14,132 matches
-
de ani. Că tot suntem acum la un final de ciclu istoric și, poate, vom asista la zorii unui alt timp pentru România. "Au fost zile când, prins de valul amețitor al entuziasmului provocat de emulația stârnită de Noica, împărtășeam iluzia că nu există decât o singură cale - salvatoare - din capcana sufocantă a acelui real: cultura. Au fost zile când, îmi spuneam alături de un Kierkegaard, bunăoară, că "oamenii nu știu să se folosească de libertățile pe care le au: în locul libertății
[Corola-publishinghouse/Science/84960_a_85745]
-
literatura populară. În pofida unei anumite prolixități, cartea se bucură de succes - confirmat și de Premiul Academiei Române - și conține caracteristicile fundamentale ale scrierilor de mai târziu: jalonarea „balzaciană” în spațiu și timp, descrieri minuțioase ale arhitecturii, mobilierului, vestimentației, armelor - întreținând astfel iluzia autenticității -, caracterizarea exterioară a personajelor, în portrete esențializate până la schematism, viabile însă, ca ale cronicarilor, alternarea lungilor pasaje „stagnante”, când evenimentele sunt privite global, cu pasajele de acțiune vijelioasă, ca un joc între prim-plan și fundal. Cu Păcatele sulgerului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289377_a_290706]
-
mai multe produse odorante se amestecă pentru a crea un acord. Adâncime. Calitate a parfumurilor obținută prin includerea în compoziție a unor componente aromatice, care creează senzația de profunzime {note lemnoase, animalice, balsamice și de licheni de stejar), în muzică, iluzia de adâncime fizică este creată prin sublinierea discretă a tonurilor joase. Aldehidic. Efectul odorant produs de anumite aldehide alifatice. Notele aldehidice sunt extrem de puternice și de persistente și se asociază de obicei cu note florale și de licheni pentru a
Aromaterapia, magia parfumului, cromoterapia şi meloterapia : terapii alternative by VIOLETA BIRO () [Corola-publishinghouse/Science/373_a_651]
-
se află regăsirea acelui locus amœnus salvator, dar și enigmatic-Înfricoșător. Nădejdea pe care și-o pune sinucigașul În jurnal nu e cu mult mai mare decât a naufragiatului În mesajul din sticla aruncată În valuri. Și totuși, dincolo de speranță și iluzie, dincolo de fantasme și proiecții ale visului (sau mai exact: ale coșmarului) cu ochii deschiși, scriitorul păstrează o nădejde secretă că dacă nu Îl va salva, jurnalul Îl va mântui măcar sufletește. Sylvia Plath, de pildă, oscilează Între visarea pătimașă, adolescentină
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
suficient de originală. Mania de a se refugia În investigarea subconștientului, creditul orb acordat poeților moderni, carența exercițiului permanent sunt suficiente handicapuri pentru a-i induce o spaimă incontrolabilă. Intențiile ei, sunt, dintru bun Început, cele ale scriitorului fascinat de iluziile modernismului: „să transpună anumite atitudini, sentimente și gânduri Într-o pseudorealitate”. Încetul cu Încetul, acestea vor deveni certitudini ale existenței sale. Creația e un punct de referință În Jurnalul Sylviei Plath pentru că, Într-un fel, ea e echivalentul ultim al
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de care fuge cu o inexplicabilă disperare. Pierzându-și tatăl la numai opt ani, Sylvia Plath s-a construit pe sine sub greutatea modelului absent. Un model strivitor, pentru că tânăra hipersensibilă putea să pună În el totul: și ambițiile, și iluziile și deșertăciunea nebunească a propriilor proiecții mentale. Personalitatea mamei se topește, cu Încetul, În interstițiile unei indiferențe progresive, devenind, În cele din urmă, oglinda deformatoare, anti-modelul care trebuie distrus. Nimic n-o deprimă atât de tare ca pretenția celor apropiați
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
de a nega mediocritatea și lipsa de sens a unei existențe trăită sub sufocantul clopot de sticlă al prea timpuriei ratări. Al treilea certc "Al treilea cer" Sinonimii Intim, intimitate, intimism: cuvinte misterioase, trăind În amăgirea, În aproximația și În iluzia propriei lor adâncimi. A proteja, a ascunde, a tăinui, a camufla. Sinonime ale unei aceleiași imprecizii semantice. A nu depăși superficiul Întâmplărilor, a nu fora În adâncimea lor. A nu agresa intimitatea. A nu coborî prea adânc spre rădăcina lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
autoportretul, scriitorul ajunge să contemple o realitate În care nu se recunoaște, dar de care e obligat să țină seama. Din acest motiv, momentul recunoașterii este dublat de cel al contrarietății. Nu, Își spune autorul, acela nu pot fi eu! Iluzia timpului imobil se spulberă fulgerător, ca și aceea a obiectivității apriorice (și utopice) a jurnalului intim: dacă autorul Însuși nu-și poate recunoaște chipul sau gândurile, cu atât mai puțin va fi el capabil să tezaurizeze ceva din realitatea „obiectivă
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Me mettre au clair, me délivrer et finalement me rendre a moi-même”9), efortul eșuează În aproximații și Într-un proteism incontrolabil. Percepția imediată de către un eu privitor, identic sau nu celui auctorial, e singura care poate confirma sau infirma iluziile nutrite de scriitor În legătură cu actul său confesiv. Din păcate, de cele mai multe ori le infirmă. Astfel Încât autoportretele pe care le decupăm cu atâta febrilitate s-ar putea să se situeze exact la antipodul intențiilor - declarate sau subînțelese - ale scriitorului. Autoportretul pictorului
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Întâlnesc, de altfel, În derularea temporală a jurnalului intim. Chestiunea cu adevărat tulburătoare - o chestiune „tehnică”, În fond - privește adâncimea pe care autorul o poate sonda. Destui dintre scriitori sunt conștienți că nu vor fi capabili să treacă dincolo de barajul iluziei și al unei previzibile subiectivități. Însă - o știm din numeroasele analize psihologice ale jurnalului intim - pactul sincerității nu constituie un impediment pentru scriitorul care Încearcă să se autoportretizeze. Mai mult, autoportretul este Întotdeauna un amestec de voință auto-descriptivă și expresivitate
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Oricum ar sta lucrurile, jurnalul intim acționează ca un agent de stimulare a creativității auctoriale. Chiar dacă În acest caz special personajul, naratorul și autorul (cele trei instanțe ale actului narativ) alcătuiesc o unitate, tensiunea dintre ele creează un câmp al iluziilor În care imboldurile inițiale și rezultatele practice se Îmbină anarhic. E greu, de altfel, să decizi În ce măsură iluzia și incompleta circumscriere a spațiului confesiv forjează liniile de forță ale autoportretului. Din perspectivă analitică, obstacolele sunt mai numeroase decât impulsurile creatoare
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
caz special personajul, naratorul și autorul (cele trei instanțe ale actului narativ) alcătuiesc o unitate, tensiunea dintre ele creează un câmp al iluziilor În care imboldurile inițiale și rezultatele practice se Îmbină anarhic. E greu, de altfel, să decizi În ce măsură iluzia și incompleta circumscriere a spațiului confesiv forjează liniile de forță ale autoportretului. Din perspectivă analitică, obstacolele sunt mai numeroase decât impulsurile creatoare. Teatrul intimității, jucat de către autor pe tot parcursul scrierii jurnalului, râvnește, totuși, la obiectivitate și la o cât
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
menite să apere fragilitatea și lipsa de precizie a ceea ce autorul Își Închipuie că știe despre sine? Dezvoltând astfel de modalități de apărare a intimităților ființei, el răspunde semnalelor venite dinspre o realitate care-l obligă la prudență? Sau unei iluzii provenite din convingerea că În fiecare dintre noi coexistă, simultan și contradictoriu, mai multe persoane? În funcție de răspunsurile la astfel de Întrebări, se pot stabili și criteriile urmate de autor când Își proiectează chipul (cel interior și cel exterior) În pagina
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
Între individ și un produs literar perfect identificabil - autoportretul. Mitul oglinzii guvernează În mod autoritar toate Încercările autoportretului de a-și depăși condiția de simplă reflectare a unei existențe care simte nevoia să se comunice. Autoportretul e „un mimesis fără iluzie”21, o reîntoarcere spre spațiul adamic, pierdut, spre o matrice demult părăsită. Întreaga artă a scriitorului va consta, așadar, din umplerea unui gol, din crearea senzației că miracolul existenței primare, ideale și fantasmatice poate fi recuperat. Că, mai mult, el
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
care să poți fi Într-o adevărată și desăvârșită comuniune sufletească. Trebuie să Înțelegi că menirea omului (de altfel cred că și a oricărei ființe vii) este să ducă singur o viață În fond solitară 28. E doar una din iluziile celui care scrie jurnal. Fatalmente, el va fi nevoit să depășească zona strictă a eului (foarte limitată, În fapt, și profund nespectaculoasă), pentru a se Înșuruba În realitatea de fiecare zi ori În experiența intelectuală a autorului. Inert atâta vreme cât rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
nu e obligată să se conformeze structurilor fixe ale unui gen, ale unei specii. Libertatea ei de mișcare decurge din virtualitate, din ceea ce poate să fie2. Transgresând evidențele, poetica se Îmbogățește cu o prejudecată: aceea că literatura se lasă definită. Iluzie de scurtă durată, pentru că textul literar tinde să fie mereu altceva, să evadeze mereu spre altceva. Departe de a stabili sensul, „mecanismul” unei opere, poetica e, totuși, capabilă să-l identifice, să-l particularizeze, să-l definească prin el Însuși
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
nu-și acordă altă autoritate decât sinele 22. Sustrăgându-se tentațiilor exteriorității, eul suspendă orice transfer Între sine și inconștientul social, a cărui dorință manevrează mișcările obișnuite ale subiectului. De altfel, unitatea dintre subiect și ființă nu e decât o iluzie 23. Fiecare dintre aceste entități este animată de forțe proprii, de un flux continuu, predeterminant. Confesiunea este tocmai un recurs la această ruptură, la scindarea care permite abolirea prea strictei determinări a mecanismelor de funcționare a relației interior-exterior. Dar schimbul
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
experienței memorate, care nu are sens decât ca autoproiecție, ca autoinventare prin scris 59. Ambiția oricărui jurnal se definește, În cele din urmă, prin dorința de a reduce la o simplă cifră timpul, dominându-l, stăpânindu-l. El dă autorului iluzia că Îndepărtează din el elementul angoasant, care suprimă senzația deplinei libertăți de mișcare, a maniacalei exactități și a supremului adevăr. Adică a adevărului subminat de timp. Prin timp, prin gestul datării, jurnalul intim pune viața În ecuație matematică. Viața ca
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
instituirea unei tensiuni temporale În interiorul jurnalului intim. A unui pact cu ziua de azi, cu ziua de ieri. Contragerea În fragment Jurnalul intim rezolvă și tensiunea Întreținută de memorie. Organizându-se ca discurs, ca materialitate și coerență În jurul ideii de iluzie a vieții 67, memoria dobândește unitatea dintre sine și lume, deschizând drum apariției textului, permițând transcrierea tensiunii invizibile, a nevăzutului ce organizează subteranele discursului confesiv. Supusă presiunii timpului, memoria se modifică prin mărturisire. Intrând În patul procustian al fragmentarismului, ea
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
permițând transcrierea tensiunii invizibile, a nevăzutului ce organizează subteranele discursului confesiv. Supusă presiunii timpului, memoria se modifică prin mărturisire. Intrând În patul procustian al fragmentarismului, ea unifică nivelele temporale ale jurnalului. Presiunea ei, mai slabă sau mai puternică, modulează amplitudinea iluziei. După anihilarea completă a senzației de incertitudine, dată de fragmentarismul „demonstrației” implicate de orice act literar, jurnalului Îi rămâne intactă, neintrată În mecanismele devoratoare ale rutinei, Încă o misiune: de a-și atinge, prin consecvență, cota maximă a fidelității față de
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]
-
prezenței nemuritoare a geniului eminescian, Victor Eftimiu îi închină versuri pe măsură: „Vin la teiul tău acuma somnoroase pasarele Să-și ascundă sub aripă obositul căpușor... Ca si ele, dormi în pace somnul dulce, somn ușor... Dormi în pace. Dulci iluzii vor veni să te mpresoare, Or să-ți cânte, de departe, singuratice izvoare. Tu, ce-n ritmul melancolic al baladei populare Ai cântat durerea noastră de la munte pân' la mare.” Opera sa este mărturisire a unei civilizații, înrădăcinată într-un
Articole şi cuvântări by Veronica Bâlbâe () [Corola-publishinghouse/Science/330_a_1276]
-
Critica și teoria cunoștinței. Rațiunea pură” conchidem: cunoștința se reduce la fenomene, adică la chipul cum spiritul înțelege lumea; se combate metafizica absolută, care susținea că noi nu putem cunoaște realitatea absolută; ea nu este o știință, ci este o iluzie, o himeră; nu cunoștința se orientează după lucruri (cum își închipuie omul de rând) ci lucrurile se orientează după cunoștințele și însușirile spiritului nostru; noi nu cunoaștem în mod sigur din lucruri decât ceea ce am pus în ele de la început
Articole şi cuvântări by Veronica Bâlbâe () [Corola-publishinghouse/Science/330_a_1276]
-
îi consacră în 1997 și un eseu, Contemplatorul solitar), generația „Criterion”, de la care preia strategii / moduri de raportare la realitate: bunăoară, de la Emil Cioran luciditatea dureroasă cu care „scepticul de serviciu” scrutează tradiția și identitatea culturală a românilor, dar și iluziile omului occidental și ale omului în genere; de la Mircea Eliade dialectica sacrului, lectura „semnelor” și soteriologia, propuse omului secularizat pentru a-și depăși paupertatea ontologică. Cu toată încărcătura ei de disperare și de scepticism, literatura lui S. nu își refuză
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289861_a_291190]
-
originara misiune profetică. În consecință, romanele sale se structurează pe două mari planuri. Într-o primă instanță, ele materializează o capacitate de observație morală, socială și politică ieșită din comun. Cu suverană luciditate și severitate, nelăsându-se îmblânzit de nici o iluzie, ochiul prozatorului radiografiază societatea românească din epoca totalitarismului comunist și din cea posttotalitară, dar și lumea occidentală contemporană. Această frescă de amploare este prefigurată de primul roman și chiar de nuvelele fantastice din Eu și iadul (1993) și desăvârșită de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289861_a_291190]
-
Perpessicius fiind și ele mai mult decât favorabile. Pe urzeala unei povești de dragoste (Irène și Jacques visează o iubire care să poarte „accentul veșniciei”), B., ambițios în intențiile lui, urmărește să dezvolte tema destinului, eternul „al treilea”, care sfărâmă iluziile și proiectele a doi logodnici aflați în pragul vieții. Jacques, student în sculptură și arhitectură la Paris, este victima unei eredități încărcate, care nu va întârzia să răbufnească. Ciclotimic, trecând ușor de la veselie la tristețe, el suferă de „excitație maniacă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285556_a_286885]