14,154 matches
-
la încercarea grea prin care trecea Gruia îi storcea de vlagă... În acea zi de toamnă, odată cu zâmbetul soarelui scăpătat spre chindie, a intrat pe poartă și Gruia, cu ochii arzând în orbite și cu o undă de bucurie pe obrazul supt... Maică-sa și taică-său au ieșit din casă ca vântul, cu ochii dilatați de curiozitate. Gruia a desfăcut brațele și i-a cuprins pe cei doi. Au rămas așa câteva clipe. Primul care și-a revenit a fost
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
că te aflai În casa În care m-am născut și am trăit pînă la moarte. Asupra ta și a mamei am Închis ochii acestei vieți. Eu te-am adus! ZÎmbi ca-n grădina publică de altădată, și-mi sărută obrajii, după care prezența ei se topi. Rămăsei singur, luai o carte cu vederi din Italia, un fel de album, cu gîndul că răsfoind-o să-mi consum Într-un fel nedumerirea de timp: Roma: Aleea Vestalelor, Coloseumul, Biserica Saint Pietro
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
foarte vesel, se afla la bordul uneia dintre acestea, rîdea, vorbea tare, dar din cauza veseliei generale nu se auzea ce anume conversa cu un domn și o doamnă, ambii la moda Începutului de veac. Era vară, soarele bătea canicular, dar obrajii celor doi erau ocrotiți de pălării fine de paie „Made in England 1920”. RÎdeau zgomotos, uitîndu-și, se pare, de rangul lor social, vizibil printr-o anume distincție de neimitat de către cei care nu aparțineau cu adevărat acestei elite sau poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Pavel. 22. CÎnd mă Întorsei În cameră, Keti se ivi lîngă mine În bluza și fusta ei de elevă din primăvara anului 1941. „Bine-ai venit, Keti, bine-ai venit „. Fui vesel. Ea mă Îmbrățișă și-mi sărută cu aprindere obrajii, eu Îi sărutai umerii În bătaia luminii de iunie: eram, pentru o clipă, În 1941, imediat după aceea din nou În camera aceasta, acum la Început de septembrie 1955, dar timpii nu contează. Ea mă Îmbrățișă Încă o dată, camera cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
că ea, mînată de nemărturisite Îngrijorări, Întîrzie cel puțin de două ori pe zi În fața oglinzii ovale, apoi În fața unei oglinzi mici, rotunde, cu două fețe, pe una din acestea imaginea Îi apare mărită pînă la deslușirea porilor; Își Îngrijește obrajii, fruntea, micile, din ce În ce mai stăruitoarele striațiuni din prelungirea ochilor, ca un evantai spre tîmple, se apără cum poate de valurile acestui timp care bate pentru ea (și pentru femeile, și ele În vîrstă, cu care se compară, ale acelor sindrofii), din ce În ce mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
bulevard, așa-numita cameră de la față, și fără să apuc s-o invit să se așeze În fotoliul dinspre ferestre, se apropie de mine, Îmi cuprinse, fără a rosti o vorbă, fața În mîinile ei albe și mă sărută pe obraji, pe frunte. Eu nu făcui nici o mișcare, uluit de ea și de amurgul zilei de mai care intra În cameră, imperial, pînă atunci așa ceva... Mă gîndii deodată la Keti: exact acum 14 ani, la cîteva sute de metri de aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
servesc? Dar ea, nemișcată, mă privi cu o fixitate caldă, pe care nu i-o cunoscusem pînă atunci: - Cu nimic, domnule judecător! Făcu o jumătate de pas, Îmi luă iar fața În mîini și-mi sărută din nou fruntea și obrajii. Apoi: Cel mai important e că vă iubesc, spuse. Iată, nu mă sfiesc să v-o mărturisesc. Vă uitați la mine mirat. Și Încet, Încet ca-ntr-o catifelare, fără să ne dăm seama, făcurăm doi pași pînă În dreptul canapelei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
tine nu pot deveni ceea ce nu sînt. CÎt de rău Îmi pare c-am murit, dar aceasta a fost voința lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, În Înțelepciunea Lui, știe ce face cu fiecare din noi.” Se apropie din nou, Îi simții obrazul ca o adiere cînd caldă, cînd rece, apoi ființa i se pierdu. - Are dreptate! Îl auzii vorbind deodată, lîngă mine. Era așa cum Îl știam, neschimbat. Are dreptate, repetă. Nu trebuie să te lași tîrÎt În beznă.” - „Cum aș putea?” Întrebai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
ea? CÎnd și unde a avut loc?” - „Nu-i nici o mirare, Îmi răspunse. Din lumea ei toate se văd și se Înțeleg perfect. S-a apropiat de tine să te sărute; a și făcut-o, dar tu i-ai simțit obrazul doar ca o adiere. Ți-a vorbit...” - „Și-atunci care e calea?” - „Ți-am spus și eu și Keti, dar n-ai fost atent: să fii tu Însuți, să nu faci rău nimănui, păstrîndu-ți calea morală”. - „Dar praful lumii acesteia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
dai seama, nici el nu știe că sîntem cuprinși În ele, deși, aparent, tu aparții, Încă, acestei lumi. Spune-mi!” - „Ce?” Nu-mi dădu nici un răspuns, se apropie doar și mă sărută prelung, că-i simții, stăruitoare, căldura buzelor pe obraji. - „Nimeni n-ar crede taina unei asemenea realități”. „Asta pentru că tainele acestei lumi, dacă le-am Închipui În cercuri concentrice, noi ne aflăm abia la primul sau al doilea cerc al cunoașterii, și nu le vom epuiza niciodată, pentru că cercurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
deloc!, e acum În puterea vîrstei, și parcă nu trecuse nici o zi peste el! Nu se poate.” GÎndea așa pentru că nu știa că unii oameni nu se schimbă niciodată. Apropiindu-mă, Îi sărutai mîna, aș fi vrut să-i sărut obrajii, s-o Îmbrățișez, doar ne cunoșteam de douăzeci de ani. Numai „ne cunoșteam?” Ea lăsă jos micul ei geamantan, și ghicind parcă Încurcătura În care mă aflam, rezolvă Încîlceala de ani luîndu-mă după gît și sărutîndu-mă de cîteva ori, uitînd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
că nimeni nu putea s-o vadă, veni În somn și Încercînd să-mi explice deznădejdea singurătății În care, nu peste mult timp, avea să se afle cînd și fiica - asemeni surorii altădată - va pleca definitiv la București - Îmi mîngîie obrazul, fruntea, se uita la mine cu ochii mari deschiși, o tristețe fără seamăn. Vor trece ani și-mi voi aduce aminte de tine, cel din prima parte a tinereții tale, cînd locuiai la noi, - pe atunci Îți spuneam „dumneavoastră”. Ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
venită din adîncuri. Dar ea, observîndu-mi clipa, mă privi nedumerită cu ochii deschiși mari, rotunzi, cum nu-i văzusem pînă atunci, ca-ntr-un miracol, În care mă pierdui a doua oară. Își trecu mîinile prin părul meu, mîngîindu-mi fruntea, obrajii. Șoptea: - Te iubesc! Te iubesc! Eu nu mai știam ce să spun, căci dumnezeirea clipei Îmi buimăcise mintea, și În timp ce ridicîndu-se În picioare Începu cu adevărat să-și lepede puținele haine de pe ea lăsîndu-le să cadă pe moalele covor persan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
privirea fetei, se întinse pe grămada de paie. Lurr îl urmă și se încolăci alături de el. — Trebuie să dorm. Valerius își puse capul pe brațe. Salix, se gândi, prietenul meu, prietenul meu drag. Rușinea de demult făcu să-i ardă obrajii, chiar dacă trecuseră atâția ani. Într-o zi, din frică, din lașitate, el, Valerius, nu mișcase un deget ca să-l salveze pe Salix de la moarte. Privise doar. Salix reușise să se salveze, dar singur. Fiind generos, nu-i reproșase lașitatea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ca mine. Știi că eu, Aulus Vitellius, sunt guvernatorul Germaniei Inferior și că aici, la Colonia Agrippinensium, sunt considerat mai presus de un suveran? Băiatul încuviință. Un zâmbet ușor se desena pe buzele groase ale lui Vitellius, pe chipul cu obraji proeminenți și maxilare puternice. — Cum te cheamă? — Listarius, răspunse repede băiatul. Broboane de sudoare se adunaseră pe fruntea lui. — Ți-e frică? Ți-e frică de mine? Vitellius era întins pe un tricliniu din bronz, printre pături de culoarea purpurei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
oameni... Se tem de mine! Ridică ochii spre tavan: — O, zei, vă mulțumesc! Voi aduce sacrificii în cinstea voastră. Oracolul s-a împlinit... Dorința mea s-a împlinit. Fortuna mă așteaptă. — Nimeni nu te-a ales împărat, zise Hector sec. Obrajii lui Vitellius se dezumflară deodată. — Nu m-au ales... Cum așa? Își scoase din gură bucata de carne pe care o mesteca și o lăsă să cadă pe tavă, înmărmurit. — Aseară, medicul ne-a spus despre uciderea lui Galba, răspunse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îi lumina părul roșcat și chipul. Zâmbea. Privea mulțimea, și Valerius sări în picioare, strigându-i numele și agitându-și sacul, pentru ca prietenul său să-l recunoască. Îl văzu pe Salix uitându-se spre el, ridicând brațul și atingându-și obrazul cu degetul arătător - vechiul salut al lor și al altor băieți din câmpiile Tolosei. — Îl cunoști? Ți-e prieten? îl întrebă grăsanul, trăgându-l de braț. Ai pariat pe el? — E prietenul meu, da, răspunse pierdut Valerius, și fu cuprins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
au alăturat trupelor vitelliene. Printre alții, s-a predat lui Caecina și Julius Briganticus, batavul care comanda un flanc al cavaleriei noastre. — Nepotul lui Julius Civilis! Știu că-și urăște unchiul, dar să meargă până într-acolo... Antonius își frecă obrajii cu ambele mâini, apoi se uită la Titus cu ochi strălucitori. — Și Otho ce face? exclamă furios. E pe câmpul de luptă? Se bate cu vitellienii, cot la cot cu soldații? Masa se cutremură sub pumnul său. — E aici, arătă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
adversar puternic. Revăzu chipul palid al Velundei pe când o ținea în brațe, moartă. — Moartea... Ce pot eu să-ți spun despre această imensă taină care ne unește cu lumea zeilor? Cui nu-i e teamă de ea? Valerius își lipi obrazul de sac. Proculus îi privea chipul luminat de licărirea lămpii. — Valerius, știu că nu vrei să ucizi, știu că etica ta îți impune să respecți viața. Asta e alegerea care menține întreagă partea ta divină... și nu va fi umbrită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
servesc crestele de pe coifurile gladiatorilor? — Întreabă-mă asta mâine. Acum hai să ne gândim la antrenament. Dar a doua zi Valerius era prea obosit ca să vorbească. Ochii larg deschiși și pupilele dilatate dădeau o expresie pierdută chipului său bronzat, cu obrajii supți din cauza foamei și a oboselii. Trupul lui slab devenise puternic. — Valerius... Vino. După prânzul obișnuit - Valerius devoră felia de pâine de orz și bău dintr-o înghițitură carafa cu apă -, Proculus se îndreptă spre arena pentru antrenamente. — Azi vei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Oare nu-l urăsc și ei pe Vitellius? De ce ți-e teamă? — Poate că Vitellius a plasat câțiva oameni de-ai lui în legiune ca să... Ca să ne spioneze? întrebă Antonius, îndepărtând o frunză pe care vântul i-o lipise de obraz. Ca să-l informeze despre planurile noastre? Îți aduc aminte că Vedius Aquila e de mulți ani legatul Legiunii a treisprezecea... Arrius Varus e foarte curajos și mi-e bun prieten. Tu nu-i cunoști, dar eu sunt convins că știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
În cele din urmă, ajunse victorios sub zidurile Cremonei. Soarele asfințea. — Luna... Antonius abia își mișca buzele arse de febră. — Luna a fost de partea noastră. — Antonius... Titus ridică lampa ca să vadă mai bine chipul generalului. Barba nerasă îi întuneca obrajii supți. Ochii sticloși din cauza febrei priveau câmpul de bătălie de lângă Cremona, acoperit de cadavre sub cerul de octombrie. În lumina blândă a asfințitului văzu cu ușurare armata flaviană care se apropia. Galopă spre legații săi, convocă o adunare și îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
nopți. În toată vremea asta nu lăsă pe nimeni să intre. Ovațiile soldaților bubuiră ca un tunet. Vestea că Antonius Primus era salvat trecuse din gură în gură. Generalul se ivi la intrarea cortului. Stătea drept, privind mândru în jur. Obrajii lui palizi erau bărbieriți. Când ieși din cort, mulți îl zăriră în spatele său pe Proculus, care se înfășura în paenula albă cu gestul celui care a dus la bun sfârșit o misiune dificilă. Servitorul lui căra sacul cel mare. Aduseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Se sprijini hohotind de umărul prefectului Romei și îi făcu semn lui Listarius, care ducea coșul cu merinde, să se apropie. — Liniștește-te... Sabinus se îndepărtă de el. Vitellius se sprijini atunci de o coloană a templului. Lacrimile îi brăzdau obrajii grași, plini de vinișoare roșii. Listarius lăsă jos coșul și scoase din el o bucată de pâine cu măsline. Vitellius i-o smulse din mână și începu să mănânce, fără să se oprească din plâns. — Liniștește-te, zise din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Rostra, în timpul adunării. Încetează cu plânsul. Acceptă propunerea lui Antonius Primus și abdică. — Poporul mă iubește și nu vrea să abdic. Eu aș pleca imediat din Roma, fiindcă nu mai pot - lacrimile prinseră să i se prelingă din nou pe obraji, în timp ce Listarius îi întindea o cupă cu vin. Și tu m-ai trădat. Știu că, împreună cu cele trei cohorte ale tale și cu milițiile, încerci să anihilezi trupele care au rămas alături de mine și să-i predai orașul lui Antonius
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]