14,078 matches
-
într-un coș mare numit mindir și în altul mai mic numit murdăria și infecția... Bogata informație științifică, râvna și fervoarea organizatorică vor face din el una dintre personalitățile intelectuale cele mai marcante ale Iașilor sfârșitului de veac. Ideea lui dominantă era aceea de sincronizare a acțiunilor de asistență psihiatrică din țara noastră cu cele din Europa Occidentală, unde studiase și se făcuse cunoscut. La scurtă vreme după întoarcerea definitivă în țară, inițiază o suită de acțiuni energice în vederea construirii unui
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
în primul rând, pe profundul respect pe care îl acorda ființei umane aflată în stare de nevoie. Comportamentul ființei umane, care nu poate fi evaluat decât în relație cu membrii grupului și societății de care aparține, a constituit o temă dominantă a cercetărilor sale științifice, ceea ce i-a permis ca, împreună cu unul dintre colaboratorii și prietenul său de o viață, acad. prof. dr. Gh. Scripcaru, legist de o formație complexă de mare profunzime, să fundamenteze și să dezvolte un domeniu de
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
în 1942, iar editorial în 1943, cu volumul Gânduri. Poezii și articole diverse i-au apărut în „Argeș”, „România literară”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Steaua”, „Teleormanul” ș.a. Versificator pe teme date, N. a publicat și poezii mai inspirate, de factură tradiționalistă. Motivul dominant e nostalgia copilăriei și a satului natal, amintirea părinților, îndeosebi a mamei. Compuse în versuri clasice (cele mai multe) sau libere, mai toate sunt rememorări în notă elegiacă: „Unde s-au stins anii copilăriei/ Când printre stânci eram zvăpăiatul izvor?/ Ziua de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288355_a_289684]
-
intranzitive), în timp ce într-o limbă ergativă, pacientul (din structurile tranzitive) este tratat ca actantul unic. Raportând clasificarea tipologică la structurile actanțiale, Lazard (1994: 45) ajunge la concluzia că o limbă ergativă este o limbă în care structura actanțială ergativă e dominantă, iar o limbă acuzativă este o limbă în care structura actanțială acuzativă e dominantă. Lazard (1994: 48) se distanțează de distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică (așa cum apare la Dixon 1979) − distincție pe care o consideră prea simplificatoare − mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
unic. Raportând clasificarea tipologică la structurile actanțiale, Lazard (1994: 45) ajunge la concluzia că o limbă ergativă este o limbă în care structura actanțială ergativă e dominantă, iar o limbă acuzativă este o limbă în care structura actanțială acuzativă e dominantă. Lazard (1994: 48) se distanțează de distincția ergativitate morfologică vs ergativitate sintactică (așa cum apare la Dixon 1979) − distincție pe care o consideră prea simplificatoare − mai mult la nivel terminologic, contestând denumirea de ergativitate morfologică pentru că, la nivelul propoziției, relațiile care
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
limbi, construcția ergativă a precedat și, poate, a și influențat dezvoltarea pasivului. Aldrige (2007a) analizează problema ergativității în limbile austroneziene de vest, demonstrând că acestea nu aparțin aceleiași clase tipologice: unele sunt ergative, altele au partiție ergativă, iar altele sunt dominant acuzative. Autoarea arată că există un continuum istoric: o limbă ergativă evoluează într-o limbă cu partiție ergativă, care devine, eventual, o limbă acuzativă. În schimb, în anumite limbi ergative, marcarea cazuală ergativă a rezultat din reinterpretarea construcțiilor pasive ca
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ergative, coalescența componentelor verbului ușor poate duce la reinterpretarea construcției tranzitive ca fiind intranzitivă; gramaticalizarea perifrazelor aspectuale (vezi Capitolul 1, 7.1.); ● partiția intranzitivă nu apare gradual, prin creșterea numărului de verbe intranzitive ale căror proprietăți se îndepărtează de tiparul dominant, ci ca o schimbare abruptă, care afectează o întreagă clasă de verbe intranzitive (de exemplu, în akhvakh). 5.3. Concepția scalară a tranzitivității Conform lui Lazard (1998: 55), concepția scalară a tranzitivității − adoptată în lingvistica românească de Pană Dindelegan (2003a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
propune o teorie a tranzitivității bazată pe două concepte: construcția biactanțială majoră, care servește la exprimarea acțiunilor prototipice, implicând doi actanți, un agent și un pacient, și construcția uniactanțială. Comparația dintre cele două tipuri de construcții oferă structura de actanță dominantă a unei limbi, care poate fi acuzativă sau ergativă. Lazard (1998: 77) reia o idee exprimată anterior: existența a două scale de tranzitivitate, una fiind determinată de variația de actanță (schimbarea de construcție, cu același verb), cealaltă de diferența de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
teoriei sale la verbele inacuzative (Dowty 1991: 605−613): orice verb cu un argument trebuie să aibă un subiect; verbele inacuzative și cele inergative nu se analizează diferit din punct de vedere sintactic − verbele inergative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Agent, iar verbele inacuzative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Pacient; repercusiunile morfosintactice asociate cu distincția inacuzativ/inergativ sunt rezultatul unor gramaticalizări ale presupozițiilor Protorolului Agent sau Pacient. Levin și Rappaport Hovav (2005: 60) arată că
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
un argument trebuie să aibă un subiect; verbele inacuzative și cele inergative nu se analizează diferit din punct de vedere sintactic − verbele inergative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Agent, iar verbele inacuzative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Pacient; repercusiunile morfosintactice asociate cu distincția inacuzativ/inergativ sunt rezultatul unor gramaticalizări ale presupozițiilor Protorolului Agent sau Pacient. Levin și Rappaport Hovav (2005: 60) arată că una dintre limitele teoriei lui Dowty este aceea că propune o soluție
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Circa 400 000 de vorbitori. Partiție morfologică acuzativ/ ergativ determinată de factorul timp− aspect−mod: marcarea ergativă este obligatorie la perfect/trecut și viitor/ireal, dar este opțională pentru durativ/progresiv, probabil pentru că la durativ/progresiv controlul din partea Agentului e dominant. La imperativ, marcare de tip nominativ/acuzativ. La celelalte moduri, marcare de tip absolutiv/ergativ. NEZ PERCE Limbă din familia sahaptian, vorbită de un trib localizat în nord-vestul Statelor Unite. Sub 100 de vorbitori. Tipar ergativ rar: subiectul intranzitiv este nemarcat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
desfășurau în jurul unei note mai importante, numită corda madre care putea fi do, re sau mi. De la acest modalism arhaic s-a trecut în mod gradual la evidențierea unui al doilea pol de atracție: melodiile posedau astfel, fie o notă dominantă (numită corda di recita sau repercussio, pe aceasta desfășurându-se, de exemplu, declamarea psalmilor), fie o notă finală (finalis) distinctă. În perioada carolingiană s-a formulat, deci, o grilă rigidă de opt moduri, în cadrul căreia au fost clasificate toate cântecele
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
din Trento; această caracteristică poate fi atribuită faptului că el și-a petrecut aproape toată viața la Roma, în serviciul instituțiilor ecleziastice. Opera palestriniană se caracterizează prin echilibrul dintre tehnică și inspirație, prin simbioza perfectă dintre text și muzică. Elementul dominant al stilului său este frumusețea naturală a liniilor melodice, în care este evidentă influența cântecului gregorian. Esența armoniei palestriniene stă în contrastul dintre disonanță și consonanță, cu momente de tensiune urmate imediat de altele de destindere; din această alternanță rezultă
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
aduc la cunoștință că Consiliul Miniștrilor poporului Republicei Poporane Ucrainene găsește necesar să informeze guvernul imperial german asupra următoarelor: Guvernul ucrainean este adânc interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicei Ucrainene, de Basarabia. Cu toate că regiunile locuite de către două popoare dominante, acel ucrainean și cel moldovenesc, se întrepătrund, nu încape nici o îndoială că în partea de nord a teritoriului Basarabiei locuiesc cu preferință ucraineni, iar în cea de Sud (între gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre) ei au o majoritate
Basarabia în acte diplomatice1711-1947 by Ion AGRIGOROAIEI () [Corola-publishinghouse/Science/100958_a_102250]
-
această reuniune nu a avut autoritate politică și deciziunea de unire a fost luată sub teroarea armatei române. În ceea ce privește situația din punct de vedere etnic, d-sa nu dorește a discuta argumentele mele, mărginindu-se a-mi declara că partea dominantă a populației este ucraineană. D-sa relevă că, desigur intenționat, nu i-am vorbit de Tratatul de la Paris, din octombrie 1920, care, nefiind în vigoare, nu are importanță internațională. Presupune că nu m-am referit la acest act pentru că este
Basarabia în acte diplomatice1711-1947 by Ion AGRIGOROAIEI () [Corola-publishinghouse/Science/100958_a_102250]
-
numai asupra regiunilor periferice ale Basarabiei, precum sunt județele Hotin și Cetatea Albă, restul teritoriului basarabean rămânând populat în covârșitoare majoritate de români. Ca element etnic autohton populația românească și-a păstrat în Basarabia și sub stăpânirea rusească situațiunea sa dominantă, cum rezultă aceasta din însăși datele oficiale ale statisticelor rusești din epoca țaristă. Ultimul recensământ din 1930 arată în Basarabia 1.610.750 români față de 351.912 ucraineni, în procente 56,2 % față de 12,3 %. Proporția aceasta arată că Basarabia
Basarabia în acte diplomatice1711-1947 by Ion AGRIGOROAIEI () [Corola-publishinghouse/Science/100958_a_102250]
-
ale statului, de administrare și reglare a proceselor sociale în interesul tuturor. În teoria marxistă, statul este definit într-o modalitate concret-istorică, ca instrument al dominării de clasă. El reprezintă un organism astfel constituit încât să asigure promovarea intereselor economice dominante în guvernarea întregii societăți. Religia, tocmai prin aparența sa de iraționalitate, a reprezentat un teren deosebit de fertil pentru exercițiile de analiză funcțională. Cele mai spectaculoase explicații ale religiei sunt de tip funcțional. Émile Durkheim (1925) consideră că religia are funcția
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
noul statut de matur. Karl Marx și Friedrich Engels (1958) propun o altă explicație funcțională a fenomenului religios, sintetizată în celebrul aforism „religia este opiu pentru popor”. În societățile bazate pe oprimare, funcția compensatorie a religiei este utilizată de către clasa dominantă ca un instrument eficace de integrare ideologică și socială a claselor oprimate într-o organizare socială care le dezavantajează: ea promovează nonacțiunea, acceptarea. Structura schemei funcționaletc "Structura schemei funcționale" Spre deosebire de schema cauzală, schema funcțională are o structură complexă. Ea reprezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
creștinismul în Țările Române în perioada dominației otomane); într-o situație de dezorganizare socială și criză umană, ea se poate concentra asupra „salvării” individuale: în fine, într-o altă situație, ea poate funcționa în principal ca instrument ideologic al claselor dominante (a se vedea atitudinea lui Lenin față de religie în timpul revoluției ruse). Un al doilea exemplu se referă la analiza funcțională a unui comportament individual: „acțiunea unei persoane de a promova o anumită schimbare în cadrul unei organizații”. Un asemenea comportament poate
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
la schimbare fiind mare, ea se poate manifesta prin penalizări de tot felul împotriva celui care vrea să o promoveze. Este clar că respectivul comportament se înscrie ca element în ambele sisteme. Problema este însă care dintre acestea este sistemul dominant ce conferă comportamentului profilul fundamental. Dominarea unui sistem sau a altuia are consecințe diferite asupra orientării comportamentului însuși. În cazul predominării primului sistem (organizația, cu logica sa) ne putem aștepta ca respectiva persoană să lupte pentru schimbarea organizației chiar cu
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
cu importanța mare acordată relațiilor de rudenie care presează asupra dobândirii poziției sociale prin mecanisme contrare, independente de performanța individuală („nepotismul”). În plus, sistemul industrial presupune o mobilitate geografică ridicată a indivizilor, lucru care tinde să nuclearizeze familia. Analizând religia dominantă din India, Max Weber argumenta că ea este incompatibilă cu procesul de modernizare a societății indiene (Singer, 1966). Predicția care decurge din această analiză este că, fie societatea indiană trebuie să renunțe la modernizare, fie, mai probabil, să renunțe la
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
de cerințele structurii respective. În fapt, o asemenea presupoziție este adevărată mai mult în cazuri excepționale. Sistemele sociale complexe sunt caracterizate prin existența unei pluralități de structuri concurente, aflate în grade diferite de cristalizare. De cele mai multe ori, există o structură dominantă. Există însă și structuri concurente care tind să se cristalizeze și să limiteze sau chiar să înlocuiască structura dominantă. Această proprietate decurge din însăși sursa structurii sistemelor sociale. Structura unui sistem social trebuie înțeleasă nu numai static, ca mod deorganizare
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
sunt caracterizate prin existența unei pluralități de structuri concurente, aflate în grade diferite de cristalizare. De cele mai multe ori, există o structură dominantă. Există însă și structuri concurente care tind să se cristalizeze și să limiteze sau chiar să înlocuiască structura dominantă. Această proprietate decurge din însăși sursa structurii sistemelor sociale. Structura unui sistem social trebuie înțeleasă nu numai static, ca mod deorganizare, dar și dinamic, ca strategie de organizare promovată în cadrul sistemului de către membrii săi. Din cauza complexității sistemelor sociale, a pluralității
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
săi, fapt care îi conferă profilul de suprasistem. De aici decurge o consecință metodologică importantă: în analiza oricărui sistem social este necesar să se evidențieze cele două tendințe structurale: cea de sistem și cea de suprasistem, specificându-se totodată tendința dominantă. După cum se poate observa, ideea oscilării sistem-suprasistem reprezintă un caz particular al principiului pluralității structurale, enunțat în capitolul anterior. O asemenea abordare a vieții sociale o găsim clar schițată în teoria lui Marx, autorul, de altfel, al unei viguroase critici
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
a holismului și a presupozițiilor sale fundamentale. Colectivitățile de până acum, cu excepția celor arhaice, sunt neomogene, diferențiate în clase și grupuri sociale cu interese distincte, mergând până la conflict. În aceste condiții, interesele generale sunt fie iluzorii (interesele particulare ale clasei dominante prezentate ca interese generale), fie marginale (referitoare la aspecte secundare ale vieții colective). Analiza fenomenelor sociale trebuie pornită de la indivizii reali, cu configurația lor individuală, biologică, dar și socială. Aceștia formează, în funcție de interesele generate de poziția lor în sistemul producției
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]