1,418 matches
-
aspectul evoluției teoriei lingvistice, teoriile localiste nu mai sunt astăzi utilizate în calitate de cadru teoretic, iar terminologia folosită de adepții localismului nu mai coincide − uneori este chiar contradictorie − cu cea din modelele teoretice mai recente. 5. ERGATIV ȘI PASIV DIN PERSPECTIVĂ TIPOLOGICĂ După cum se poate observa din cele expuse mai sus, confuzia ergativului cu pasivul apare atât în primele studii despre limbile ergative (vezi supra, 1.), cât și în studiile moderne de sintaxă și semantică (vezi supra, 4.1.). Motivul confuziei, subliniat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
naturală. Concluzia autorului − convergentă cu cea a lui Oyharçabal (2000) − este că pasivul există, dar nu e vorba de o diateză, ci de un "traseu" (atât în cazul pasivului, cât și al antipasivului). Coexistența acestor două structuri reprezintă un hibrid tipologic. O opinie radicală este formulată de Van de Visser (2006: 188), conform căruia construcțiile tranzitive din limbi ca basca sunt întotdeauna pasive, subiectul tranzitiv fiind realizat prin pronume încorporate. 6. ANTIPASIVUL Spre deosebire de pasiv, termenul antipasiv are în lingvistică o vechime
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
impersonal este foarte răspândit în limbile lumii); nu există o construcție asemănătoare în cazul antipasivului; (c) pasivul modifică radical alinierea prototipică a rolurilor semantice și a rolurilor discursive, dar antipasivul menține și augmentează relația privilegiată dintre agent și topic; (d) tipologic, pasivul e mai răspândit decât antipasivul. 6.1. Definiția și funcțiile antipasivului Definiția pe care o dă Dixon (1994: 146) antipasivului este paralelă cu cea a pasivului (vezi supra, 5.1.): (a) antipasivul funcționează la nivelul unei structuri tranzitive, care
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
oscilației limbilor între caracteristici de tip acuzativ și caracteristici de tip ergativ a atras atenția mai ales cercetătorilor care s-au ocupat de limbile ergative, rezultatele lor fiind uneori divergente. În introducerea cărții sale, Dixon înregistrează situația "anecdotică" privind încadrarea tipologică a limbii georgiene, apărută ca urmare a faptului că în această limbă se manifestă tendința de trecere de la sistemul ergativ la sistemul acuzativ: Hewitt (1987) susține că e o limbă ergativă, subliniind însă complexitatea fenomenelor de marcare cazuală și de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ergativă, subliniind însă complexitatea fenomenelor de marcare cazuală și de acord, iar Harris (1990)77 susține că e "activă" (a se citi "acuzativă'). Comrie (1973: 245−246) descrie evoluția sistemului lingvistic georgian, evoluție care stă la baza dificultăților de încadrare tipologică: dacă în vechea georgiană ergativul apărea la toate timpurile, în georgiana actuală construcția ergativă apare la aorist, iar construcția acuzativă, la prezent și la viitor. 7.1. Există o direcție unică a schimbării? Discuția lui Dixon (1994: 182−207) despre
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
1. Există o direcție unică a schimbării? Discuția lui Dixon (1994: 182−207) despre schimbarea lingvistică începe cu o clarificare necesară: la nivelul anumitor elemente, schimbarea lingvistică are o direcție unică, însă combinarea mai multor schimbări poate determina modificarea profilului tipologic al unei limbi. La nivelul parametrilor tipologici, schimbările nu sunt unice și unidirecționale. Această ultimă situație este ilustrată și de trecerile de la sistemul acuzativ la sistemul ergativ și invers, în absența unei direcții unice a schimbării. Mecanismele diacronice care permit
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Discuția lui Dixon (1994: 182−207) despre schimbarea lingvistică începe cu o clarificare necesară: la nivelul anumitor elemente, schimbarea lingvistică are o direcție unică, însă combinarea mai multor schimbări poate determina modificarea profilului tipologic al unei limbi. La nivelul parametrilor tipologici, schimbările nu sunt unice și unidirecționale. Această ultimă situație este ilustrată și de trecerile de la sistemul acuzativ la sistemul ergativ și invers, în absența unei direcții unice a schimbării. Mecanismele diacronice care permit astfel de schimbări lingvistice, în ambele sensuri
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
îl conduc pe Klaiman (1987: 64) la concluzia că, în aceste limbi, construcția ergativă a precedat și, poate, a și influențat dezvoltarea pasivului. Aldrige (2007a) analizează problema ergativității în limbile austroneziene de vest, demonstrând că acestea nu aparțin aceleiași clase tipologice: unele sunt ergative, altele au partiție ergativă, iar altele sunt dominant acuzative. Autoarea arată că există un continuum istoric: o limbă ergativă evoluează într-o limbă cu partiție ergativă, care devine, eventual, o limbă acuzativă. În schimb, în anumite limbi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
posesive în care posesorul e codat ca oblic. În limbile ergative, dezvoltarea acestor perifraze a dus la partiție: folosirea acuzativului la prezent (vezi tendința perifrazelor de a evolua spre un sens mai general la prezent). Mecanismele dau seamă de modificările (tipologice) care apar în diverse limbi, dar nu explică și cauza, mai bine zis cauzele, acestor modificări. O cauză frecvent invocată este contactul între limbi. Tchekhoff (1979: 252) arată că limba tongană din Caucaz, sub influența englezei (în condiții de bilingvism
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
imită pasivul romanic (fără ca pasivul sau antipasivul să exprime opoziții sistematice de diateză) sau propozițiile relative, modificări în semantica verbelor, gramaticalizarea unor mărci aspectuale. Toate aceste transformări determinate de contactul lingvistic au făcut ca basca să piardă ceva din specificul tipologic, dar să câștige în ușurința traducerii. Oscilațiile dintre sistemul ergativ și cel acuzativ au fost invocate pentru numeroase limbi sau grupuri de limbi. Această situație, prezentă în toate limbile care cunosc un anumit tip de partiție (vezi supra, 3.1
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
tip de partiție (vezi supra, 3.1.3.), poate fi descrisă în termenii lui Kroch (1989)88 ca "gramatici în competiție". Numărul mare de limbi în care există diferite tipuri de partiție, studiul diacronic al unor limbi supuse anumitor schimbări tipologice, precum și cauzele diferite care determină apariția schimbării lingvistice conduc către un răspuns negativ la întrebarea " Există o direcție unică a schimbării?", trecerile de la sistemul ergativ la cel acuzativ, precum și trecerile de la sistemul acuzativ la cel ergativ fiind deopotrivă posibile 89
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
acuzativ, iar substantivele neutre, după cel ergativ (dovadă fiind situația din limba hittită). Dacă limba proto-indo-europeană va fi fost vreodată exclusiv ergativă, atunci acest stadiu a fost precedat de unul în care numai numele inanimate erau marcate ergativ. Problema încadrării tipologice a limbilor indo-europene vechi este discutată și de Montaut (2006), care arată că, încă din secolele XII−XVI, în cea mai timpurie fază a limbilor indo-europene moderne, exista o structură preergativă. Instrumentalul/genitivul nu era un caz distinct, din moment ce fuzionase
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
anterioare ale autoarei. Montaut (1998b: 139) demonstrează că limbile indo-europene orientale (cu excepția limbii hindi) au avut o dublă evoluție: ergativizare și deergativizare. Construcția ergativă la aspectul perfectiv caracterizează azi grupul occidental al limbilor indo-europene și constituie un fapt de originalitate tipologică în familia indo-europeană; inițial, fenomenul a fost descris ca fiind o structură pasivă (Montaut 1998b: 140; 2006). Structura ergativă din limba hindi modernă, ca și cea din panjabi și marathi își are originea în construcția pasivă; participiul trecut pasiv sau
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
am preluat, în această lucrare, definiția lui Dixon (1979, 1994 − vezi supra, 2.1.), dar am prezentat și alte definiții care pot evidenția anumite trăsături ale fenomenului (vezi supra, 4.1.). Am arătat că nu toate limbile se supun clasificării tipologice acuzativ/ergativ, ci numai cele a căror marcare are bază sintactică (vezi supra, 2.2.). În ceea ce privește nivelurile lingvistice la care se manifestă ergativitatea (vezi supra, 3.), în literatura de specialitate se vorbește de ergativitate morfologică (intrapropozițională), de ergativitate sintactică (interpropozițională
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
nivelurile lingvistice la care se manifestă ergativitatea (vezi supra, 3.), în literatura de specialitate se vorbește de ergativitate morfologică (intrapropozițională), de ergativitate sintactică (interpropozițională), de ergativitate discursivă (informațională), de ergativitate lexicală, însă numai primele două tipuri sunt relevante pentru încadrarea tipologică a unei limbi; este posibil ca și ergativitatea discursivă să conteze, dar subiectul este foarte puțin cercetat până acum; ergativitatea lexicală − considerată o inadvertență terminologică de către Dixon −, se manifestă la nivelul unităților lingvistice ale majorității limbilor, deci nu reprezintă un
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ștergerea obiectelor nespecifice și variația complement direct/complement prepozițional) nefiind asociate cu o schimbare în forma verbului. În ultima secțiune (7.) am avut în vedere tipurile de schimbări lingvistice care implică ergativitatea. Am subliniat că, spre deosebire de schimbările minore, o schimbare tipologică nu este unidirecțională, fiind inventariate, în bibliografia consacrată problemei, atât treceri de la sistemul acuzativ la cel ergativ, cât și invers. Din punctul de vedere al evoluției lingvistice, diversele tipuri de partiții prezentate sub 3.1.3. pot fi considerate dovezi
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
diversității socioculturale pe care o ilustrează populațiile care vorbesc aceste limbi. Capitolul 2 DE LA TIPOLOGIE LA SINTAXĂ: ERGATIVITATEA ȘI CONCEPTELE SINTACTICE FUNDAMENTALE 1. PROBLEME Deși cercetarea limbilor ergative are o vechime însemnată (vezi Capitolul 1, 1.), conștiința faptului că diferențele tipologice dintre limbile de tip acuzativ și cele de tip ergativ trebuie să fie corelate cu instrumente diferite de analiză sintactică și morfologică a apărut destul de târziu. În cercetările mai vechi care privesc domeniul ergativității s-a încercat interpretarea realităților lingvistice
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
identificare a cazurilor morfologice etc. În studiile dinspre sfârșitul secolului al XX-lea au fost identificate însă mai multe probleme pe care analiza limbilor ergative le pune teoriei lingvistice. Aceste probleme sunt legate de modul potrivit de abordare a distincției tipologice dintre limbile acuzative și cele ergative, de teoria Cazului, de concepte sintactice fundamentale − subiect, obiect, tranzitivitate −, de modul în care sintaxa dă seamă de mecanismele care afectează tranzitivitatea − pasiv, antipasiv, aplicativ −, de relația sintactică dintre modelul ergativ și cel al
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cuvânt la altul. Alternanțele aparțin deci sintaxei. În teoria adoptată de Embick (2004a) există și un alt component al gramaticii, Enciclopedia, care cuprinde sensuri speciale, construcții cu verbe ușoare, dar și simple rădăcini. 2. ABORDĂRI DE TIP SINTACTIC ALE DISTINCȚIEI TIPOLOGICE ACUZATIV/ERGATIV Înainte de a aborda câteva dintre problemele pe care le ridică analiza limbilor ergative pentru teoria lingvistică, voi avea în vedere felul în care aceste limbi au mediat relația dintre tipologie și sintaxă, adică voi prezenta câteva explicații formulate
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
este activ, Nom. = subiect; (b) în limbile de tip ergativ, Agr2 e activ, Ac. (numit Abs.) = subiect. Abs. și Nom. sunt asemănătoare numai pentru că sunt Cazuri obligatorii în cele două tipuri de limbi. 2.5. Alte abordări generative ale distincției tipologice acuzativ/ergativ Levin și Massam (1985) analizează ergativitatea de suprafață în cadrul teoretic GB. Teoria celor două autoare este că în limbile acuzative verbul atribuie Cazul acuzativ argumentului intern care rămâne in situ, iar argumentul extern trebuie să se deplaseze în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
folosite în mod curent (vezi infra, 3.2.), dar există și propuneri de revizuire completă a terminologiei. De exemplu, Creissels (2005) arată că nu există o modalitate de a stabili denumirile cazurilor în definițiile adoptate în cele mai recente lucrări tipologice, din moment ce denumirea tradițională de Caz direct este echivalentă cu definiția nominativului în anumite contexte, și cu a absolutivului, în altele, iar Cazul oblic corespunde fie ergativului, fie acuzativului. Propunerea de revizuire terminologică a autorului − interesantă, dar greu de acceptat în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
pentru operațiile sintactice de coordonare și de subordonare. Pentru limbile ergative aplicarea acelorași criterii dă însă rezultate divergente. Și Dixon (1994: 113−127) își propune să formuleze o definiție universală a subiectului, subliniind că orice încercare de a stabili universalii tipologice trebuie să se bazeze pe criterii semantice. Reamintesc că una dintre tezele cele mai importante ale autorului este că A, S și O sunt categorii universale (vezi Capitolul 1, 3.1.2.(b)), în funcție de care sunt formulate regulile sintactice ale
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
în pofida diferențelor morfologice, noțiunea subiect este aceeași pentru limbile acuzative și pentru cele ergative (S. R. Anderson 1976: 23). Demonstrația autorului decurge astfel: în limbile acuzative, există două relații gramaticale fundamentale, subiect și obiect (direct), relevante din punct de vedere tipologic pentru aceste limbi. Noțiunea comună de subiect nu poate fi asociată cu o bază morfologică în limbile ergative. Pentru a rezolva această situație din limbile ergative, au fost propuse mai multe soluții: (a) soluția "nihilistă", conform căreia în limbile ergative
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
după tiparul ergativ. 8. CONCLUZII Principala concluzie care se poate formula în urma analizei aspectelor prezentate în acest capitol este că diferența dintre cele două tipuri de limbi − ergative și acuzative − nu este chiar atât de tranșantă cum reiese din studiile tipologice. Având în vedere că, la începutul cercetărilor din acest domeniu, rezultatele aplicării modelului lingvistic de tip acuzativ, mai familiar cercetătorilor, la descrierea limbilor ergative nu au dat rezultate foarte bune, o bună bucată de vreme a existat tendința de a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
cunoscute. Astfel, următorul pas a fost stabilirea unor corespondențe terminologice și conceptuale și deci revenirea, într-o anumită măsură, și cu instrumente de lucru rafinate, la ideea că cele două tipuri de sisteme lingvistice pot fi descrise unitar. Dacă studiile tipologice pun accentul pe diferențele lingvistice, studiile generative, începând mai ales cu cele de tip GB, se bazează atât pe asemănări, cât și pe deosebiri, comparația între limbi având ca scop testarea principiilor și a parametrilor. Astfel, multe dintre faptele prezentate
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]