KorAP: Find »[drukola/base=vioară & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...52 53 54 ...264 >

6,587 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875

negociem afacerea... Sub umbrela nobilă a blazonului soțului său, care-și purta imperial, în fiecare zi, găleata, șpaclul și bidineaua cu el, Sonia juca tare în orice împrejurare. Chiar și pe mine m-a pus la colț. Invitându-mă, cu vioară cu tot, ca să descrețesc frunțile la "botezul intim" al unui nepoțel de-al ei, aveam s-o tratez cu refuz de artist jignit în amorul propriu, motiv pentru care, după ce mi-a spus cine sunt "un mucos de țambalagiu" a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
de noapte, pe scena acestei celebre filarmonici. Dacă indivizii aceia de la cărțoiul Guinness World Records ar fi mai dezghețați în principii și glagorie, ar trebui să te includă urgent printre nonconformiștii lumii. Ha, ha, ha, ha! Ți-ai asigurat arcușul viorii la londonezii de la Lloyd's! După cum au scris și ziariștii, un violonist normal la cap își asigură ambele mâini, degetele mâinii stângi, cu prioritate, dar nu un fragment dintr-o coadă de cal. I-ai pus pe indivizii de la Lloyd

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
toate-s vechi și nouă toate. A. 11 Violo a fost încă o achiziție importantă, în materie de prenume, de parcă Z nu ar fi fost de-ajuns. Probabil că se plictisise lumea de Z. Mă prezentasem, însoțit de cadoul Ninetei, vioara, la câteva concursuri de interpretare unde, invariabil, primeam aplauze ca toți ceilalți competitori, și niște petice de hârtie pe care scria diplomă sau premiu. De fiecare dată când eram premiat, niște doamne cu fețe îmbâcsite de vopseluri, de parcă erau niște

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
casei ca să acopere crăpăturile acestora, probabil îmi zicea Paganelul meu, Paganelule drag sau pur și simplu Paganel, deși fusese avertizat de moartea năprasnică a predecesorului meu, despre care am auzit totuși că fusese, ca și mine, pe niște scene, cu vioara, unde probabil primise și vreun premiu, că doar de asta au fost scenele făcute, ca să fie premiați cei care urcă pe ele. La școală, cu Violo în sus, Violo în jos, mi-a crescut atât de mult faima de violonist

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
a mai fost găsit de către soț, atunci când acesta intenționa totuși, din câte mi-am dat seama, să-i mulțumească pentru sprijinul acordat. Mă așteptam să primesc și eu mulțumiri, dar n-a fost să fie. Domnul gazdă mi-a pus vioara în brațe și mi-a arătat poteca pe care venisem. Altfel, omul era sensibil de felul său, dar fusese probabil răvășit de situația limită dintre viață și moarte, prin care trecuse soția sa. Proful de muzică, în schimb, m-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
de bombeul unui pantof. Ridic ochii, atât cât pot, și Doamne, ce rău atât de mare am făcut? în fața mea era profesorul de muzică. Zâmbea prietenos... Există, zice omul, o ordine a operațiilor, chiar și în deșert... Îmi întinde o vioară cu siguranță era un Stradivarius și zice angelic: "Mai întâi Sonata nr. 3 în re minor, de Mozart. În deșert, apa este foarte scumpă. În viață, totul se plătește; mai ales în deșert, unde foarte puțini supraviețuiesc..." A, nu, mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
decât pe profesor... Pentru mine și pentru dunele mișcătoare, pentru soarele acesta prietenos și pentru un strop de apă, doamnelor și domnilor, Sonata nr. 3 în re minor, în interpretarea celebrului țambalagiu Z... N-am încotro. Iau, cu eforturi supraomenești, vioara și arcușul, mă sprijin cum pot de palmier și încep să cânt. Și cânt, și cânt... N-o să-ți vină a crede, dar repetam aidoma improvizația din seara aceea, dacă-ți mai amintești petrecerea la care i-am salvat viața

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
unul singur, dar în franceză..." Nu știu ce să fac. Îmi împleticesc, totuși, limba, fac repetiție, sâsâind ca un șarpe, și încep, solo: ""Cea-u-șes-cu Mo-bu-tu!" "Cea-u-șes-cu Mo-bu-tu!" "Cea-u-șes-cu Mo-bu-tu!"... Cele două genii mapamondiste mă zăresc și îmi fac bezele... Nu uit de vioară. Reușesc, cu rol de bezele de răspuns, niște acorduri magice. Doamna e în al nouălea cer: Începi să fii de-al nostru..." Alaiul trece și simt că mi-am câștigat dreptul la încă un strop de apă. Mă aplec, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
grele și dus am fost. Când am ieșit din Ferentari, troleul ducea cu el un om victorios. Sfatul Ninetei prinsese: "Joacă tare; altfel ieși flenduri din Ferentari!" Și mi-a mai zis Nineta ceva: "Să nu te dai mare cu vioara, în patria vioriștilor, că-ți fac băieții arșice din obiectul cântător". V-am spus că Nineta avea glagorie. Zis și făcut. Vă imaginați, mai întâi, că nu mi-am dat prea mult silința ca să nu par tocilar. Era culmea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
era și mult "bronzament de lux", cum îi plăcea Marelui Bronz să spună; chiar toată floarea cea vestită a întregului Ferentari muzical. Oaspetele de onoare a ținut un discurs plictisitor și a încheiat cu o provocare puțin arogantă: "Strunele acestei viori sunt fermecate. Nu vibrează decât în mâna celor care au talent". Omul a înșirat vreo patru "muzicieni care au reușit să facă această vioară să cânte" și a întrebat, așa, ca să se afle în treabă, dacă este cineva în sală

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
onoare a ținut un discurs plictisitor și a încheiat cu o provocare puțin arogantă: "Strunele acestei viori sunt fermecate. Nu vibrează decât în mâna celor care au talent". Omul a înșirat vreo patru "muzicieni care au reușit să facă această vioară să cânte" și a întrebat, așa, ca să se afle în treabă, dacă este cineva în sală care ar putea-o îmblânzi. Când a dat să coboare de pe scenă, am lăsat dobele și tingirile și m-am dus pușcă spre el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
ar putea-o îmblânzi. Când a dat să coboare de pe scenă, am lăsat dobele și tingirile și m-am dus pușcă spre el, ca și cum aș fi vrut să-l jefuiesc sau să-l iau la palme. Am întins mâna spre vioară. S-a uitat lung la mine, la sală, la profesorul ferentarist, și, pentru că nimeni nu reacționa în vreun fel, mi-a întins, cu mare teamă, vioara... Am cântat ce știam mai bine: Vivaldi, "Primăvara". Vivaldi era ultima mea dragoste. Când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
vrut să-l jefuiesc sau să-l iau la palme. Am întins mâna spre vioară. S-a uitat lung la mine, la sală, la profesorul ferentarist, și, pentru că nimeni nu reacționa în vreun fel, mi-a întins, cu mare teamă, vioara... Am cântat ce știam mai bine: Vivaldi, "Primăvara". Vivaldi era ultima mea dragoste. Când cântam, parcă pluteam, renășteam, mă hrăneam cu bucurie, reînviam toate speranțele, mă abandonam iluziilor... Așa a fost și acum. Bronzamentul de lux a rămas perplex. Ceilalți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
Nimeni nu face economie de scuipat. Mă trezesc, într-o clipă, cu toată fața acoperită de bancnote. Unchiul aplaudă, își suflecă teatral mânecile și lasă să se vadă niște tatuaje de poveste: gratii, gratii, gratii și iar gratii. Îmi ia vioara, dar numai așa, ca să nu fie singur pe lume, și începe să cânte ca și cum și-ar spune ultima dorință: "Mamă, dacă mă iubești / Vino sus la Văcărești"... Ninetistele nu mai aveau lacrimi; căzuseră în transă. Își lipiseră ochii de tatuajele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
Iuda de această boală lumească? Îmi amintesc de o noapte în care nu te-am găsit lângă mine, în pat. Te-am căutat peste tot, până când te-am găsit adormit pe o canapea, în sufragerie, dar nu oricum: erai cu vioara în brațe. Atunci am înțeles că ruptura dintre noi era definitivă. Trădarea își făcuse mendrele. Dar nu era o trădare tipică, de mascul plictisit, ci de ființă care căuta alte orizonturi, deși în orizontul care-l găzduia nu-l cutremurase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
prima oară, chiar la asta m-am gândit: oare ar rezista vreun muritor acestei ispite? Fără îndoială, deși nu te credeam nemuritor, nu m-am gândit că ispita te va curta chiar pe tine. Abia atunci când te-am văzut cu vioara în brațe am știut că a venit trădarea. Sau abandonul... Când preferi, temporar, un om altui om, nu este trădare. Dar când preferința se îndreaptă către un obiect, fie el și vioară, penel sau nu mai știu ce, atunci avem

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
pe tine. Abia atunci când te-am văzut cu vioara în brațe am știut că a venit trădarea. Sau abandonul... Când preferi, temporar, un om altui om, nu este trădare. Dar când preferința se îndreaptă către un obiect, fie el și vioară, penel sau nu mai știu ce, atunci avem o problemă; ne aflăm în punctul în care suntem pe cale de a silui speranța, dacă insistăm în salvarea dorurilor noastre. Dacă este să aleg între trădare și abandon, cred, deocamdată, că tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
Pentru sicriu și cruce... Pentru gropari: "Cât mai adânc..." Țoale de înmormântare, papuci, pălărie (musai, n-am purtat niciodată)... Preoți, dascăli, țârcovnici, clopotari. Fără bocitori. Fără lacrimi... Pentru praznic (în No 11, pentru tablagii, șapte zile la rând)... Pentru Z: "Vioară nouă. Cadoul de la Nineta e depășit. Arcușul trebuie să fie din păr de cal de la mama lui de-acasă, din Mongolia..." Prietenii cei mai devotați ai lui nea Onuț au fost mai curioși, dar chiar și mai afectați decât noi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
toată frumusețea, izbucnit din inimile tuturor, a bucurat întunericul nopții. A fost cel mai frumos salut de bun rămas pentru prietenul meu drag, foarte drag, nea Onuț... Trecuse bine de miezul nopții când, în țarcul No11, eu tot cântam la vioară, pentru nea Onuț, și, pentru prima oară, nimeni nu m-a înjurat, nicio voce nu m-a mai trimis la culcare cu drăgălașul "bă, boule de țambalagiu, du-te-n mă-ta și te culcă"! Puteam să cânt acolo trei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
place să definesc așa perioada aceea de superbă naivitate romantică de zilele acelea în care ne amuzam spunând că zidurile clădirilor dintre Academia de Arte și Academia de Muzică purtau urmele ciocnirii lor cu șevaletul meu și cutia ta de vioară. Dacă ne-ar fi filmat un observator neutru fuga aceea cotidiană a noastră către celălalt, s-ar fi amuzat fără măsură desigur. Dar ar fi fost amuzamentul lui. Am fost recent în țară și am refăcut, la pas, ca altă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
țară și am refăcut, la pas, ca altă dată, traseul acela de vis. Chiar mi-a plăcut să cred că unele dintre zonele în care tencuiala clădirilor era avariată poartă urmele violențelor involuntare ale șevaletului meu, ale cutiei tale de vioară. Îți amintești când ne-am întâlnit lângă Cișmigiu și aveam șevaletul rupt în două, din cauza grabei mele proverbiale? Oho, și cât costa atunci un șevalet bun! Dar nu mi-a părut nicio clipă rău de acel accident. Îl priveam ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
lui. Dar munca asta la negru nu merge la nesfârșit... Dau însă de evrei; mană cerească. Bani gârlă, muncă de belfer, oameni de cuvânt, negocieri la sânge. Îi cad cu tronc lui Marcel Seinstein, hahamul din Calea Călărașilor. Marcel iubește vioara. Știe s-asculte și să tacă iar după ce ascultă. Marcel este înțeleptul care, cu primul banc pe care mi l-a spus despre evrei, m-a făcut și pe mine să mă apropii de înțelepciune... Ion este întrebat despre cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
chef, deși bancul lui Marcel îmi deschisese orizonturi noi și optimiste. Apoi, pur și simplu mă căutau banii, atât de mult mă împrietenisem cu ei. Mi s-a întâmplat să stau jos, pe niște scări, ca să-mi trag sufletul, cu vioara lângă mine, în cutie. M-am trezit, tam-nesam, că-mi aruncă unii și alții mărunțiș. Am luat-o repede din loc, puțin jignit, fără să mă ating de lovele. Devenisem un fel de magnet pentru parale. Trăiam pe picior mare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
cu stare; mi-a dat de înțeles că aș putea fi chiar om. Cânta Milică, la două sute de metri după ce dădeai colțul școlii, de ți se rupea inima. Era așezat pe un scăunel, avea pălăria răsturnată lângă el și ținea vioara la gât într-un fel ciudat; parcă o legăna în brațe. Eu mă așezam de partea cealaltă a trotuarului, rezemat de un copac, și-l urmăream hipnotizat. Fugeam și de la ore uneori, ca să-l aud cântând. Și tare mai eram

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
și-l urmăream hipnotizat. Fugeam și de la ore uneori, ca să-l aud cântând. Și tare mai eram dezamăgit, atunci când Milică nu era la slujba lui. Milică mă luase la ochi, dar niciodată nu mi-a zis nimic. Ajungeam acasă, scoteam vioara și încercam să reproduc acordurile lui Milică. Eram dezamăgit din nou; Milică-și plimba degetele pe strune ca un vrăjitor. Și nu lăsa impresia că face eforturi. Dimpotrivă: parcă se odihnea atunci când cânta... Și când m-am apropiat de pălăria lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]