1,736 matches
-
ceea ce Kant numește "idealitatea timpului"; dar acest soi de timp conceput ca idealitate nu este, de fapt, numic. Și poate tocmai pentru că el nu este nimic devine cu putință aparența. Analitica transcendentală kantiană, care stabilește reguli privind posibilitatea experienței, deducând transcendental categoriile și formulând principiile intelectului pur, constituie, totodată, o teorie a timpului. Acesta este un motiv puternic pentru a interpreta construcția critică a lui Kant din perspectiva convențiilor judicativului, în fapt, de a vedea în ea o dovadă a reconstrucției
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
procedeu argumentativ pentru a institui conștiința existenței lucrurilor din afara subiectului: circularitatea dovezii. Pe de o parte, conștiința determinată empiric despre propria mea existență dovedește existența lucrului, așa cum el susține în celebra teoremă care încheie prezentarea principiilor intelectului pur din Analitica transcendentală: "Conștiința simplă, dar determinată empiric, a propriei mele existențe dovedește existența obiectelor exterioare mie în spațiu." Pe de altă parte, tocmai existența lucrurilor îmi garantează existența mea, ca subiect determinat, așa cum Kant susține chiar în "Dovada" la teorema formulată mai
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
judecății de predicație, dat fiind faptul că această conștiință, ca "obiect" al unei intuiții categoriale, are sensul unor elemente ale structurii judecății. 3.2.1.6. Necondiționatul, cunoștința aparentă și precomprehensiunea non-judicativului Conceptul, ca formă a intelectului, are o semnificație transcendentală constând în disponibilitatea sa de a se "încărca (umple) obiectiv" chiar și atunci când intelectul îl aplică, potrivit regulilor sale, unui obiect căruia nu-i poate corespunde nici o intuiție; altfel spus, atunci când conceptul este aplicat la "lucrul în sine". Aplicația aceasta
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
obiectiv" chiar și atunci când intelectul îl aplică, potrivit regulilor sale, unui obiect căruia nu-i poate corespunde nici o intuiție; altfel spus, atunci când conceptul este aplicat la "lucrul în sine". Aplicația aceasta are aceleași condiții de posibilitate ca și aplicația propriu-zis transcendentală, prin care conceptul își găsește, prin schema corespunzătoare furnizată de imaginația transcendentală, obiectul empiric potrivit, fenomenul. Intelectul poate lucra, corespunzător regulilor proprii, în două feluri, odată ce a legat de un concept al său un asemenea obiect ce nu poate fi
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
căruia nu-i poate corespunde nici o intuiție; altfel spus, atunci când conceptul este aplicat la "lucrul în sine". Aplicația aceasta are aceleași condiții de posibilitate ca și aplicația propriu-zis transcendentală, prin care conceptul își găsește, prin schema corespunzătoare furnizată de imaginația transcendentală, obiectul empiric potrivit, fenomenul. Intelectul poate lucra, corespunzător regulilor proprii, în două feluri, odată ce a legat de un concept al său un asemenea obiect ce nu poate fi dat în experiență: a) fie se menține în limitele gândirii "negative", în
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
fi dat în experiență: a) fie se menține în limitele gândirii "negative", în sensul că acel concept este aplicat, așa cum am precizat, la un obiect empiric, devenit "fenomen", iar într-o astfel de situație putem vorbi întemeiat de o semnificație transcendentală a conceptului în cauză, despre folosirea sa transcendentală și despre producerea unei cunoștințe (veritabile); b) fie poate desprinde obiectul "negativ" al acelui concept de orice condiție sensibilă, obiectul negativ transformându-se în ceva "pozitiv", caz în care intelectul își folosește
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în limitele gândirii "negative", în sensul că acel concept este aplicat, așa cum am precizat, la un obiect empiric, devenit "fenomen", iar într-o astfel de situație putem vorbi întemeiat de o semnificație transcendentală a conceptului în cauză, despre folosirea sa transcendentală și despre producerea unei cunoștințe (veritabile); b) fie poate desprinde obiectul "negativ" al acelui concept de orice condiție sensibilă, obiectul negativ transformându-se în ceva "pozitiv", caz în care intelectul își folosește conceptul său pur într-un mod transcendent, ca și cum
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
b) fie poate desprinde obiectul "negativ" al acelui concept de orice condiție sensibilă, obiectul negativ transformându-se în ceva "pozitiv", caz în care intelectul își folosește conceptul său pur într-un mod transcendent, ca și cum ar fi vorba despre o aplicație transcendentală, pretinzând, așadar, că poate produce o cunoștință despre un obiect care nu este dat în intuiția sensibilă. Primei situații îi corespunde un fapt cu totul firesc pentru facultatea de cunoaștere, anume separația fenomenului de lucrul-în-sine; cea de-a doua este
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
Primei situații îi corespunde un fapt cu totul firesc pentru facultatea de cunoaștere, anume separația fenomenului de lucrul-în-sine; cea de-a doua este sursa aparenței, pentru că, deși conceptul al cărui obiect nu poate fi dat în experiență are o semnificație transcendentală, el nu are, legitim, și o folosire transcendentală (obiectul neputând fi dat și în experiență), iar intelectul îl înzestrează tocmai cu o asemenea folosire.121 Ideea din urmă aruncă o lumină și asupra problemei cunoștinței aparente. Se înțelege că aceasta
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
firesc pentru facultatea de cunoaștere, anume separația fenomenului de lucrul-în-sine; cea de-a doua este sursa aparenței, pentru că, deși conceptul al cărui obiect nu poate fi dat în experiență are o semnificație transcendentală, el nu are, legitim, și o folosire transcendentală (obiectul neputând fi dat și în experiență), iar intelectul îl înzestrează tocmai cu o asemenea folosire.121 Ideea din urmă aruncă o lumină și asupra problemei cunoștinței aparente. Se înțelege că aceasta rezultă ținând seama doar de cele spuse până
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dat și în experiență), iar intelectul îl înzestrează tocmai cu o asemenea folosire.121 Ideea din urmă aruncă o lumină și asupra problemei cunoștinței aparente. Se înțelege că aceasta rezultă ținând seama doar de cele spuse până acum din folosirea transcendentală a categoriilor (conceptelor pure) ale intelectului în legătură cu obiecte care nu corespund intuiției sensibile; așadar, este vorba de o funcționare a intelectului dincolo de limitele experienței, în felul acesta apărând niște "obiecte" care nu pot avea niciodată statut de fenomen, care nu
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
conceptele intelectului, nu și la cele ale sensibilității sau, și mai rău, la lucrurile în sine. Într-un fel, sursa veritabilă a cunoștinței aparente este reprezentată atât de intelect, cât și de rațiune. Dar în vreme ce intelectul produce aparență prin amfibolia transcendentală, care confundă un obiect al intelectului cu un fenomen, rațiunea produce aparență prin paralogisme, antinomii, "idealul rațiunii pure", tipuri de raționamente care alcătuiesc împreună condițiile de posibilitate ale unei "lumi aparente", nu doar ale cunoașterii aparente. În privința operațiilor propriu-zise de
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
să poată fi demontate, așa încât aparența pe care ele o creează să poată fi recunoscută ca atare. În legătură cu cea dintâi problemă dacă rațiunea are propriile sale concepte răspunsul este afirmativ: rațiunea posedă anumite forme a priori, numite de Kant "Idei transcendentale"; ele unifică, având funcție de sinteză, asemenea conceptelor pure ale intelectului (categoriile), numai că nu unifică experiența, adică diversul intuiției empirice prin schemele sintezei imaginației, asemenea categoriilor intelectului, ci chiar conceptele acestuia. Ideile transcendentale țin de rațiune, aparțin acesteia ca forme
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
forme a priori, numite de Kant "Idei transcendentale"; ele unifică, având funcție de sinteză, asemenea conceptelor pure ale intelectului (categoriile), numai că nu unifică experiența, adică diversul intuiției empirice prin schemele sintezei imaginației, asemenea categoriilor intelectului, ci chiar conceptele acestuia. Ideile transcendentale țin de rațiune, aparțin acesteia ca forme ale unei facultăți de cunoaștere, dar nu se raportează la experiență, fiind transcendente și aducând alături de condiționatul propriu experienței, care capătă "formă" prin categoriile intelectului, necondiționatul. Atunci când există pretenția imanenței Ideilor prin raportare
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cadru de discurs, anume cel din parte a doua; important pentru demersul de față este faptul că aceste raționamente conchid asupra necondiționatului pornind de la condiționat: de aici încadrarea lor sofistică și aparența în cunoaștere pe care ele o creează. Paralogismul transcendental, antinomia rațiunii și idealul rațiunii pure, singurele forme posibile ale raționamentului dialectic, conduc spre necondiționat. Cum a apărut acesta? Ce rost are el în proiectul lui Kant, care încearcă să facă ordine în spațiul cunoașterii veritabile? Pentru a răspunde la
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
el în proiectul lui Kant, care încearcă să facă ordine în spațiul cunoașterii veritabile? Pentru a răspunde la astfel de întrebări, trebuie să trecem de la diferența dintre cunoașterea veritabilă și cunoașterea aparentă, ca un prim temei al analiticii și dialecticii transcendentale, la o altă diferență, care este temeiul însuși al celei dintâi. Această nouă diferență are drept termeni fenomenul și aparența. Termenii tocmai numiți sunt atât de legați cu ceilalți doi care au constituit diferența anterioară este vorba despre cunoașterea veritabilă
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cea aparentă -, încât punerea lor în discuție înseamnă o continuare a celei vechi. Fenomenul și aparența sunt obiectele celor două specii de cunoaștere. Totuși, legătura aceasta este mediată de o diferență "formală", asupra căreia Kant zăbovește mai degrabă în Estetica transcendentală, acolo unde ea are, de fapt, o semnificație cu totul aparte: diferența dintre forma a priori și obiect. Cea dintâi aparține unui subiect al cunoașterii, cealaltă este legată de ceea ce Kant numește noumen; desigur, diferențele în cauză au semnificație și
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
are, de fapt, o semnificație cu totul aparte: diferența dintre forma a priori și obiect. Cea dintâi aparține unui subiect al cunoașterii, cealaltă este legată de ceea ce Kant numește noumen; desigur, diferențele în cauză au semnificație și în spațiul logicii transcendentale: de fapt, aici își desăvârșesc semnificația. Din această perspectivă, analitica și dialectica pot fi socotite, ținând seama și de locul lor în proiectul critic al lui Kant, drept veritabile discipline ontologice, statut nerevendicat totuși de Kant și, de altfel, foarte
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ceva ce depășește granițele experienței; așadar, în mod nelegitim (raportat la funcțiile cu care sunt investite facultățile de cunoaștere, potrivit lui Kant), el este gândit ca posibil. Facultatea în cauză poate fi intelectul sau rațiunea, în măsura în care ele funcționează aplicativ în sens transcendental, dar în absența unui obiect ce poate fi dat în experiență; sau poate fi imaginată o asemenea facultate de cunoaștere despre care totuși s-a vorbit în istoria filosofiei și înainte și după Kant, dar imposibilă în arhitectonica "rațiunii pure
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nivelul intelectului. O aparență care, luată într-un sens anume, funcționează după necesitatea exprimată de facultatea de cunoaștere omenească. Necondiționatul are o funcție necesară în construcția kantiană: el face posibilă sinteza la nivelul Ideilor rațiunii (de care se ocupă dialectica transcendentală), sinteza conceptelor intelectului, pentru că Ideile nu ajung la experiență, ci doar la conceptele intelectului, pe care le unifică. Fiind astfel plasat, poate fi el socotit o ipostază a aparenței? Atâta vreme cât el apare ca o condiție de posibilitate a unor sinteze
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de gândit), adică nu poate deveni fenomen, ceea ce înseamnă că este doar de condiția opusului constituirii fenomenale, anume de condiția aparenței. Funcțiile sale (toate legate de funcția generică a sintezei conceptelor intelectului în Idei) sunt trei, adică atâtea câte Idei transcendentale sunt. Întâi, el reprezintă "sinteza categorică într-un subiect", apoi "sinteza ipotetică a membrilor unei serii", în sfârșit, "sinteza disjunctivă a părților într-un sistem".127 Într-un fel, conceptul condiționatului îl presupune pe cel al absolutului: oricare dintre cele
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
sa înseamnă o îndepărtare de rosturile sale firești prin raportare la funcționarea facultății de cunoaștere, adică a sensibilității, intelectului și rațiunii. Pe această posibilitate de a gândi (de a lua) necondiționatul în sine ca obiect al rațiunii (al unei Idei transcendentale) se întemeiază distincția dintre rolul regulativ al Ideilor rațiunii pure (rol legitim) și rolul lor constitutiv, vinovat de aparență (în sens cognitiv și chiar într-unul ontologic). Dacă sinteza rațională (prin Ideile transcendentale), posibilă pe temeiul necondiționatului, exprimă doar posibilitatea
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
ca obiect al rațiunii (al unei Idei transcendentale) se întemeiază distincția dintre rolul regulativ al Ideilor rațiunii pure (rol legitim) și rolul lor constitutiv, vinovat de aparență (în sens cognitiv și chiar într-unul ontologic). Dacă sinteza rațională (prin Ideile transcendentale), posibilă pe temeiul necondiționatului, exprimă doar posibilitatea înaintării infinite în lanțul condițiilor pentru a ajunge deși niciodată nu se va întâmpla aceasta la absolut, dacă doar este pusă ordine în unitatea creată pe baza conceptelor intelectului, atunci avem de-a
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aparența. Necondiționatul se transformă în condiționat (un condiționat căruia îi lipsește, totuși, esențialul: legătura cu obiectul experienței), dacă rațiunea funcționează constitutiv: tocmai de aceea el este ipostază a aparenței. Pe baza distincției dintre folosirea regulativă și cea constitutivă a Ideilor transcendentale, capătă sens și cele două perspective kantiene asupra dialecticii: 1) ca cercetare a limitelor cunoașterii și facultății de cunoaștere în partea sa "superioară", reprezentată de rațiunea pură, pentru ca în felul acesta să fie recunoscută aparența și să fie îndreptată rațiunea
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
reprezentată de rațiunea pură, pentru ca în felul acesta să fie recunoscută aparența și să fie îndreptată rațiunea către folosirea sa doar regulativă; 2) ca sofistică propriu-zisă, ca metodă de creare a aparenței, ca utilizare a rațiunii pure (a Ideilor sale transcendentale) în regim constitutiv. Această din urmă formă a dialecticii, cale către aparență (în sens cognitiv și chiar într-unul ontologic), ne deschide către ipostaza cea mai reprezentativă a aparenței: către nimic. Înainte însă de a ne referi la această deschidere
Judecată și timp. Fenomenologia judicativului by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]