13,611 matches
-
care nu este nimic altceva decît complicitate. Fiecare este strîns legat de fiecare. Nimeni nu este propriul lui stăpîn. Prin caracterul lor public, mărturisirile și acuzațiile ascund și consacră o complicitate. Chiar cînd au scăpat și au ajuns în exil, condamnații gîndeau că "partidul care ne excomunica, ne întemnița și începea să ne asasineze, rămînea partidul nostru, iar noi îi datoram totul; nu trebuia să trăim decît pentru el, întrucît prin el noi putem sluji revoluția. Eram învinși de loialismul nostru
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
Ion Simuț, Capriciile prozei lui Alexandru Papilian, ST, 1983, 12; Radu G. Țeposu, Aberații, VR, 1984, 1; Raicu, Fragmente, 382-386; Ioan Holban, Scriitori în exil, CRC, 1990, 4; Ov. S. Crohmălniceanu, Omul nerevoltat, RL, 1990, 41; Ion Vlad, Jurnalul unui condamnat, TR, 1993, 30-31; Octavian Soviany, Don Giovanni din subterană, CNT, 1993, 37; Lovinescu, Unde scurte, III, 259-262; Simuț, Incursiuni, 291-297; Ulici, Lit. rom., I, 368-372; Alex. Ștefănescu, Alexandru Papilian, RL, 1997, 12; Georgeta Drăghici, Făpturile din insectar, RL, 1998, 49
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288679_a_290008]
-
lor caracteristică, precum și din acțiunea de solidaritate existentă între diferiții soldați creștini. În unele acte ale martiriului soldaților întâlnim mărturia de credință a unor soldați creștini care, la momentul oportun se apropie și cu riscul vieții, îl întăresc pe cel condamnat să moară cu curaj, păstrându-și credința neștirbită. O altă situație ce reflecta îndatorirea soldaților creștini o întâlnim în asistența pe care aceștia o ofereau camarazilor de aceiași credință în închisori, anterior judecății. Această asistență era comună în toată Biserica
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
vedem ce este de făcut pentru a estompa, compensa sau redresa din ceea ce este neajutorat, strâmb sau debilitat În trăirile și judecățile noastre, nu facem, de fapt, decât să ne refugiem În culisele unei gândiri psihanalitice (lucru nu neapărat de condamnat, deoarece abordarea frontierelor psihice are calitatea de a Îmbunătăți relațiile cu sentimentele noastre: mai ales cu acele sentimente care pot intoxica gândirea cu tot felul de temeri, obsesii sau fobii). Μ Credem că majoritatea celor care recurg la gândirea religioasă
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
sau bogat, savant sau un simplu om, adaptat social sau infractor etc.) de a fi respectat de către ceilalți din jur. Atentatul la ceea ce unii numesc mândrie, alții demnitate, respect de sine sau pur și simplu onoare este cel mai violent condamnat de către fiecare dintre noi: aproape că admitem să ni se ia orice, chiar și viața, dar să nu ni se ceară să acceptăm sau să trăim În starea de umilință! Atât de departe merge uneori această nevoie a respectului onoarei
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
fără să aibă dreptul la explicații. Fiecare negație, încărcată de un semantism al compasiunii pentru omenirea forțată să suporte ideologia impusă, este urmată de o propoziție adverstivă, care conține ideea de obligație. Ideologizarea forțată este redată prin lexeme de tipul: condamnat, n-aude, nu vede, nu înțelege, dar înaintează, mame neîntrebate, acesta fiind, cu alte cuvinte, ceea ce Ștefănescu numea un lirism reflexiv. Este o poezie în care deconstrucția funcționează atât la nivelul canonului paradigmatic, cât și la nivelul canonului individual. Transmițând
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
intră în bucătărie. Ilie se plimbă încet și se pomenește în raza aceluiași colț; se oprește și privește intens; Mina se reîntoarce fără ca Ilie să observe; îl privește, apoi, caldă) Hai să ne culcăm. Hai, lasă-l, acum e noapte! Condamnat al o viață ale cărei sensuri sînt din ce în ce mai greu de identificat, Ilie, ca mulți oameni, e hotărît să-și facă propriul cavou... "E cea mai bună investiție"; mașina sau casa, dacă ar fi avut bani să le cumpere, l-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
se știe asta... să audă cei de sus. Să-l vadă. Să-l salte. Să-l înalțe acolo de unde a căzut. (Mina nu o contrazice) Iluzii. Odată căzut, rămîi acolo unde ești. Sau mai jos. Mina: Vorbești ca de-un condamnat. Și-mi pare rău. Doar știi că tot ce s-a întîmplat n-a fost din vina lui. Că n-a avut nici o vină. Vera: Tocmai de asta îmi vine să urlu. Tocmai pentru că n-a avut nici o vină! Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
avion de luat pentru a nu cădea pradă derelicțiunii care le dă târcoale. Viața de zi cu zi Înseamnă, pentru personajul echenozian, o permanentă evadare din raza de acțiune a nonsensului, tentativa sisifică de a nu deveni un Mersault, un condamnat din pornire. Deși primul său protagonist, din romanul suscitat, se sinucide. “Ceea ce mă interesează nu este atât comportamentul său [al personajului, n.n.], ci protocoalele pe care și le impune pentru a evita bascularea În non-sens sau În vid. [...] Am fost
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
prea mare depărtare de realitate sau, mai bine spus, din faptul că nu am reușit să ducem realitatea îndeajuns de aproape de idealurile noastre, realizându-le în acest fel. Cum distanța dintre idealitate și realitate este un dat al umanului, fiind condamnați la a ne împinge continuu limitele mai departe (acesta ar fi sensul tare al transcendenței continua depășire de sine înspre proiectele proprii), tragicul va fi întotdeauna o trăire ce ține de registrul afectiv uman. La limită, cred că putem vorbi
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
gândesc la situațiile în care oamenii sunt condamnați deoarece judecătorii și-au însușit tipare mentale constituite în orizontul statisticii, condamnând oamenii pe baza probabilității ridicate ca ei să fi comis un anumit gest; deci fără să aibă certitudinea vinovăției celui condamnat (evident, după cum știm, decizia odată luată va fi îmbrăcată cu o aură de certitudine, mecanism esențial de apărare al conștiinței judecătorului). * La idei putem avea și raportări digestive; stau dovadă numeroasele expresii alimentare folosite ca metafore în descrierea procesului ideatic
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
o „ieșire onorabilă” dintr-o situație inacceptabilă de viață. În aceste circumstanțe suicidul este acceptat și Înțeles ca o datorie morală. Asemenea cazuri ne sunt furnizate de istorie (Cato din Utica, Seneca, Petronius, Germanicusă. Refuzul stării de dependență nu trebuie condamnat. Este, În mod firesc, decizia fiecărei persoane, apelează În mod liber, conform cu normele sale morale, pentru a-și apăra demnitatea și pentru a evita umilința sau suferințele inutile, pe care le consideră absurde. A. Bayet a vorbit, În sensul acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
facem distincție Între ideea de moarte și moartea ca act: Non mortem timemus, sed cogitationem mortis, spunea Horațiu. Moartea survine oricum. Ea poate veni și programat, fie În cazul unor boli cronice, incurabile, cu sfârșit fatal, fie În cazul celor condamnați, juridic, la moarte. În fine, moartea poate surveni neprogramat, accidental etc. Acestea sunt situațiiînchise, sau situațiile limită ale lui K. Jaspers. În toate cazurile Însă, moartea este și rămâne o chestiune de conștiință a eului personal. Fiecare persoană Își trăiește
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
număr din ce în ce mai mare de oameni, închisoarea devine locul unde nu se întâmplă nimic. Nimic, evident din perspectiva funcției de „recuperare” socială a deținuților. Vechiul mecanism creat de fostul regim, prin care munca era instrumentul dominant în procesul de „îndreptare” a condamnaților, nu mai putea funcționa, pentru simplul motiv că sistemul a cărui expresie fusese dispăruse. Odată cu el dispăruseră și formele sale economice, spațiul „reeducării” infractorilor. Demnitatea, egalitatea și libertatea individului devin dominante; în același timp, regimurile politice care s-au succedat
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
să devină simple construcții teoretice. În perioada în care ideea de libertate pare să domine discursul public, penitenciarele devin neîncăpătoare. Respectarea demnității umane devine un principiu fundamental; în aceeași perioadă, numărul paturilor din penitenciare este atât de mic în raport cu numărul condamnaților, încât aceștia dorm câte doi sau trei într-un pat. Personalități publice și „vedete” de toate tipurile pretind respectarea dreptului la propria imagine; setea de senzațional este din plin satisfăcută de imaginile indivizilor încătușați (prezumția de nevinovăție rămâne doar un
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
să aloce societății o parte din resursele sale (evident că persoana condamnată este obligată să repare și eventualul prejudiciu produs victimei infracțiunii); în același timp, se consideră că prestarea unei munci în folosul comunității constituie o modalitate de reeducare a condamnatului, suficientă în situațiile în care pericolul social al infracțiunii comise nu este foarte ridicat. Libertatea individului condamnat la această pedeapsă este restrânsă la minimum (el trebuie să presteze un anumit număr de ore de muncă). Mai important, acest mod de
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
în care pericolul social al infracțiunii comise nu este foarte ridicat. Libertatea individului condamnat la această pedeapsă este restrânsă la minimum (el trebuie să presteze un anumit număr de ore de muncă). Mai important, acest mod de restrângere a libertății condamnatului nu presupune existența unor obstacole materiale între individ și societate (zidurile închisorii); delimitarea simbolică a celor două statute (condamnatul și omul onest) este realizată prin obligația de a presta o muncă pentru care, în mod obișnuit, ceilalți membri ai societății
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
la minimum (el trebuie să presteze un anumit număr de ore de muncă). Mai important, acest mod de restrângere a libertății condamnatului nu presupune existența unor obstacole materiale între individ și societate (zidurile închisorii); delimitarea simbolică a celor două statute (condamnatul și omul onest) este realizată prin obligația de a presta o muncă pentru care, în mod obișnuit, ceilalți membri ai societății sunt remunerați. Deși liber (restrângerea libertății este minimă), individul rămâne în ochii societății o persoană potențial periculoasă; pe toată
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
de reformare. Acordarea libertății reflectă premisa că persoana care a încălcat normele penale poate fi „recuperată” fără a fi exclusă din societate; deși societatea ar fi îndreptățită să-i restrângă la maximum libertatea, ea face tocmai din aceasta cadrul reformării condamnatului. Ceea ce în cazul pedepsei cu munca în folosul comunității este premisa recuperării, în cazul pedepsei cu închisoarea constituie finalitatea: redobândirea libertății are loc la capătul procesului de resocializare. Munca este utilizată ca instrument de reeducare și în cadrul pedepselor privative de
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
pedepselor privative de libertate în anii ’50; „experiența canalului” atestă utilizarea muncii ca instrument al exterminării fizice. Desigur că această situație este una extremă; în același timp, obligarea deținuților la muncă într-un sistem bazat pe ignorarea oricărui drept al condamnatului a fost o tendință constantă a vechiului regim politic. Teoretic, munca avea o funcție esențială în reeducarea deținutului; prin modul concret de organizare, ea dobândea un caracter infamant, transferat asupra deținutului. După Goffman, aceasta este una dintre caracteristicile comune instituțiilor
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
element central principiul personalizării regimurilor de executare a pedepselor privative de libertate, bazate pe sistemul progresiv. Există patru tipuri de regimuri de executare a pedepselor privative de libertate; logica sistemului este aceea a acordării de grade de libertate suplimentare, pe măsură ce condamnatul trece dintr-un regim în altul. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt: a) Regimul de maximă siguranță. b) Regimul închis. c) Regimul semideschis. d) Regimul deschis. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate se diferențiază în raport cu
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
căreia comisia pentru personalizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate stabilește regimul în care va fi plasat deținutul. Trecerea de la un sistem la altul depinde de două categorii de factori: executarea unei anumite părți din pedeapsă și conduita condamnatului. Sistemul este construit pe un ansamblu de constrângeri, recompense și privilegii, în care câștigarea unor grade sporite de libertate joacă un rol central. De exemplu, deținutul plasat inițial în sistemul închis poate executa ultima parte a pedepsei în sistemul regimului
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
important, ea semnifică distanța dintre acesta și lumea de dincolo de penitenciar. Această distanță este stabilită inițial în funcție de fapta comisă și de cuprinsul hotărârii judecătorești de condamnare; modificarea ei depinde de comportamentul individului în timpul detenției. În acest proces, fapta comisă de către condamnat își pierde treptat funcția de element referențial al evaluărilor făcute de către personal; mai important este modul de raportare al deținutului la exigențele sistemului de reguli impuse de către instituție. Prezumția sistemului este aceea că gradul în care respectă deținutul aceste reguli
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
siguranță reprezintă „forma tip” a închisorii, în sensul prezenței dimensiunilor tradiționale ale acestei instituții; regimul deschis constituie „forma îmblânzită” a privării de libertate, anticamera lumii de dincolo de zidurile penitenciarului. Regimul de maximă siguranță este proiectat pentru o categorie specială de condamnați, care au primit cele mai grave pedepse prevăzute de Codul Penal (în varianta proiectului noului Cod Penal): detențiunea pe viață și detențiunea severă. Trăsăturile esențiale ale acestui regim sunt paza și supravegherea permanente și limitarea la minimum a contactelor cu
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
două condiții: buna comportare în timpul executării detenției și durata restului de pedeapsă de cel mult un an până la împlinirea termenului care îi dă dreptul la eliberarea condiționată. În același timp, unele categorii de deținuți (persoanele condamnate la pedeapsa închisorii și condamnații pentru fapte comise în stare de minoritate) sunt de la început plasate în acest regim. Teoretic, gradul de periculozitate al deținuților plasați în acest regim de executare a detenției este redus; la nivel simbolic, acest fapt este reflectat de purtarea de către
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]