4,167 matches
-
asupra studenților prin sistemul de supraveghere și prin măsurarea exactă a performanțelor supuse examinării. Individul devine astfel imaginea reflectată a propriilor performanțe exprimate numeric în note; 2. impunerea unei noi și benefice puteri a cunoașterii. Prin oglindirea cunoașterii și a sinelui din perspectiva celor trei practici, cel ce învață începe să se manifeste ca producător de cunoaștere într-un nou registru. Fiind subiecți ai disciplinei, atât în sens academic, cât și comportamental, bărbații 1 respectivi au fost creatorii disciplinelor moderne. Am
[Corola-publishinghouse/Science/2333_a_3658]
-
literatura și deopotrivă filozofia. Oricum, nu se considera nici scriitor, nici filozof. Mai mult, suspecta de fals orice rând destinat tiparului. Totul, în acest caz, ar fi fost destinat celuilalt, care, cu prezența lui implicită, ar altera sau ar deturna sinele. L-ar obliga să se metamorfozeze. „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”, susține Cioran, invocându-i pe Nietzsche și pe Flaubert („Mi-e cu neputință să recitesc romanele lui Flaubert; în
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îndoială asupra adevărului propriului sine. Și am putea crede că destinatarul nu minte. Dar nu presupun ele, scrisorile, mai mult decât orice carte, în fond, pe lângă oglindirea de sine, cumva obiectivată, deopotrivă un cititor, unul concret, care duce la trunchierea sinelui propriu? Acest altul care te citește nu devine treptat tu însuți, cenzurându-te? Scriindu-i celuilalt, nu faci decât să răspunzi sau să replici așteptărilor și conștiinței lui, să i te propui ca imagine, nu ca adevăr. Cititorul unei cărți
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ț, tot ce am publicat Ă chiar am gândit cu adevărat în momentul în care am scris” (II, 95). Spusă răspicat, o astfel de afirmație instituie prin sine însăși un adevăr. În așa fel încât scrisorile devin un document al sinelui mai ales dacă sunt rodul unei „mistificări”, al unei înfățișări pentru celălalt. Căci Cioran este în permanență o imagine, întotdeauna altul. Chiar și atunci când minte și mistifică, sau mai ales atunci, Cioran spune adevărul despre sine. Tocmai în măștile pe
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să fie apreciat exact pentru ceea ce neagă sau disprețuiește. Să amintim doar faptul că, atlet al stilului (ca să nu spunem acrobat al lui), Cioran dezavuează tot ceea ce ține de stil. Și nu vorbim aici de contradicțiile fatale care structurează obiectiv sinele lui Cioran, ci de receptarea acestui sine. În fond, s-ar putea demonstra că orice rigoare formală, chiar și aceea care ține de rafinamente stilistice, nu face decât să se transforme într-un revelator al ființei. Cu cât mai multe
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
caută, se descoperă, se instituie, mereu altul, în contradicție cu sine, negându-se chiar. Miza nu este explicarea, căci orice explicație înseamnă o simplificare, cât proiectarea în echivoc. Situarea în prezent și deopotrivă într-un timp al contemplării prezentului, asumarea sinelui și deopotrivă pulverizarea lui, iată traiectul continuu pe care se mișcă Cioran, într-un zig-zag care, pulverizând sensul, îl și recuperează. În treacăt fie zis, elocvent statutul interviurilor: monotoniei întrebărilor, care poartă adesea în ele un răspuns implicit Ă și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ființă care ar vrea să se salveze prin suferință, chiar dacă suferința nu mai poate ilumina. Că e o suferință mimată? Că ea e generată poate de cuvântul scris? Abia așa devine cu adevărat elocventă, căci exprimă o nevoie profundă a sinelui, aceea de a se autentifica. În absența altei metode, mistificarea care se relevă ca denunțare a sinelui, o denunțare fără rest, capătă valoare de adevăr. Cioran s-a despărțit de Valéry, o spune de câteva ori, tocmai pentru că a înțeles
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o suferință mimată? Că ea e generată poate de cuvântul scris? Abia așa devine cu adevărat elocventă, căci exprimă o nevoie profundă a sinelui, aceea de a se autentifica. În absența altei metode, mistificarea care se relevă ca denunțare a sinelui, o denunțare fără rest, capătă valoare de adevăr. Cioran s-a despărțit de Valéry, o spune de câteva ori, tocmai pentru că a înțeles pericolul refugiului glorios în artificiu. „Să fugim de strălucire ca de ciumă” (II, 42), citim într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a murit pe o idee, vreau să spun nici unul nu s-a substituit vreunei idei. ș...ț Intelectualul obsedat este un monstru la noi”. Nici ceea ce admiră Cioran la români nu e străin de acest exercițiu, deocamdată nearticulat, al identificării sinelui. Iată ce admiră Cioran: „Când te gândești la celelalte țări mici, care n-au făcut nimic și se complac în inconștiență sau într-un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ți poți reține admirația pentru luciditățile României, căreia nu-i e
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
orice în afară de asta; căci anxietatea mi-a fost tovarăș fidel de când m-am născut” (6 martie 1972 Ă 137). În fapt, marele vis al lui Cioran este să uite. Să se uite. Una dintre soluții e contemplarea mării până la pierderea sinelui. Alta e munca. Uneori invocată ca terapie, muzica: „Eu nu fac nimic bun, ascult toată ziua Schubert, Schumann, Brahms, mai ales Brahms; el e furnizorul meu de melancolie (parcă mai aveam nevoie!)” (24 noiembrie 1981 Ă 412). Alteori, poate complementar
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e eliberatoare Ă nu și momentele de otium de după aceea, care devin obositoare; pentru ele, Cioran nu este făcut. Să bănuim în el un contemplativ? Da, dar numai în măsura în care acesta este prilejul uitării de sine. Astfel, uitarea de sine, pulverizarea sinelui Ă ca mijloc de a-l recupera, de a-l reinstitui, de a face suportabilă (și legitimă) ființa. De a face Ă prin neant Ă viața suportabilă. Nimic nu-l poate face pe Cioran să meargă, însă, cu uitarea (de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lucru” (22 mai 1967 Ă 74). Apoi urmează apelul la postura ideală a înțeleptului: „Înțeleptul nu-și ia niciodată viața în serios, nici pe-a lui, nici pe-a altora” (22 mai 1967 Ă 74). Astfel, mortificarea Ă atenuare a sinelui și a prezenței Ă oferă o soluție care se întemeiază pe proiectarea existenței într-un interval al iluziei, al aparenței. Ca aparență, existența se poate perpetua la infinit. Către așa ceva tinde Cioran. Este înțelepciunea la care el însuși visează. Numai
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză, dar care nu-i sunt, din nefericire, nici măcar ele, în totul accesibile. De unde altfel această corespondență atât de bogată? Absența sinelui e compensată de nevoia existenței celuilalt. Scrisorile îl instituie și îl legitimează mai ales pe celălalt; prin celălalt, și pe sine. O dovadă că Cioran nu putea să reziste în fața neantului, pe care cu orice rând îl edifică. De aici
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a fi ceva. În fața acestei fatalități, disperă și, uneori, privește cu acea seninătate definitorie pentru umor, care e, deopotrivă, detașare și ruptură de sine. În fond, lipsa de convingeri, de credințe, de crezuri atrage după sine o desubstanțiere a sinelui până la conștiința propriei stranietăți. E dezamăgit că este „un spirit ultracivilizat și deci corupt” și nu un barbar, ca Luther, „care credea în tot ce spunea” (II, 26). Cert este că acuzația ipocriziei și imposturii i-a însoțit prezența concretă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
alt fel decât calea, ratată, a misticismului. „Dacă ne-am putea mărgini să privim!, exclamă el. Din nenorocire, ne încăpățânăm să înțelegem” (III, 76). Să privim și să ascultăm, am putea adăuga. Momentele lui Cioran de extaz, de pierdere a sinelui său disperat și a conștiinței de sine torturante țin tocmai de o astfel de resorbire în privire. Asta înseamnă a asculta Bach, a rătăci pe drumuri de țară, a privi marea. Dar acestea sunt momente tranzitorii. Cioran nu se poate
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu i-o oferă prezența, ci, mai exact, Apocalipsa sau numai posibilitatea ei. Iată de ce a fi înseamnă pentru Cioran mai degrabă a nu fi Ă sau a fi sub o permanentă amenințare. Or, ce prilej mai bun pentru întemeierea sinelui decât sentimentul că propria identitate ține de iluzie, că el Ă asemenea lumii Ă nu-i mai mult decât o aparență? Cauză a angoasei, această conștiință a inconsistenței face posibil saltul spre revelația sensului care se ascunde în neant. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 168). Oricum, frecvent acest sentiment al propriei irealități. O studentă italiană îl vizitează să-i pună întrebări. Pregătește o teză despre el. „Face o teză despre «mine»”, spune Cioran, punând cuvântul din urmă între ghilimele, semn tocmai al nerecunoașterii sinelui. În fapt, cine este acest eu despre care ar trebui să-i vorbească? „Răspunzându-i, aveam impresia că vorbesc despre altcineva” (III, 200). Și sentimentul propriei inconsistențe, al propriei mutări în iluzoriu e tot mai puternic. Când primește niște fotografii
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
greu descifrabilă. Dar, cum secvențele care înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra în stare pură și strigătul înghețat mărturisesc despre această coborâre, în athanorul propriului corp, până la limitele pulverizării sinelui. O pulverizare alchimică în urma căreia sinele e re-întemeiat. Dramaticei întrebări „ Totul este aparență Ă dar aparența cui?” Cioran îi găsește răspunsul: „A Nimicului” (I, 21). Este răspunsul care precede uimirea, nepredicatizată, privind febra în stare pură și strigătul înghețat. Ce-i urmează? Orgoliul: „Să ai sentimentul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nici vorbă. Puțină smerenie, puțină smerenie Ă mi-ar trebui mai mult ca oricui. Dar senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e nimic, desigur; dar noi înșine nu putem fi nimic pentru noi; nu ne putem include
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
urmă de mine însumi” (I, 22). Mai mult, rămâne cu sentimentul eșecului. „N-am găsit drumul cel mai scurt către propriul meu centru” (I, 355), spune la un moment dat, căci, evident, marea temă a scrisului lui Cioran este labirintul sinelui său în care orbecăiește continuu, fără putința de a se putea întoarce, fără șansa de a ajunge în centru. Astfel, Cioran se explorează și, în felul acesta, se și instituie cu dramatism. Orice coborâre în sine însuși capătă dimensiunile și
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
făcut din mine un scrib” (I, 10). Este momentul în care, disperat, Cioran exclamă: „Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit” (I, 11). Consacrat literelor, el țese mreaja care-l desparte de lume și în care, captiv, sinele își construiește sentimentul unei libertăți explozive. Conștient, însă, că totul e consecința unei mistificări, Cioran nu-și poate învinge nici nostalgia paradisului, nici invidia („Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
facă totul pentru a o atinge, dar simte că astfel n-ar mai fi el însuși. De altfel, îi este imposibil s-o atingă. În plus, nu-s rare momentele când o disprețuiește, considerând-o nu numai o trădare a sinelui, ci o neputință: „Ce este un înțelept? Un Lucifer ramolit” (III, 403). Or, dacă uneori caută înțelepciunea, Cioran o face pentru a da un sens pozitiv neputinței. O lașitate ar putea fi luată drept eroism. Daca nu cumva e valabil
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vrei să gândești, trage obloanele, taie-ți punțile spre infinit” (I, 220). Iată-l aici pe Cioran într-un moment în care reclamă nevoia de a gândi și recuză dezindividualizarea, topirea în materia din jur. Cum vom vedea, tocmai pierderea sinelui Cioran o caută și adesea o provoacă. Să fie, această din urmă căutare, semnul unei neputințe care metamorfozează lașitatea în act de asumare negativ-eroică a nimicului? Oricum, o afirmație ca aceasta, atât de rară în ideea ei, pare cu totul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
avut identitate. Prin el, și din cauza lui, mi-a fost dat să mă cunosc. Dacă nu l-aș fi cunoscut niciodată, m-aș ignora total, n-aș ști cine sunt. Plictisul e întâlnire cu sine Ă prima percepere a nulității sinelui” (idem). Așadar, fugind de lume Ă deși, tainic, în căutarea ei Ă, având, deopotrivă, revelația vidului ca extaz, Cioran caută soluții pentru depășirea nihilismului și a golului, căci ieșirea din individuție și topirea în absolut sunt posibile. Iată-l pe
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]