KorAP: Find »[drukola/base=imaginație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...537 538 539 ...565 >

14,117 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

nu se sfiește Însă să se gîndească În ceasul slab al așteptării la o fericire bazată pe tihnă, la „un drum fără primejdii”... Apariția umbrei iubite pune capăt acestor gînduri burgheze. Momentul sacru a trecut. Poemul nu merge mai departe, imaginația s-a epuizat În „presimțirea” obiectului erotic. Depărtarea a fost (pentru poezie) fecundă, apropierea interzice confesiunea. Ca și În poemele de meditație istorică, numai distanța dă consistență reveriei. Numai străbătînd un spațiu vast, ochiul vede un palat osianic În niște

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de Însușiri morale abstracte unor noțiuni, concepte. Asta nu Înseamnă că poemele sînt fără valoare. Dimpotrivă, poemele se rețin mai ușor prin caracterul sentențios și muzical al versului. Versuri discursive: discursul liric se are pe sine ca obiect. Retorica elimină imaginația materială. În poem se instalează un climat de uscăciune și gravitate, alternat (În Satire, fabule) cu acela al bonomiei și sarcasmului. Fantezia se pune În slujba unei idei și se lasă acaparată de ea. Discursul liric devine, În totalitate, ideologic

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
deplasează spre sud, spre zona orientalo-mediteraneană, acolo unde se amestecă miturile. Florile Bosforului, Macedonele, puternicul poem Conrad inventează un spațiu liric În care natura este magică și pasiunile ating forme de delir. Eminescu va duce lirica română, prin cultură și imaginație, spre nord, spre miturile borealice. Cu mai puțin talent și cu o spiritualitate redusă, Bolintineanu Îl precede În ambiția de a depăși granițele inspirației locale, dar Într-o direcție contrară. El are În față cîteva modele romantice (Hugo, În primul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Conrad ruinele sacre sînt acoperite de o vegetație nebună, țărmurile Greciei se pierd Într-o ceață azuree, peste statuile vechilor zei plutește un aer Îngreuiat de „prefumuri” de roze și ambrozie. „Simțualismul” Îl duce către aceste zone incontrolabile În care imaginația Își inventează propriu-i univers. Un univers artificial, cu multe elemente de pitoresc, luate În cea mai mare parte din literatură („reverii neputincioase, turci de carnaval”... zice, mînios, N. Iorga). Poezia lui Bolintineanu este, Într-adevăr, În stratul ei de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
adevăr, În stratul ei de suprafață, un triumf al convențiilor, o sinteză de clișee, o Învîrtire Înnebunitoare de formule suave, mai ales În versurile erotice. Însă, dacă dăm deoparte aceste Îngălbenite flori de hîrtie ceruită, aflăm alt strat În care imaginația este autentică și originală. CÎte un vers-două, o imagine inedită ne fac să ne gîndim (critica s-a gîndit de mult!) la Eminescu și Macedonski. Acel „parfum de roze și ambrozie”, sau valurile de aur, mărgăritare, purpură, roze și diamant

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
este sensul limbajului său. Violența caută În Florile Bosforului și alte versuri complicitatea diafanului. Senzualitatea orientală, reputată prin rafinamentul ei complex, tinde spre „farmecul virginal”... Dar să revedem, mai cu luare-aminte, peisajul său, spațiul liric pe care Îl creează această imaginație destrăbălată În dorința de a-și purifica obiectul. Există, În fapt, mai multe peisaje În poezia lui Bolintineanu. Cel din primele versuri (O fată tînără pe patul morții) nu se remarcă prin nimic. Crin, plîngeri ca un „prefum de noapte

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
copleșit de: ...„culori suave, magice, divine ce Încîntă ochii, inima Îmbăt”... Bolintineanu părăsește valea romantică, nu rămîne fidel nici stîncii singuratice, mîndre, fantezia nu se leagă de cîmpie sau de colină, n-are apetit pentru o categorie specială a realului; imaginația vrea să-și apropie o lume mirifică În care cerul, pămîntul și marea fuzionează și participă la o existență virginală. CÎmpul este „Însmălțat”, aerul „Îmbălsămit”, raza (lumina) „beată”, femeile au fața albă ca mărgăritarul, gîtul de crin, ochii de foc

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
amarantul, crinul ne introduc În altă sferă a naturii, aceea imaterială a parfumurilor: natura „odorantă”, „aerul Îmbălsămit”, lumea volatilă a „prefumurilor” („profumurilor”) care acompaniază actele lirice esențiale. Parfumul este unul dintre elementele nutritive ale beției, un drog fin care provoacă imaginația. Acolo unde este iubire, plăcere, mister este În preajmă totdeauna un dulce prefum: „Să se verse dulci prefumuri În cămara de misteri! Crinul, roza să-ncunune Patul dulcilor plăceri!”... Spațiul virginal, acela În care Înfloresc pasiunile tinere, este un paradis al

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
dedusă dintr-o intuiție mai precisă a materialității, fluidității ei. Imaginea nu este desprinsă cu totul de modelele literare, Însă senzația freamătului acvatic, jocul acela superb al delfinilor care „treheră” valurile, pulberea argintoasă a peștilor, toate acestea vin dintr-o imaginație mai vie și mai personală. Marea este, dealtfel, obiectul cel mai puțin convențional din poezia lui Bolintineanu. Să urmărim cîteva din atributele lui. Întîia Însușire este transparența. Marea este „azurie” și, privită de aproape, se vede lucrarea dumnezeiască: „O pulbere-argintoasă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
trec ușori prin valuri urmărind caiacul și al lor amor”. Imagine superbă ce ne face să uităm stîngăciile versului, răsturnările acelea de topică atît de ridiculizate de comentatori. Marea este un element euforizant. Înspumată sau lină, ea Îmbată simțurile, provoacă imaginația. Nașterea lumii din apele Bosforului este primită cu o vie senzație de beție albă, o copleșire dulce a ochiului: „Din azurul mării luna naște plină, Ochiul vede dulce discul aurit Și prin albe valuri pare și dispare Ca surîs ferice

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
o culoare pală, prin aer trece o „dulce armonie”, valurile „intoană” un fantastic, melancolic concert, blonda dimineață „despică p-orizonte troienele de ceață”... Iată un vers superb. Ce urmează este de o trivială banalitate, Însă acest vers izolat arată o imaginație inspirată. În acest cadru marin, unde Își dau Întîlnire parfumurile naturii magice și luminile eterului, aici se simte mai puternic prezența cosmicului. Galantul Bolintineanu are pentru o clipă revelația marelui mecanism, privind cu Îndoială legea lui morală. „Ai crede că

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
părăsește vaporul ce-l duce, trecînd printr-un peisaj magic, spre moarte. Fantezia nu coboară pe nici o insulă, fantezia nu-și asumă nici un mit. Cele două-trei fabule (Alceu către Spaho) introduse 1n text sînt prea ilustrative. Bolintineanu n-are o imaginație, cel puțin aici, pregătită să primească marile mituri. Fantezia lui este „un copil al rătăcirii”. Călătoria În jurul miturilor este mai favorabilă decît asumarea, subiectivizarea miturilor pentru că permite o acumulare de imagini, de simboluri, peisaje, iar acumularea Înseamnă, cum știm, o

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
confundă natura cu arta și se hrănește cu clișeele cele mai uzate ale poeziei. * Cu Legendele istorice, Basmele, Macedonele, Bolintineanu coboară pe uscat și urcă spre nord. Părăsește lumea Bosforului. Nu-și părăsește temele (Îndeosebi tema erotică), Însă În sfera imaginației lui intră, acum, alt peisaj și, normal, alte subiecte. Desconsiderînd poemele dintîi, critica tradițională a lăudat blestemele și ritmurile iuți ale baladelor. Acestea sînt, Într-adevăr, extraordinare. Cine nu-și amintește de Mihnea și baba și de efectele auditive de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
baladelor. Acestea sînt, Într-adevăr, extraordinare. Cine nu-și amintește de Mihnea și baba și de efectele auditive de acolo? Blestemul, ca formă lirică (retorică), apare Încă din Florile Bosforului, Blestemul dervișului, anticipează teribilele imprecații din Basme, anticipează și o imaginație poetică mai pronunțat materială: „flămînzi, să roadeți iarba ce naște pe morminte!;... să vă mușcați și brațul, și mîna deșirată... pe orice-ți pune mîna, țărină să se facă...” Versurile arată o fantezie dezbărată Într-o oarecare măsură de prea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
dispare pur și simplu din poem. Stînca neagră, rîul spumegos, rîpa stearpă, luna ce se retrage după deal constituie un nevinovat repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - puține - sînt stereotipe. Imposibil de surprins o mișcare mai originală a imaginației. Bolintineanu nu renunță, nici aici, la unele obsesii. Dalbul Îl urmărește („dalbe lupte”, „dalb mormînt”. „vorbe dalbe”), dulcele este, oricînd, gata să Înnobileze o propoziție. Un pasaj din Codrul Cosminului arată că Bolintineanu este În epocă neîntrecut În descripția naturii

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
În fond, un cod de sancțiuni morale. Puținele, totuși, lucruri materiale (cadaverul, stînca) au o valoare represivă. A blestema pe cineva să calce, veșnic, pe un trup În putrefacție arată o subtilitate a cruzimii. În scena cavalcadei, și ea vestită, imaginația merge mai departe. Deschide larg porțile universului infernal și prin ele se scurg legioanele de demoni. Cosmosul este tulburat, materia intră Într-un vîrtej nebun: „Mihnea Încalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșÎie frunzele, Geme pămîntul; Fug

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
transparența, fluiditatea, cețurile azurate ale mării se conjugă cu culoarea, corespondențele secrete, extazul vieții din serai. Marea și Seraiul sînt cele două spații (cronotopi) ai lumii bosforiene. Unul concentrează splendoarea și moliciunile de orient, celălalt reprezintă spiritul migrator, evaziunea, deschiderea imaginației. E spațiul singurătății mîndre, al melancoliei ce trece prin vecinătatea marilor mituri. Deplasîndu-se spre zona alpină, fantezia lui Bolintineanu caută locurile Închise și Încearcă o penetrație dincolo de linia vizibilului, realului. Fantasticul pătrunde În poem și, odată cu el, o mitologie autohtonă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de G. Călinescu ca dovezi de vulgaritate, sînt nevinovate gesturi, Înecate dealtfel Într-un val de lumină și acoperite de mai multe straturi de roze și crini. Trivială cu adevărat este imaginea prea convențională a iubirii, stupidă este lipsa de imaginație a versului. Dacă lăsăm chestiunea valorii estetice deoparte și Încercăm să deducem, din abundența determinărilor, care sînt opțiunile poetului, constatăm că Bolintineanu cere femeii să fie Înainte de orice dulce. Dulcele cheamă, imperios, dalbul, iar dalbul nu poate trăi decît În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
la Aix-les-Bains. Lui Dimitrie Ollănescu-Ascanio Îi trimite În același an, dar În plină iarnă (30 decembrie), tot de la Paris, cîteva rînduri despre viața politică și despre viața teatrală, precedate de obișnuitele date despre starea timpului. De la depărtare, Bucureștiul pare (În imaginație) un oraș borealic, o așezare cuprinsă de ghețuri infernale: „Îmi Închipuiesc halul Înfiorător a Bucureștilor sub un metru de zăpadă și sub un număr fabulos de graduri de frig. Ferice țară unde vara-i vară, dar și iarna-i iarnă

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Poeziile lasă să se Înțeleagă altceva: o penetrație lentă, o supunere progresivă a lucrurilor. Nici o bruscare, nici un act de violentare nu se Întrevede În poemele lui Alecsandri, chiar și acolo unde e vorba de spații și de simboluri străine de imaginația lui potolită. Există, În mitologia poetică alecsandriană, o „nostalgie de lin”, un „dor gingaș de lumină” care exclud formele mai aspre ale reprezentării. Poemul se deschide totdeauna cu o viziune calmă. Nici vorbă de viol, de un efort de stăpînire

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
cu o viziune calmă. Nici vorbă de viol, de un efort de stăpînire a materiei verbale sau de bruscare a lucrurilor din afară. Penetrația nu angajează niciodată la Alecsandri o tensiune a spiritului. Din cămin (care este sanctuarul, cronotropul său) imaginația se revarsă slobod și abundent spre o natură pregătită să fie cuprinsă, Îmblînzită În poem. Dacă există un viol, el s-a petrecut cu mult timp Înainte ca poetul să intre În spațiul ocrotitor al căminului și să aștepte „ora

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
luminoase. Fantezia străbate fără dificultate cețurile, pustiurile, natura În totalitate i se așterne, docilă, la picioare. Scrisul nu cunoaște, pe scurt, praguri, obstacole, literatura nu iese, la Alecsandri, dintr-o confruntare, ci dintr-o revărsare lentă și dulce (drăgălașă) a imaginației. O penetrație și o Întoarcere, o navetă ce se Încheie odată cu terminarea poemului. Citind versurile lui Alecsandri, impresia ce ne-o facem este că niciodată spiritul liric nu se rătăcește, nu rămîne suspendat, prizonierul unei situații fără ieșire. Există totdeauna

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
opera stipulează termene mai scurte. Poetul nu pare terorizat de forma imperfectă a versului. Versul iese de la Început bine, poemul se termină atunci cînd autorul a epuizat ceea ce are de spus. Morala de la urmă arată o conștiință mulțumită și o imaginație epuizată. Un echilibru perfect Între subiect și obiect se observă În poezia lui Alecsandri. Chiar cele mai dramatice compoziții se termină, la el, printr-un armistițiu, nici una din părți nu este dezavantajată: imaginația se epuizează În descriere, descrierea nu se

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
urmă arată o conștiință mulțumită și o imaginație epuizată. Un echilibru perfect Între subiect și obiect se observă În poezia lui Alecsandri. Chiar cele mai dramatice compoziții se termină, la el, printr-un armistițiu, nici una din părți nu este dezavantajată: imaginația se epuizează În descriere, descrierea nu se desfășoară mai mult decît subiectul Îngăduie. De aici vine senzația de stabilitate pe care o lasă poezia. O stabilitate, Întîi a universului (În Pasteluri, Îndeosebi) și o stabilitate În relațiile dintre universul dinafară

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz.” Peisaj static, decorativ, hieratic, reprodus, parcă, după desenul unui serviciu de porțelan. Această latură picturală place. G. Călinescu o socotește partea cea mai viabilă a poeziei. Imaginația e, Într-adevăr, mai strînsă, ochiul vede mai bine detaliul. Iată și un fragment din Dumbrava roșie În care sînt descrise armurile leșești: „Ei merg, bătînd din pinteni!... Zburdalnica lor ceată Străluce de departe În haine poleite: Dulămi cu flori

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]