudinea listei de soluții alternative. Mulțimea soluțiilor posibile între care urmează să aibă loc alegerea, chiar dacă nu este dată de laînceput odată cu problema, va fi definită exhaustiv înainte de decizie. Această presupoziție este esențială. Să presupunem o problemă X care are soluțiile posibile Xi, X2, X3 și X4. O decizie rațională care selectează soluția cea mai bună trebuie să aleagă din mulțimea completă a soluțiilor posibile. Dacă decidentul nostru reușește să formuleze
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
toate cunoștințele teoretice și empirice necesare evaluării soluțiilor și că va fi deci capabil să le ierarhizeze într-o modalitate clară. Lipsa unor criterii sau cunoștințe suprimă automat garanția selectării soluției celei mai bune. 2. Universul este strict determinist. Prima presupoziție se referă la completitudinea cunoștințelor. Cea de-a doua este de ordin ontologic. Universul în care decidentul urmează să utilizeze decizia este guvernat de legi stricte, fiind în consecință previzibil în mod absolut. Această presupoziție se referă la interacțiunea dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Universul este strict determinist. Prima presupoziție se referă la completitudinea cunoștințelor. Cea de-a doua este de ordin ontologic. Universul în care decidentul urmează să utilizeze decizia este guvernat de legi stricte, fiind în consecință previzibil în mod absolut. Această presupoziție se referă la interacțiunea dintre decizie și univers. Valoarea diferitelor soluții depinde până la urmă de o mulțime de evenimente care urmează a fi prevăzute. Numai luându-se în considerare toate aceste evenimente se poate determina care soluție este cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
în principiu predictibile, dacă deținem cunoștințele necesare. Modelul laplacean al determinismului presupune la o lume de acest tip: strict determinată și previzibilă, în care probabilitatea are doar un sens pur subiectiv. Știința și filosofia contemporane au abandonat complet o asemenea presupoziție. Lumea nu mai poate fi gândită ca fiind deterministă într-un asemenea sens strict. Stările viitoare ale lumii nu decurg cu necesitate implacabilă din stările actuale. Desigur, nu trăim nici într-o lume complet nedeterministă, aleatorie, în care din starea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cât de sigură este o asemenea atribuire, decidentul lucrează cu ele în aceeași manieră ca în primul model. Calculul cu probabilități este tot atât de riguros ca și calculul cu variabile strict deterministe. Din acest motiv, modelul deciziei probabiliste se fundează pe presupozițiile primului model (caracterul neproblematic al formulării problemei, completitudinea listei de soluții alternative și completitudinea evaluării acestora), renunțând doar la presupoziția caracterului strict determinat al universului. În fapt, primul model ar putea fi considerat mai mult un caz particular, limită a
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
probabilități este tot atât de riguros ca și calculul cu variabile strict deterministe. Din acest motiv, modelul deciziei probabiliste se fundează pe presupozițiile primului model (caracterul neproblematic al formulării problemei, completitudinea listei de soluții alternative și completitudinea evaluării acestora), renunțând doar la presupoziția caracterului strict determinat al universului. În fapt, primul model ar putea fi considerat mai mult un caz particular, limită a celui de-al doilea. Și anume, cazul în care probabilitatea evenimentelor este egală cu 1. Din acest motiv, aceste două
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
normativ, el este înalt dezirabil, descriind situația de raționalitate absolută. Un decident, dacă vrea să fie înalt rațional, trebuie să tindă să folosească una dintre cele două variante ale acestui model, în funcție de tipul de cunoștințe de care dispune și de presupozițiile pe care le face asupra universului în care urmează să funcționeze decizia sa. Acesta trebuie să aspire spre realizarea condițiilor în care ar putea lucra acest model. Modelul analitic reprezintă deci o stare-limită de care decidentul încearcă să se apropie
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
explice satisfăcător comportamentul la jocurile de noroc, caz tipic al unor decizii probabiliste relativ simple. Limitele explicative ale acestui model de decizie nu se datoresc, cel mai adesea, necunoașterii de către decidenții reali a tehnicilor recomandate, ci mai mult faptului că presupozițiile pe care se fundează el nu corespund condițiilor reale ale deciziei. Iată câteva dintre cele mai importante limite ale aplicabilității modelului analitic sau computațional. În primul rând, se pune o problemă de complexitate. Modelul analitic presupune adesea un proces de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
este foarte mică în comparație cu dimensiunile problemelor a căror soluționare ar fi cerută de un comportament rațional obiectiv în lumea reală sau chiar de o aproximare rezonabilă a unei asemenea raționalități obiective”. O a doua limită: modelul analitic se fundează pe presupoziția integrabilității logice a cunoștințelor. Conform acestei presupoziții, cunoștințele, așa cum există ele la un moment dat, indiferent de completitudinea și de gradul lor de incertitudine, sunt integrabile într-un calcul rațional riguros. În termeni mai generali, se presupune caracterul cumulativ neproblematic
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
căror soluționare ar fi cerută de un comportament rațional obiectiv în lumea reală sau chiar de o aproximare rezonabilă a unei asemenea raționalități obiective”. O a doua limită: modelul analitic se fundează pe presupoziția integrabilității logice a cunoștințelor. Conform acestei presupoziții, cunoștințele, așa cum există ele la un moment dat, indiferent de completitudinea și de gradul lor de incertitudine, sunt integrabile într-un calcul rațional riguros. În termeni mai generali, se presupune caracterul cumulativ neproblematic al cunoștințelor. Pentru a fi utilizate într-
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
putea avea șanse să fie soluția cea mai bună, din perspectiva altora, respectiva soluție poate apărea ca insatisfăcătoare. Calculul rațional nu are capacitatea să armonizeze cunoștințele care ele însele nu au o coerență intrinsecă. Nu putem deci accepta ca neproblematică presupoziția că o imagine cognitivă incompletă și incertă este coerentă logic, lipsită de contradicții. Același lucru este valabil și în legătură cu integrarea noilor cunoștințe. Din acest punct de vedere, John D. Steinbruner (1976) formula următoarea presupoziție pe care se fundează modelul analitic
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Nu putem deci accepta ca neproblematică presupoziția că o imagine cognitivă incompletă și incertă este coerentă logic, lipsită de contradicții. Același lucru este valabil și în legătură cu integrarea noilor cunoștințe. Din acest punct de vedere, John D. Steinbruner (1976) formula următoarea presupoziție pe care se fundează modelul analitic: presupoziția senzitivității la informația pertinentă. Se consideră că noile cunoștințe pot fi cumulate neproblematic cu cunoștințele deja existente, decidentul realizând mereu un proces de actualizare a calculului, prin integrarea noilor cunoștințe. Acestea nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
că o imagine cognitivă incompletă și incertă este coerentă logic, lipsită de contradicții. Același lucru este valabil și în legătură cu integrarea noilor cunoștințe. Din acest punct de vedere, John D. Steinbruner (1976) formula următoarea presupoziție pe care se fundează modelul analitic: presupoziția senzitivității la informația pertinentă. Se consideră că noile cunoștințe pot fi cumulate neproblematic cu cunoștințele deja existente, decidentul realizând mereu un proces de actualizare a calculului, prin integrarea noilor cunoștințe. Acestea nu sunt însă neapărat integrabile în vechea imagine cognitivă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sunt aplicabile la o imagine cognitivă care, deși incompletă și incertă, este coerentă logic. Altfel, ele sunt inoperante. Dificultatea care apare în aceste condiții nu stă în calculul propriu-zis, ci în configurația cunoștințelor care urmează să fie luate în calcul. Presupoziția integrabilității logice a cunoștințelor actuale și potențiale stă la baza unui postulat fundamental al modelului clasic al raționalității: decidentul are capacitatea să identifice deciziile cele mai bune la nivelul cunoștințelor de care dispune la un moment dat. În finalul fiecărei
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
moment dat. În finalul fiecărei secvențe decizionale, decidentul poate afirma: aceasta este în mod cert decizia cea mai bună pe care o puteam lua la nivelul cunoștințelor de care dispun. Or, așa cum se va argumenta în continuare, tocmai o asemenea presupoziție este înalt discutabilă. În fine, presupozițiile mai particulare ale modelului analitic cu privire la fazele procesului de decizie apar, la o analiză mai atentă, nerealiste. Problema de soluționat prin decizie nu este dată, ci este ea însăși incertă. Teoria deciziei certe presupunea
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
decizionale, decidentul poate afirma: aceasta este în mod cert decizia cea mai bună pe care o puteam lua la nivelul cunoștințelor de care dispun. Or, așa cum se va argumenta în continuare, tocmai o asemenea presupoziție este înalt discutabilă. În fine, presupozițiile mai particulare ale modelului analitic cu privire la fazele procesului de decizie apar, la o analiză mai atentă, nerealiste. Problema de soluționat prin decizie nu este dată, ci este ea însăși incertă. Teoria deciziei certe presupunea ca neproblematică atât formularea problemei de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
incertitudine persistentă, decidenții reali recurg la strategii de decizie diferite de cele presupuse de modelul analitic, care sunt explicabile tocmai prin factorul incertitudine. Decizia în incertitudine persistentătc "Decizia în incertitudine persistentă" Acest model se bazează pe o cu totul altă presupoziție decât modelul deciziei certe, și anume: PROPOZIȚIA 1.1: În procesul deciziei, incertitudinea inițială nu este în cele mai multe cazuri integral redusă; ea reprezintă un element component al procesului decizional, influențând activ dinamica acestuia. Conform modelului deciziei în incertitudinea persistentă, procesul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
mai bună, nici în mod obiectiv, nici subiectiv, relativ la nivelul cunoștințelor de care dispune. Dacă modelul clasic asuma certitudinea asupra faptului că decizia luată este, cel puțin la nivelul cunoștințelor existente, cea mai bună posibil, modelul analizat aici abandonează această presupoziție. Nu poate fi identificată nici o garanție că soluția aleasă va fi cea mai bună posibil la nivelul cunoștințelor de care dispune decidentul și cu atât mai puțin în mod obiectiv. PROPOZIȚIA 1.4: Strategia de decizie în incertitudine persistentă are
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
nerelevantă pentru aceasta. În fapt, așa cum voi încerca să argumentez pe larg, ea este o parte organică a procesului, determinând într-o mare măsură desfășurarea acestuia. Două tipuri de strategiitc "Două tipuri de strategii" În teoriile normative ale deciziei există presupoziția tacită că singurul mod rațional de decizie, indiferent de gradul de incertitudine, este cel prescris de modelulanalitic. Am văzut însă că, în condiții de incertitudine persistentă, modelul analitic impune exigențe care nu pot fi satisfăcute. În condiții de incertitudine persistentă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
caracterizează prin aplicarea tehnicilor analitice de decizie la o imagine cognitivă provizoriu structurată; incertitudinea deciziei este asumată explicit, procesul decizional menținându-se deschis la reconsiderare. Strategia optimalității tendențiale este caracterizată prin următoarele trăsături distinctive: a) Se fac o serie de presupoziții, asumate explicit ca incerte, asupra unor evenimente, consecințe, asupra corectitudinii unor cunoștințe și informații, asupra relațiilor dintre cunoștințe. Cu alte cuvinte, se creează o imagine cognitivă structurată, al cărei caracter incert, ipotetic este asumat. Masa cunoștințelor incomplete și incerte de
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cărei caracter incert, ipotetic este asumat. Masa cunoștințelor incomplete și incerte de care dispunem la un moment dat nu este în mod neproblematic tratabilă rațional. Pentru a utiliza metodele dezvoltate în modelele deciziei certe, este necesar să se facă mereu presupoziții despre probabilitatea unor evenimente și consecințe, să se selecteze între cunoștințele contradictorii, să se fixeze priorități. b) La această imagine structurată provizoriu sunt aplicate metodele calculului rațional. c) Se asumă caracterul incert al deciziei luate pe baza acestui calcul. Chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
important. Incertitudinea specifică acestei proceduri nu se referă numai la „viitor”: s-ar putea să apară noi cunoștințe în lumina cărora va fi preferabilă o altă decizie. Ea se referă și la „prezent”: în perspectiva actualelor cunoștințe, dar cu alte presupoziții adăugate, analiza logică poate duce la o altă concluzie. Aplicarea metodelor analitice în acest caz nu duce în mod necesar, tocmai din acest motiv, la identitatea soluției optime, nici în sens obiectiv - cea mai bună soluție posibilă în mod absolut
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
soluție formulabilă la nivelul cunoștințelor existente. Metodele analitice aplicate în aceste condiții asigură doar o optimalitate tendențială, nu efectivă. Ele sunt orientate spre identificarea soluției optime, dar rezultatele rămân mereu incerte, înalt discutabile, nu datorită calculului rațional propriu-zis, ci din cauza presupozițiilor pe care se întemeiază acesta. d) Se menține, din cauza incertitudinii asumate, caracterul deschis, revizuibilaldeciziei luate. Noile informații și cunoștințe acumulate ulterior, cât și presupozițiile făcute, dar confruntate cu realitatea acțiunii, sunt utilizate pentru a reface, pe o bază mai bună
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
soluției optime, dar rezultatele rămân mereu incerte, înalt discutabile, nu datorită calculului rațional propriu-zis, ci din cauza presupozițiilor pe care se întemeiază acesta. d) Se menține, din cauza incertitudinii asumate, caracterul deschis, revizuibilaldeciziei luate. Noile informații și cunoștințe acumulate ulterior, cât și presupozițiile făcute, dar confruntate cu realitatea acțiunii, sunt utilizate pentru a reface, pe o bază mai bună, decizia. e) Procesul decizional are un caracter iterativ. El este gândit mai mult ca o secvență într-un proces ciclic, cu reveniri și reconsiderări
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]