1,693 matches
-
Dejan (Nume anterior: Radovan, Dejani, Dajanfalău, , , )) este un sat în comuna Moravița din județul Timiș, Banat, România. Dejaniul a fost reînființat pe locul vetrei satului "Radovanz" (în română "Radovan"), sat sârbesc distrus de turci. La conscripția din 1717 încă mai apare menționat cu 20 de case, pe locul numit "Radovanz". Harta contelui Mercy din 1723-1725, o pomenește din nou, ca fiind locuită cu români, care aveau și o biserică ortodoxă. O
Dejan, Timiș () [Corola-website/Science/301355_a_302684]
-
20 de case, pe locul numit "Radovanz". Harta contelui Mercy din 1723-1725, o pomenește din nou, ca fiind locuită cu români, care aveau și o biserică ortodoxă. O parte dintre români s-au strămutat mai apoi în Mramorac, în Banatul sârbesc. În 1786, sârbi și români obligați să părăsească Moravița au înființat o nouă vatră de sat. Moșia pe care s-au așezat aparținea erariului. Administratorul erarial care a aprobat înființarea localității a fost "Iosif Deschan"; din acest motiv satul a
Dejan, Timiș () [Corola-website/Science/301355_a_302684]
-
comunale. Cele mai apropiate centre urbane sunt la circa 30 km distanță: municipiul Lugoj la sud și orașul Făget la sud-est. Față de municipiul Timișoara, distanța pe șosea este de circa 70-80 km. În trecut a fost cunoscută sub numele "Ohaba Sârbească". Primele mențiuni documentare datază din secolul XV. O diplomă maghiară de la 1427 menționează pe această locație satul "Ohaba ". Conform conscripției din 1717 apare cu numele "Hoaba", avea 11 case și aparținea districtului Lipova. Administrația habsburgică a susținut însă că satul
Ohaba Română, Timiș () [Corola-website/Science/301383_a_302712]
-
apare cu numele "Hoaba", avea 11 case și aparținea districtului Lipova. Administrația habsburgică a susținut însă că satul s-a reînființat în secolul XVII întrucât satul a fost dat drept moștenire ereditară unui sârb. Din acest motiv a fost numită "sârbească" însă acest adjectiv este impropriu, întrucât satul a fost din totdeauna unul românesc. Cu toate acestea numele vechi s-a perpetuat pentru mult timp. În secolul XIX, administrația maghiară stabilise numele "Ohabaszerbaszka", iar la începutul secolului XX i-a schimbat
Ohaba Română, Timiș () [Corola-website/Science/301383_a_302712]
-
fost din totdeauna unul românesc. Cu toate acestea numele vechi s-a perpetuat pentru mult timp. În secolul XIX, administrația maghiară stabilise numele "Ohabaszerbaszka", iar la începutul secolului XX i-a schimbat numele în "Racszabadi", ambele traduceri ale numelui „Ohaba Sârbească”. După unirea Banatului cu România, numele i s-a schimbat în măsură să reflecte caracterul românesc al satului. Până la 1850 a fost proprietate erarială. Atunci trece în posesia familiei Mocioni.
Ohaba Română, Timiș () [Corola-website/Science/301383_a_302712]
-
Peciu Nou este o comună în județul Timiș, Banat, România, formată din satele Diniaș, Peciu Nou (reședința) și Sânmartinu Sârbesc. S-a numit și "Mielcu" (1924-1925). Peciul Nou este menționat documentar pentru prima dată în 1333, cu numele de "Veybech". În secolul XVI a constituit un important punct de rezistență antiotomană. Atât la conscripția austriacă din 1717 cât și pe
Comuna Peciu Nou, Timiș () [Corola-website/Science/301387_a_302716]
-
spre sfârșitul secolului XVII. Satul avea pe atunci 30 de case locuite și apărea sub denumirea de Obseniza. În această perioadă de început al secolului XVIII, sătul aparținea districtului Ciacova. În vremea aceea se găsea, în centrul localității, o mănăstire sârbească, lucru dovedit de faptul că, în anul 1788, cănd mănăstirea din Partoș este părăsita de călugări, ca urmare a rezoluției imperiale din 16 ianuarie 1777, o parte din cărțile ce i-au aparținut au fost aduse la mănăstirea din Ofsenița
Ofsenița, Timiș () [Corola-website/Science/301382_a_302711]
-
era considerată comună mare, având administrație proprie. În anul 1882 se zidește biserică romano-catolică, clădirea actuala, în centrul comunei, primind ajutor și din partea contelui Karatsonyi. În conformitate cu prevederile menționate, biserica romano-catolică din Ofsenița s-a zidit în centrul satului, lângă mănăstirea sârbească. Comună avea asigurată asistență sanitară cu ajutorul moașelor. Principala ocupație a locuitorilor era agricultură. În comuna mai erau meseriași că: zidari, tâmplari, fierari, frizeri. Contele Karatsonyi Jeno avea în posesie și castelul de la Banloc, centrul domeniului, unde a făcut un minunat
Ofsenița, Timiș () [Corola-website/Science/301382_a_302711]
-
și satul "Sillage", cu 60 de case, aparținând în districtul Ciacova. Biserica ortodoxă, din lemn, a fost construită în 1720, ceea ce atestă continuitatea și românitatea satului. După revoluția de la 1848, Imperiul habsburgic se reorganizează sub guvernarea absolutistă. Banatul devine Voivodina sârbească și Banatul timișan, cu limba oficială germană. În nou organizare administrativă, Silagiu aparținea de circumscripția Buziaș. În 1853 a fost construită biserica nouă, cu hramul „Înălțarea Domnului” iar între 1840-1850, aici s-au așezat coloniști germani și maghiari. În perioada
Silagiu, Timiș () [Corola-website/Science/301397_a_302726]
-
Silagiu aparținea de circumscripția Buziaș. În 1853 a fost construită biserica nouă, cu hramul „Înălțarea Domnului” iar între 1840-1850, aici s-au așezat coloniști germani și maghiari. În perioada 1863-1864 majoritatea familiilor au trecut de la cultul ortodox, aflat sub jurisdicție sârbească, la Biserica Română Unită, datorită înființării Episcopiei de Lugoj, cu conducere românească. Puține familii au rămas la cultul greco-oriental. Uniții au preluat școala ortodoxă și proprietățile sale, precum și capacitatea de colectare a simbriei. Între 1872-1873 uniții au construit biserică proprie
Silagiu, Timiș () [Corola-website/Science/301397_a_302726]
-
diferite zone ale Germaniei. Însă marea majoritate a germanilor a început să sosească aici pe la 1802-1803, fiind șvabi bănățeni din satele germane cele mai importante: Lovrin, Săcălaz, Bulgăruș, Grabaț, dar și din localitățile învecinate Moravița sau Plandiște ("Zichydorf", în Banatul sârbesc). Slovacii au început să plece spre alte localități din apropiere: Butin, Șemlac, Clopodia. Cei care au rămas, au fost cu timpul asimilați de masa germană. Prima școală a fost ridicată la scurt timp de la colonizare, în 1806. Era un tip
Stamora Germană, Timiș () [Corola-website/Science/301398_a_302727]
-
1858. A fost inaugurată pe 11 iulie în același an. Inițial, calea ferată Timișoara-Stamora Moravița, mergea prin Vârșeț și până la portul dunărean Baziaș, întrucât era concepută să lege Timișoara de Dunăre, traversând întreaga provincie austro-ungară Banat, care includea și partea sârbească de astăzi. În acest context, Stamora Germană a avut foarte mult de câștigat. Ea împărțea o stație cu localitatea vecină Moravița. Această stație era foarte bine dotată și permitea transportul rapid de mărfuri și persoane. Produsele din Stamora puteau fi
Stamora Germană, Timiș () [Corola-website/Science/301398_a_302727]
-
Periam. În secolul XVII, sub ocupația turcească, Variașul s-a depopulat. După izgonirea turcilor din Banat, în secolul XVIII, a urmat popularea cu coloniști sârbi și germani. În 1786 au venit șvabi bănățeni. În 1793 este atestată existența unei școli sârbești și a unei școli germane. Variașul a fost locuit în principal de 3 naționalități. Fiecare naționalitate avea „propria” stradă. Se vorbea în Variaș despre „ulița valahă” (a românilor) și de „ulița sârbă”. Cea germană se numea „ulița centrală”. În perioada
Comuna Variaș, Timiș () [Corola-website/Science/301408_a_302737]
-
(în ) este un canal navigabil din România și Șerbia. Are o lungime de 114 km și se întinde între Timișoara și orașul sârbesc Titel. Din totalul lungimii, 44 km sunt pe teritoriul României, iar restul de 70 km pe teritoriul Șerbiei. Istoria Canalului Bega începe în anul 1728 când contele Claudius Mercy dispune săparea unui canal care să contribuie la asanarea terenurilor inundabile
Canalul Bega () [Corola-website/Science/301438_a_302767]
-
probleme generale ale istoriei "universale", ajunge ca la final să vorbească despre ""când s-a început a se descăleca Țara Moldovei"". Pentru realizarea lucrării sale Mihail Moxa folosește importante documente ale epocii: "Cronica lui Manasses, Cronografia pe scurt bizantino-slavă, Letopisețul sârbesc, Cronica anonimă bulgară". O lucrare despre viața "Sfântului Grigore Decapolitul" este scrisă de "Matei al Mirelor", un erudit născut în Egipt care studiază la Constantinopol și Moscova, refugiat la mănăstire în iarna anilor 1610 - 1611. Lucrarea are o prefață istorică
Mănăstirea Bistrița (județul Vâlcea) () [Corola-website/Science/301441_a_302770]
-
vechi sat românesc, care a căzut victimă la mijlocul secolului al XVIII-lea vitregiei stăpânirii habsburgice. Prin colonizarea satului cu populație germană, în deceniul al șaptelea al secolului al XVIII-lea, locuitorii români au fost mutați în Toracul- Mic din Banatul Sârbesc. În anul 1774 satul era populat în întregime cu populație germană. Odată cu venirea populației germane dispare și parohia ortodoxă română. După al doilea război mondial, în Frumușeni au fost colonizate mai multe familii de români din Apuseni. Cu această ocazie
Frumușeni, Arad () [Corola-website/Science/300291_a_301620]
-
Mondorlok, Csicser, Szabadhely, Paulis, Șoimoș; puste: Bașaraga, Șionda, Nagy-Bereg, Mezohegyes, Palota, Csiga, Kiralyhegyes, Pitvaros și Szekesegyhaza (Țiucra, Pietre rămase, p. 349). Astfel apare clar că în secolul al XVIII-lea Cicirul era parte a graniței militare formate din regimentele grănicerești sârbești, căci angajați ca soldați mobili au fost locuitorii sârbi de pe malurile Mureșului și a Tisei. În apropierea Cicirului, pe câmpul dintre acesta și Sâmbăteni, administrația austro-ungară a lăsat o urmă datând din secolele XV - XVI - “iarcul”, un canal lung de
Cicir, Arad () [Corola-website/Science/300288_a_301617]
-
pare că în perioada razboaielor daco-romane asezarea a fost distrusă. Prima atestare documentară a localității Turnu datează din anul 1333, sub denumirea de Mok. Odată cu căderea Sârbiei sub dominație otomană, în urma bătăliei de la Câmpia Mierlei din 1389, o numeroasă populație sârbească se așază în nordul Dunării din pricina prigoanei turcești. Sunt cunoscuți numeroși nobili sârbi, care au primit privilegii de la statul ungar, odată cu refugiul lor peste Dunăre. Dintre aceștia, despoții Ștefan și Dumitru Iacșici s-au așezat la Nădlac în anul 1464
Turnu, Arad () [Corola-website/Science/300309_a_301638]
-
de la statul ungar, odată cu refugiul lor peste Dunăre. Dintre aceștia, despoții Ștefan și Dumitru Iacșici s-au așezat la Nădlac în anul 1464 și care dealtfel devin în 1485 proprietarii satului Turnu, precum și a domeniului înconjurător. Aceștia așază aici familii sârbești, care să lucreze pământul. În a doua jumătate a secolului XVI, proprietarul satului Turnu este atestat nobilul sârb Dumitru Ovcearevici. În perioada războielor cu turcii, localitatea Torony (Turnu) este distrusă complet în anul 1596, iar în prima parte a secolului
Turnu, Arad () [Corola-website/Science/300309_a_301638]
-
fost una decisivă, Mircea cel Bătrân fiind nevoit să se refugieze în Transilvania și să recunoască suzeranitatea otomană. În 1876 istoricul ceh Konstantin Jireček propunea pentru bătălia de la Rovine data de 10 octombrie 1394 după o mențiune găsită în cronicile sârbești publicate de Pavel Jozef Šafárik în 1851. Cu un an mai târziu, Hasdeu observa că data morții unuia dintre vasalii lui Baiazid căzuți la Rovine, Constantin Dragaș, este pomenită într-un document contemporan, un ustav de la mânastirea , și astfel stabilea
Bătălia de la Rovine () [Corola-website/Science/301507_a_302836]
-
baza unui alt document contemporan emis de mânastirea Petra din Constantinopol confirma data morții lui Dragaș în primăvara lui 1395. În 1928 istoricul sârb Đorđe Spasojević Radojičić a aratăt că data de 10 octombrie apare în cele mai recente cronici sârbești aparținând unei aceleiași tradiții privind lupta de la Rovine și este așadar o interpolare târzie. De asemenea a susținut data de 17 mai cu argumentele lui Hasdeu și Litzica. Argumentul său a fost adoptat, cu puține excepții, atât de istoriografia internațională
Bătălia de la Rovine () [Corola-website/Science/301507_a_302836]
-
efectiv abia după 1930, când locuitorii împroprietăriți încep să renunțe treptat la naveta sezonieră către localitățile lor de origine și să se stabilească definitiv aici. Primul locuitor care s-a stabilit definitiv în Vintilești a fost Vasile Sârbescu, din cătunul Sârbești, comuna Vintilă Vodă, județul Buzău, în anul 1927. De altfel, numele de „"Vintilești"” a fost ales tocmai plecând de la preponderența numerică a celor împroprietăriți, provenind din această comună buzoiană. Noii locuitori aveau să fie numiți, ca mai pretutindeni în Bărăgan
Comuna Bordei Verde, Brăila () [Corola-website/Science/300944_a_302273]
-
la sud, Mirosi (satul Surdulești) la nord. Localitatea este străbătuta de pârâul Burdea, care în perioadele secetoase seaca aproape complet, dar care în perioadele cu multe ploi se revarsă, devenind un adevărat rău. Numele satului este pomenit într-un document sârbesc din sec. al XIII-lea, în care este menționat cneazul Balacico din Balaci. Localnicii se mândresc cu faptul că este locul de origine al faimoasei familii a Bălăcenilor, ultimul boier din familie fiind Constantin Bălăceanu-Stolnici (ce-i drept, acesta aparține
Comuna Balaci, Teleorman () [Corola-website/Science/301783_a_303112]
-
încadrează în jaloanele obișnuite ale primilor Basarabi, oscilând între dorința de întărire a puterii interne și eliminarea pretențiilor coroanei maghiare și încercarea de expansiune în spațiul sud-dunărean prin diversele intervenții în luptele interne din statele creștine atât bulgărești cât și sârbești. Pe plan intern emite monedă proprie: ducatul, cu greutatea medie 0,50 gr., și banii anepigrafi, de 0,20 gr. Ducații aparțin tipului comun: pe avers — scut despicat fasciat (în primul câmp) și cu o siglă; pe revers — coif și
Dan I () [Corola-website/Science/298643_a_299972]
-
grad de rudenie între Vlad I și Mircea cel Bătrân invocând lipsa documentelor doveditoare. Se presupune că tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci când a avut loc și bătălia de la Rovine (datată de câteva cronicilor sârbești 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sârb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată și de câțiva istorici români precum Anca Iancu). Documentar, el apare la sfârșitul anului 1395 când Sigismund de
Vlad I Uzurpatorul () [Corola-website/Science/298642_a_299971]