KorAP: Find »[drukola/base=imaginație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...536 537 538 ...565 >

14,117 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

cum singur zice În Serafita, și delirul Îl obligă să inventeze un limbaj nou acolo unde limba existentă nu este suficientă. Imaginația poetică Își creează propriul limbaj. Bachelard plasează imaginația literară În rîndul activității naturale corespunzînd „unei acțiuni directe a imaginației asupra limbajului” (L’air et les songes). Heliade năzuiește mai sus. Prin poezie se exprimă, după opinia sa, impulsiunile, puterile Marelui Verb. Ca și acesta, verbul scriitorului poate naște obiectul dîndu-i un nume. Deocamdată, preocuparea lui Heliade este să folosească

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și cîte un element mai concret („ca lemnele În foc oasele-mi’ secară pe piept”, „ca pelecanul mi-am sfîșiat pieptul”) care dă oarecare substanță versului, prea subțire Însă, prea ușoară pentru a putea determina În poemul heliadesc o clară imaginație materială. Însă, din moment ce există poezia, trebuie să existe În inima acestui retorism și cîteva elemente care particularizează imaginarul. Începem prin a observa că noțiunile, lucrurile capătă În lirica lui Heliade atributul amplitudinii, vastității. Obiectele, stările sînt totdeauna largi, Înalte, iar

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
a vedea enorm, pe scurt, nelimitatul nu capătă În demersul lui Heliade o libertate totală. Vastul, plinul, enormul, delirul creației se desfășoară sub un regim al ordinei. Nelimitatul nu duce la pierderea identității. Undeva, departe, există un hotar peste care imaginația nu trece pentru a nu „desfigura”, „des-mădula” obiectul liric. Heliade este mai cu seamă un poet al grandioasului ordonat. Aspirația (obsesia) lui este templul impunător. Cosmosul este văzut ca o suită de ierarhii. Se pune Întrebarea dacă un spirit care

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
sfaturi aflăm În studiul Pentru stil (1834), o compilalție după retoricile clasice. Vorbind despre stilul „sublim În cele din afară” (sublimul, altfel zis, natural), poetul dă o listă de teme (subiecte) din geografia fizică și din istorie capabile să provoace imaginația lirică În direcția sublimului: „O Întindere nemărginită, precum nemărginirea tăriei, bolta cerului cea semănată de stele, o Înălțime sau adîncime grozavă În care se rătăcește și se cufundă vederea, precum un munte trufaș sau un turn măreț și o rîpă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de mîna naturii, sau o peșteră fără nici o urzire regulată de arhitectură, ale căria colțuroase afundări pare c-ar cuprinde oricare comori sau curse tainice, o Înșiruire de munți fără căpătîi și oarecare fundături; toate aceste și asemenea acestora izbesc imaginația noastră și nasc În noi cugetări Înalte, care pricinuiesc sublimul ce Îl numim sublim În cele din afară.” Textul are valoarea unui program liric. Nu sînt singurele „objecte” pentru poezie, dar, nu mai Încape Îndoială, sînt objectele cele mai prețioase

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
că Heliade, deși nu le-a dezvoltat pe toate, a scris despre multe dintre ele. A scris despre cutremure, despre turnuri mărețe, despre ruine, despre viscole astrale... Poemele sînt deseori brăzdate de fulgere teribile și, cum vom dovedi mai Încolo, imaginația urcă În chip frecvent spre bolțile cerului. Trebuie Însă spus că aceste elemente sînt mai ales retorice, elemente de referință, rareori ele intră În poeme Însoțite de o percepție mai acută a materialității lor. Ca toți poeții din epocă, Heliade

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
luminii solare. Pentru a „Înmia” (sublima) obiectul, el nu se bizuie pe lumina confuză, incertă a lunii. Figura lirică nu urmărește Încețoșarea, Înnoptarea obiectului, ci proiectarea lui spre tăriile cerului, punerea În perspectivă grandioasă, transformarea unei idei Într-o „viziune”. Imaginația heliadescă este, În esență, aeriană și ascensională. Mai trebuie spus că, În privința regimului climateric, Heliade se simte deopotrivă bine pe timp de furtună și În ceasul calm al apusului. Dacă are, totuși, o preferință (care se traduce printr-o plăcere

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
calm al apusului. Dacă are, totuși, o preferință (care se traduce printr-o plăcere și, În același timp, o teamă), preferința merge spre momentele „de vrajă” ale naturii: furtunile astrale, viforele, urletul mării, zvîcnirile scoarței terestre, flăcările rotitoare etc. Acestei imaginații stimulate de „urgiile” firii Îi corespunde și un apetit spațial: „locul de groază”, peisajul accidentat, devastat de forțele oculte ale universului, În Serafimul și Heruvimul, dar și În alte poeme demonstrative și vizionariste, Heliade a dat cea mai clară sugestie

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
lăcaș, culcare, Și cin’te va atinge se va simți turbat: Nici viermii În mormîntu-ți nu vor afla mîncare, Că vor muri d-otravă din trupu-ți veninat” El vestește descărcările apocaliptice din blestemele argheziene. Poezia este, aici, mai convingătoare pentru că imaginația este mai inventivă, mai dezlegată de clișee. În negație, imaginarul heliadesc este mai bine legat de viața materiei. Partea „infernală”, „fatală” a existenței este stimulatoare pentru poezia lui. Peisajele adorației sînt mai uscate. Nu-i fără interes să vedem cum

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
materiei. Partea „infernală”, „fatală” a existenței este stimulatoare pentru poezia lui. Peisajele adorației sînt mai uscate. Nu-i fără interes să vedem cum se succed aceste accente În discursul unui poem. Luăm, ca exemplu, O noapte pe ruinele TÎrgoviștei unde imaginația este mai pozitiv terestră. Poemul, distrus de interpretările didactice, mi se pare caracteristic pentru retorica heliadescă. Cel puțin pentru partea ei potolită, constructivă, normal expozitivă, moralizatoare. Există Însă și altă retorică (aceea din poemele vizionariste) care este mai nebună, mai

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
rustică laborioasă. Fire de gospodar, poetul e mulțumit de priveliștea satului care primește cirezile muginde, de vițeii care se reped zglobii la ugerele pline, de laptele care susură În șiștare, de aerul serii care vibrează de geamătul greu al taurilor. Imaginația se deschide, bucuroasă, spre mit, opunînd (după un procedeu romantic răspîndit) acestei nemișcări pline zbuciumul erotic. Un factor de ocrotire și de mulțumire este căminul În sensul cel mai prozaic, templul unei instituții sacre: familia. Se va vedea atunci cînd

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Omul și forțele, și multe din simbolurile lui sînt luate din Paradisul pierdut al lui Milton*. Cu teme, idei, viziuni Împrumutate sau inventate de el, un fapt e sigur: Heliade scapă de plumbul datoriei pămîntene și petrece cu abstracțiuni cerești. Imaginația se plimbă În voie prin teritorii pe care nu le putem controla. Ia naștere, din unirea imponderabilelor, o floră și o faună celestă. Obiectele au atins, În fine, starea lor ușure totală, barierele au căzut, privirea a ajuns departe: „Înalt

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Acesta este spațiul poeziei heliadești. Unul dintre spații, cel care stă pe treapta de sus a scenariului său liric. Limbajul care Îl sugerează este, În continuare, plin de bubele aberantei lui filologii, dar În interior se simte zborul extraordinar al imaginației: „Apocaliptica, sînta cetate A lumii nouă splende radioasă De speranță, d-amor, de libertate; Încinge muri nenvinși de adamante, Se coroană de turre nestimate, Nalță coloane de porfir gigante, Pur ca cristalul aurul străluce, Rubin, safir, smarald, iacint, briliante Țin

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
putere, valoare Ș-orice nevoie este ușurată. Unul pentru toți, toți iar pentru unul: Liberă voie, soartă nivilată, Verul, frumosul, marele și bunul, Eternă pace, viață socială, Propriul sacru, rizolvat comunul. Cetate! rezidență-imperială Mirelui-popol, d-angeli custodită, Tindă cerească și universală!” Imaginația lucrează, aici, prin acumularea de suavități. Suavitățile sînt luate, apoi, În primire de retorica ideologică și morală a poetului și, În multe cazuri, suavitățile, viziunile mari, armoniile pier În spuma frazelor goale. O energie aeriană extraordinară ascunde erosul heliadesc. O

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
amestec și Într-Însa și-n mine volbora!” Se zice că În vis toate imaginile sînt euforice, atunci, mai ales, cînd visul se asociază cu zborul. Visul lui Heliade, pornit din tîmpla rațiunii indignate, naște „iazme”, multe iazme care trag imaginația În jos, o materializează. Însă În orice cădere este o nostalgie de Înălțare. La Heliade căderile și Înălțările alternează și adesea (ca În poemul de firitisire de Anul nou, La Maria) se Împacă pe teren moral. Poetul e din nou

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Dragostea și poezia constituie un binom binecunoscut. Cumpătatul părinte dă semne de nerăbdare. Erosul deșteaptă În el acel nesațiu sacru față de obiect, nesațiu pe care-l Întîlnim și În alte Împrejurări: „Și-n sacra mea ardoare ferice voi sorbi...” O imaginație mai bogată aduce Zburătorul, capodopera lui Heliade după opinia aproape unanimă a criticii literare. Că balada are valoare deoarece analizează „psihologia personajului” (D. Popovici) este discutabil. „Psihologia” este, aici, starea de criză erotică, individualizată prin cîteva semne ce se pierd

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
altfel, cu elogiul (Încă un elogiu) al amorului conjugal. Este chemat acum bardul Albionei, Milton, să celebreze plăcerea instituționalizată, bucuria virtuților familiale: „Salută ca un vate amorul conjugal Cu care numai omul a fost dotat din ceruri”. În Serafita (1872) imaginația este mai slobod pămînteană, erosul mai vinovat. Heliade cîntă „buzișoarele” de coraliu, „limbulița” iute, dar trece repede pe puntea ce duce spre „focariu sacru” și „olacaustul divinilor uimiri”. Asta după ce fixează pe frumoasa Serafita În ambianța grădinilor empiree: „Ești fericirea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
care enunțul să treacă dincolo de generalitățile estetice curente. Revenind la poezia erotică, putem Încheia spunînd că imaginarul heliadesc rămîne, și aici, sub controlul rațiunii și rațiunea deviază discursul spre morală. De puține ori, poezia saltă peste această retorică și atunci imaginația devine (În Zburătorul) mai dinamică, mai aeriană. Heliade scrie de obicei cu imaginea prototipului În față, chiar și În spațiul eroticii (spațiul imprevizibilului, nelămuritului) gîndul lui merge spre „verginea primară” și tiparele amorului sacru care, În esență, este amorul Închis

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Costelivo, Exclusivo”, căzînd, uneori, În savoarea vulgarității: „Se cățălesc ielele; Ielele, șoimanele, FÎțîie crăcanele, Fleici azvîrle țîțele, Miorlăie ca mîțele, Danță hora boalelor În mocirla balelor... Zmeii Își bat coadele Și-și scutură noadele...” Hrăpirea antrenează, la acest nivel, o imaginație materială mai puternică, Îndepărtînd din poem imaginea sublimului. Elementele din lumea realului pătrund mai liber și Într-un număr infinit mai mare pe poarta poemului. Însă marile teme rămîn, de regulă, În pragul acestor petreceri cu vorbe indignate, smălțuite uneori

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
trebuitoare. Înălțarea, mărirea obiectului poetic presupun o lepădare a lui de culoarea și densitatea materială. Sensibil la latura morală, Alexandrescu este opac (o opacitate programatică) la viața ascunsă a universului. N-are simțul cosmosului, cum n-are nici simțul elementelor. Imaginația lui nu coboară decît rar și superficial În lumina concretului, fapt curios la un spirit care vrea să Îndrepte răul social. Poemul este, de regulă, o lungă demonstrație, o acumulare orizontală de abstracțiuni Întărite cu alte abstracțiuni. Poemul este deliberat

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
un mormînt se dezvelește, O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către țărmuri... stă... În preajma ei privește... RÎul Înapoi se trage... munții vîrful Își clătesc. Ascultați... ! marea fantomă face semn... dă o poruncă...” Acest „ascultați” cheamă la ordine imaginația descriptivă. Prologul s-a Încheiat. Urmează un alt fel de Împresurare a temei: pur didactică, oratorică, Întreruptă din loc În loc de judecăți morale: „Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare.” După voiajul istoric, discursul revine la punctul de plecare

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pe eroii lor jălesc Și-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirei În cadență Îl izbesc.” Tema turnului, care apare și În alte poeme (Răsăritul lunei. La Tismana, Trecutul. La mănăstirea Dealului), ar putea sugera o detașare a imaginației de lanțurile rațiunii pedestre, o ordonare a ideilor pe axul verticalității. În toate mitologiile turnul reprezintă o poartă a cerului. Prin poziția lui, turnul indică la romantici legătura dintre două universuri, un zbor Împietrit, o ascensiune ratată. În versurile lui

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
istorie grandioasă. Este simbolul unui zbor În amintire. Turnul este ruinat, părăsit și, În starea lui jalnică, veghează la perpetuarea unui trecut mare. „Privit de departe” sugerează poetului un simbol literar celebru: palatul osianic. Trebuie să intervină, neapărat, distanța pentru ca imaginația să găsească obiectului (mănăstirea Învechită) un corespondent de preț, „măreț”, Înalt (În chip cultural și moral): „Apoi, glob rubinos, nopței dînd mișcare și viață Se-nalță și, dimprejuru-i dese umbre depărtînd, P-ale stejarilor vîrfuri, piramide de verdeață, Se opri

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
e „adîncă”, trista gîndire priveghează „precum o piramidă se-nalță În pustii” etc. Piramida (termen de referință În două comparații), turnul, imaginile, și ele repetate, ale palatelor, cetății, mănăstirii, ar putea da o sugestie despre natura grandioasă și ordonată a imaginației de n-am ști că aceste imagini circulă În epocă și preluarea lor nu marchează, de cele mai multe ori, și o adeziune a sensibilități lirice. Grigore Alexandrescu le orientează, fără echivoc, spre Înțelesuri etice. Numai indirect ele angajează și o mișcare

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
altul despre Tismana. O singură imagine poate fi reținută din primul: focul ce călătorea În spațiu și „se desfăcea În tărie”, o imagine luată, desigur, din literatură. Descrierea a doua este o schiță În proză, săracă pentru că Îi lipsește forța imaginației: ...„un glob rubinos se văzu legănîndu-se printre frunzele desfăcute de vînt...”. Peisajul este mai bine individualizat În lirica propriu-zisă. Muzica versurilor Îi dă grandoare. Confesiunea Îl particularizează. Nu este vorba, cum se va vedea, de un singur peisaj, Înțelegînd prin

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]