3,015 matches
-
plec. A acceptat pentru că a crezut că nu exista vreo speranță s-o pot face. Dar habar n-avea cât eram de hotărâtă să plec. Și am urcat - chiar dacă a durat peste zece minute și m-a lăsat scăldată în sudoare și puțin amețită de durere. Dar ceea ce nu înțelegea mama era că, și dacă n-aș fi putut trece de prima treaptă, tot aș fi plecat. Aveam nevoie să mă întorc și începeam să intru în panică. Vezi? am gâfâit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
de șoc. Apoi a ajuns și el la orgasm, cu degetele împletite în părul meu, cu ochii închiși, cu chipul descompus, rostindu-mi numele. —Anna, Anna, Anna. Pentru un lung răstimp, nici unul din noi nu a spus nimic. Umezi de sudoare și extenuați de plăcere, zăceam pe cearșafuri. Purtam frânturi de conversații cu mine însămi în gând: A fost uluitor. A fost incredibil. Dar nu am spus nimic: orice ar fi sunat ca un clișeu. —Anna? —Mmm? S-a rostogolit peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
nu-mi răspundea la întrebări. Dar mă ajutase. Mă făcuse să cred, pe jumătate, că țineam încă legătura. Dorința de a-i vorbi era deodată atât de copleșitoare că îmi ieșea prin toți porii. Într-o secundă eram scăldată de sudoare și a trebuit să fug în baie ca să vomit. Au trecut zece, poate cincisprezece minute, în care mi-am rezemat capul de vasul rece de porțelan, prea amețită ca să pot sta în picioare. Trebuia să-i vorbesc. Aș fi dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
nu o luasem îndeajuns de serios. Mă rodea un gând: în timpul săptămânii, cât îmi văzusem de treabă, purtând haine nepotrivite pentru caniculă, nu cumva... mirosisem? După cele trei ore de somn de rigoare, m-am trezit sâmbătă dimineață scăldată în sudoare. La dracu’. Deci era adevărat: eram în plină caniculă și venise Vara. M-a cuprins panica. Nu vreau să fie Vară. Vara e prea departe de când ai murit. Crezusem că îmi doresc să treacă destul timp, ca să mă pot gândi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
scuze. Apoi, în șoaptă: —Scuze. Scuze, Leisl. Leisl stătea complet nemișcată. Nu-și deschisese ochii de o bună bucată de vreme. —Anna, a zis, vorbind foarte rar. Cineva vrea să-ți vorbească. Pe loc fruntea mi-a fost scăldată de sudoare. —E un bărbat. Am închis ochii și mi-am încleștat pumnii. Te rog, Doamne, oh, Doamne, te rog... — Dar nu e soțul tău. E bunicul tău. Iar bunici! — Zice că îl cheamă Mick. Ei pisici! N-aveam nici un bunic pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
de emoție, m-am ținut după semnele care conduceau înspre Sosiri. În ciuda faptului că mergeam atât de repede încât mi se tăiase răsuflarea, drumul a părut să dureze o veșnicie. Bocăneam pe pardoseala de linoleum, respirând greoi, cu pete de sudoare la subraț. Geanta mea de doamnă mi se izbea de șold. Singurul lucru care îmi strica imaginea sofisticată era Dogly, al cărui cap ieșea din geantă. Urechile i se legănau vioi și părea că privește la tot ce ne ieșea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
vorbea, ochii mi se întunecară ca și cum se resemnau deja cu bezna temniței. Îmi vedeam avutul confiscat, bunurile risipite, familia umilită, o vedeam pe Hiba a mea vândută la un târg de sclavi. Mi se înmuiaseră picioarele și eram leoarcă de sudoare, sudoarea rece a neputinței. M-am străduit totuși să articulez, anevoie, jalnic: — De ce anume sunt acuzat? Din nou și-a făcut auzit glasul șeful cancelariei, devenit arțăgos din pricina spaimei mele mult prea evidente: — De complicitate, granadinule! Pentru că ai lăsat un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
ochii mi se întunecară ca și cum se resemnau deja cu bezna temniței. Îmi vedeam avutul confiscat, bunurile risipite, familia umilită, o vedeam pe Hiba a mea vândută la un târg de sclavi. Mi se înmuiaseră picioarele și eram leoarcă de sudoare, sudoarea rece a neputinței. M-am străduit totuși să articulez, anevoie, jalnic: — De ce anume sunt acuzat? Din nou și-a făcut auzit glasul șeful cancelariei, devenit arțăgos din pricina spaimei mele mult prea evidente: — De complicitate, granadinule! Pentru că ai lăsat un criminal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
gesturi precise pe care sultanul impasibil părea că mi le dictează. Atunci poemul mi-a țâșnit din memorie, fără efecte de elocință, dar și fără bâlbâieli, însoțit la ultimele versuri de câteva gesturi timide care m-au costat eforturi și sudoare. Sultanul dădea din cap, schimbând uneori câte un cuvânt scurt cu apropiații săi. Nu purta barbă, ci doar o mustață răsfirată de care trăgea întruna; tenul lui mi s-a părut pământiu, ochii prea mari pentru restul feței și ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Intrară. Bărbatul închise repede ușa în spatele său, îl împinse pe Valerius la perete și-i puse pumnalul la gât. — Din clipa asta să-ți ții gura. Pentru totdeauna. Altfel... Agită pumnalul. — Ne-am înțeles? — Spune-mi un lucru... Valerius simțea sudoarea curgându-i pe spate. — Un singur lucru... Unde-i câinele meu? O să-l primești înapoi când va veni vremea. Bărbatul îl prinse de braț și îl duse în partea cealaltă a încăperii cu tavanul jos, făcut din bârne de lemn
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de perete era întins un tânăr. Ținea ochii închiși. Chipul îi era crispat de durere și respira greu. Valerius observă petele închise la culoare de pe veșmântul lui rupt - era sânge uscat. Trupul său răspândea un miros înțepător, de sânge și sudoare. Era mirosul celui care luptase ca să supraviețuiască, al celui care se află la un pas de moarte. Mirosul fricii, se gândi Valerius. Pentru el m-ai...? — Da, pentru el. Am aflat că ești medic. Grăbește-te. Rănitul se mișcă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
dintre instrumentele sale de chirurg pentru remedierea rănilor făcute de armele ascuțite. Pe răni presără pulbere de semințe de papirus - un remediu excelent, ce ajuta cicatrizarea - și smirnă, zeamă de verigar și rășină de fistic. Fața îi era scăldată în sudoare, din cauza luptei îndârjite pe care o dădea împotriva morții. Nu se iviseră încă zorii. Valerius bandajă cu grijă toate rănile. Fata îi aduse o pătură de blană și Valerius o întinse peste trupul gladiatorului. Se aplecă încă o dată să-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
la Colonia Agrippinensium, sunt considerat mai presus de un suveran? Băiatul încuviință. Un zâmbet ușor se desena pe buzele groase ale lui Vitellius, pe chipul cu obraji proeminenți și maxilare puternice. — Cum te cheamă? — Listarius, răspunse repede băiatul. Broboane de sudoare se adunaseră pe fruntea lui. — Ți-e frică? Ți-e frică de mine? Vitellius era întins pe un tricliniu din bronz, printre pături de culoarea purpurei și blănuri. Sprijinindu-și greoi cotul stâng pe perne, vârî mâna dreaptă într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Se prăbuși iar. Doi oficianți se apropiară să vadă în ce stare era. Putea să continue. Antonius era prăbușit la pământ, cu ochii ațintiți la bărbatul mascat care era gata să-l lovească din nou. După două ore, acoperit de sudoare și amețit de efort, Antonius nu-și mai simțea trupul, doborât de oboseală și de durere. Era când șfichiuit cu biciul, când udat cu găleți de apă înghețată. Nu-i era îngăduit să leșine, nu-i era îngăduit decât să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
așa! strigă. Listarius se întoarse repede, iar când ajunse lângă el își duse degetul la buze și-i spuse: Nu trebuie să strigi în pădure. Spiritele vor să fie respectate. Îi întinse lui Vitellius o bucată de pânză: — Șterge-ți sudoarea. Vitellius își trecu bucata de pânză peste față. — Dă-mi să mănânc ceva. Ce-ai luat cu tine? — Nimic. — Nimic? — Când mergi la Velunda trebuie să ai stomacul gol. — Dar în traistă ce ai? — Ofrande - Listarius îi arătă lui Vitellius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
era vorba de ceață. Erau fantome, însă nu fantomele unor animale. Le vedeai cu coada ochiului, se topeau dacă te întorceai să le privești și apăreau din nou, foșnind asemenea vântului. Dar nu se simțea nici o adiere. Vitellius își ștergea sudoarea care-i scălda chipul și privea înspăimântat în dreapta și-n stânga, la fantomele ce împânzeau pădurea chiar în miezul zilei și îl însoțeau în drumul lui. Se îngrozi când i se păru că vede pete de sânge pe zăpadă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
învingătorul, care primea impasibil frunza de palmier și aclamațiile, privind în jur fără să zâmbească. Valerius se întoarse și începu să urce repede treptele. Îi venea să verse; simțea în aer mirosul sângelui, amestecat cu cel al plăcintelor și al sudorii oamenilor din jur. Se așeză între un tânăr cu părul negru și un bărbat corpolent, cu fața roșie, care îi oferi niște peștișori prăjiți. Valerius clătină din cap, asurzit de strigătele pariorilor, și căută din priviri pulvinar-ul. Îl văzu - nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
iar Salix ar fi fost salvat; s-ar fi schimbat cursul istoriei. Dar Antonius strângea doar pumnii, după ce schimbase cu Vitellius niște cuvinte pe care Valerius nu le putea auzi. Se uită din nou la imperator. Închise o clipă ochii; sudoarea îi curgea pe șira spinării. Își dorise ca fratele lui s-o răzbune pe Velunda, pentru că el nu era în stare s-o facă. „Sunt un laș“, se gândi. — E prima oară, nu? rânji grăsanul de lângă el. Valerius îl privi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de la Aquileia și aștepta să vadă dincotro bate vântul. Era extrem de bogată și nu avea copii - avantaje importante atât în vremuri prielnice, cât și în cele potrivnice. Îl privise curioasă pe Antonius Primus în seara când acesta ajunsese, lac de sudoare, cu o scrisoare din partea lui Errius Sartorius, care o întâlnise pe Calvia Crispinilla în Hispania, iar acum i-l recomanda pe legat ca fiind un bărbat curajos și, mai ales, prietenul lui. Calvia Crispinilla îl găzduise și îl îngrijise personal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
care sprijinea scutul, cedă după scurt timp din cauza efortului, brațul deveni rigid, iar Valerius nu mai reuși să încline scutul așa cum îi arătase maestrul. — Odihnește-te o clipă, îi zise Proculus. Valerius se așeză pe iarbă, gâfâind și ștergându-și sudoarea de pe frunte. Se uită la Proculus, care monta pe parul de antrenament un băț cu capătul în formă de T, înfășurat în pânză. Bățul era suspendat în așa fel încât, atunci când maestrul îl înălța, capătul în formă de T se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
rapid atacul. Când soarele ajunse sus pe cer, Valerius reușea să devieze loviturile lui Proculus, inclusiv pe cele simulate. Proculus îi îngădui să ia o pauză. Valerius lăsă jos scutul și își scoase tăcut coiful și jambiera. Era lac de sudoare. — Acum ți-e foame și sete, spuse Proculus, apropiindu-se de el. Dar eu te-am învățat să ții foamea și setea sub control. Azi-dimineață, înainte să începem antrenamentul, mi-ai ordonat să nu mănânc și să nu beau nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
scurtă. Gladiatorii îi făcură loc să treacă, iar funcționarul se grăbi să-i dea echipamentul. Skorpius se dezbrăcă și se uită în jur, rânjind, apoi luă un perizom verde pe care și-l legă încet în jurul șoldurilor. Valerius își șterse sudoarea de pe față. — Nu vei lupta cu el, încercă Proculus să-l liniștească. Faima lui ar scădea dacă ar lupta cu un adversar mult mai slab, așa cum ești tu. — El l-a ucis pe Salix. — Și ce vrei să faci? întrebă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
bărbații care stăteau în jurul mesei. Vinul, de culoarea sângelui, i se prelinse pe bărbie. În clipa aceea Flamma trecu încet prin fața lui Valerius. Își arăta chipul publicului, răspundea cu gesturi de învingător mulțimii care îl aclama. Valerius își scutură capul. Sudoarea de pe frunte îi curgea în ochi. Făcu câțiva pași și se întoarse încet, așa cum îl văzuse făcând pe Salix. Își arăta chipul mulțimii de cremonezi și de soldați care se adunaseră acolo să asiste la moartea lui, să-i vadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lugubru în urechi. Se opri și se întoarse brusc, gata să-l înfrunte pe rețiar. Se bucură văzându-l pe Flamma la vreo cinci pași de el, gâfâind, cu brațele sprijinite pe coapse, capul aplecat și părul lung șiroind de sudoare. Se uită la Valerius; avea privirea celui care știa că peste o clipă oamenii aveau să strige decepționați, unii pentru că l-ar fi considerat laș, alții pentru că voiau să vadă lama pătrunzând în carne, tăind-o și dând la iveală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și pumnalul. Arena începu să vuiască la vederea acelei scene incredibile. Cine era gladiatorul necunoscut care îl învinsese pe unul dintre cei mai pricepuți luptători? Impasibil, Valerius se îndepărtă cu un pas. Flamma se ridică cu greu, acoperit de sânge, sudoare și nisip. Aclamațiile făcură amfiteatrul să se cutremure. Ridică brațul drept într-un gest de mulțumire, apoi se întoarse spre Valerius. — Ești un nenorocit, zise printre dinți. Ticălosule... Nu-i adevărat că asta e prima ta luptă! — În genunchi! porunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]