14,279 matches
-
4,89%), creștini după evanghelie (2,3%) și penticostali (2,27%). Pentru 5,31% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională. Pe teritoriul actualei așezări s-a aflat localitatea daco-romană Germisara , denumită mai apoi "Thermae Dodonae". Localitatea Geoagiu este atestată documentar din anul 1291, când a fost menționată sub numele de "Villa Gyog" într-un document care enumeră hotarele comunei Binținți. Orașul are în componență și stațiunea balneoclimaterică Geoagiu-Băi.
Geoagiu () [Corola-website/Science/297205_a_298534]
-
Dealului Pelegului, la "Ogrăzile Vechi". Preotul romano-catolic, Șerban din Ineu, menționează de altfel, într-una din însemnările sale, că numele de Pâncota ar derivă din cuvintele latinești "pan cubitum" care ar însemna "colț de deal" sau "terminarea dealului". Prima atestare documentara a localității datează din anii 1202-1203 când așezarea era cunoscută sub denumirea de villa Pankota. Pe teritoriul de astăzi al Pâncotei se găsea în anul 1216 o abație. Informația o aflăm din lucrarea istoricului Sándor Marki, potrivit căreia, populația localității
Pâncota () [Corola-website/Science/297197_a_298526]
-
și la 18 km de granița cu Serbia (118 km de Belgrad). Pe teritoriul orașului au fost descoperite vestigii arheologice din epoca bronzului, din perioadele dacică, prefeudală și feudală. În perioada romană aici a existat castrul roman "Potula". Prima atestare documentară a localității Deta are loc în 1360, sub denumirea de "Ded", fiind posesie a nobilului Petrus de Deed, de la care derivă numele actual. În anii 1411 și 1427, localitatea este consemnată cu denumirile "Ded" și respectiv "Dedu Mic". În perioada
Deta () [Corola-website/Science/297202_a_298531]
-
centru aurifer din apropiere, „Alburnus Maior” (azi: Roșia Montană). Fortificația romană din punctul “Cetățeaua” de la Abrud este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Alba elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Localitatea este atestată documentar din 1215. Din documentele medievale reiese că, începând din 1427, așezarea a devenit „oraș” („civitas”), căpătând totodată unele privilegii, așa încât a reprezentat al doilea centru important al Țării Moților, alături de Câmpeni. În 1491 i s-a acordat statutul de oraș
Abrud () [Corola-website/Science/297203_a_298532]
-
ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală. Romanii au construit aici, la "Therme Herculi" ("Ad Aquas Herculi Sacras"), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.C., fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a
Băile Herculane () [Corola-website/Science/297208_a_298537]
-
identificate pe teritoriul orașului ca făcând parte din epoca fierului, se practica aici agricultura primitivă, cât și unele meșteșuguri. Epoca dacică este și ea prezentă în mod indirect, mai ales prin monezi romane cu circulație anterioară cuceririi Daciei de către romani. Documentar, Vînju Mare apare ca localitate în anul 1772, pe vechea vatră a satului Orehovița, proprietate a mănăstirii Târgoviște. Atunci, Ilinca Cioroboreanca cu fiii ei, Dumitru și Mihai, vând lui Barbu Capital Căluțoiu o parte din moșia din Cioroboreni. Această moșie
Vânju Mare () [Corola-website/Science/297201_a_298530]
-
în provincii vestice ale Ungariei, în comitatele Pozsony și Moson. Prezența lor este confirmată apoi și de numele unor localități, ca Székely și Székelyfalu, ambele în comitatul Szabolcs, formate prin includerea etnonimului maghiar al secuilor. Importante comunități secuiești sunt evocate documentar și în comitatele Bars, Szerém, Gömör, Abaúj, Somogy și Baranya. Prezențe secuiești sunt semnalate în secolele XI și XII în anii 1116 și 1146 în Bihor, în zona localităților Teleac și Salonta, dar și pe teritoriul actualelor județe Timiș și
Secui () [Corola-website/Science/297171_a_298500]
-
producând probleme de natură ecologică și mai ales socială. O altă mare bogăție naturală a locului este și "tuful calcaros" (""malul"" cum îl numesc localnicii), exploatat și acesta pentru diferite produse industriale. "Ocnele Mari", cunoscut încă din neolitic și menționat documentar ca oraș în anul 1402, redeclarat oraș în anul 1960, după ce în anul 1948 fusese transformat în comună, are în componența sa localitățile: "Buda, Cosota, Făcăi, Gura Suhașului" (include Ocnele Mari - centru)" Lunca, Ocnița, Slătioarele și Țeica". Până în anul 1956
Ocnele Mari () [Corola-website/Science/297217_a_298546]
-
migrație a popoarelor, proces atestat în Copșa prin descoperirea unor fragmente de ceramică cenușie. Dacă vechea așezare nu s-a menținut tot timpul în același loc se datorează și istoriei frământate a Transilvaniei în prima parte a evului mediu. Atestarea documentară propriu-zisă a așezării medievale apare în ordinea cronologică sub denumirea: În anul 1402 regele Sigismund de Luxemburg a scos, la cererea greavilor din Mediaș, Copșa de sub jurisdicția comitelui secuilor. În anul 1415 a fost menționat parohul romano-catolic Nicolae. În anul
Copșa Mică () [Corola-website/Science/297211_a_298540]
-
cele rurale. În urma închiderii stațiunii balneoclimaterice și a perioadei de declin de după Revoluția din 1989, activitatea majorității locuitorilor se rezumă la agricultură, sectoarele secundar și terțiar fiind în prezent slab dezvoltate pentru o localitate cu statutul de oraș. Prima atestare documentară a satului Solca datează dintr-un document emis la Baia în 15 ianuarie 1418, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432). La 7 martie 1502, Luca Arbore, portarul Sucevei, cumpără acest sat de la nepoții lui Cârstea Horaeț și ai lui
Solca () [Corola-website/Science/297214_a_298543]
-
paleolitic. Bogăția bazinului hidrografic, climatul destul de blând și formele de relief, cu întinse zone muntoase acoperite de păduri, au creat condiții pentru formarea de așezări omenești aproape una lângă alta, deci cu însemnate concentrări de populație. Cea mai veche mențiune documentară care indică o atestare certă a localității Vașcău este cea din Conscrierea porților „Liber regius”, întocmită în anul 1552 de fiscul regal, unde Vașcăul apare menționat sub denumirea de Nagykoh(ó) („Cuptorul Mare”); în același timp apar menționate și localitățile
Vașcău () [Corola-website/Science/297219_a_298548]
-
state și strălucite civilizații ale Asiei, și-a pus pecetea asupra întregii istorii nepaleze. Populația este formată din nepalezi de origine indo-europeană imigrați din India, iar în nord și est din triburi de origine tibetano-birmană venite din Tibet. Primele mențiuni documentare ale Nepalului, datează din secolele III -IV, iar inagurarea pasurilor transhimalayene după 600 face din Nepal o zonă de tranzit în comerțul intercontinental dinspre China peste Tibet spre India. În evul mediu influența indiană asupra principatelor nepaleze este consolidată după
Nepal () [Corola-website/Science/298129_a_299458]
-
secolului al XVIII-lea. Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărțișorul datând de acum cca. 8 000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb și roșu erau purtate la gât. Documentar, mărțișorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova și Bucovina mărțișorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu ață albă-roșie
Mărțișor () [Corola-website/Science/298167_a_299496]
-
este o sărbătoare populară, celebrată de români pe 24 februarie. Etimologia cuvântului a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa. Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”. Profesorul a propus ca etimologic, el provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul
Dragobete () [Corola-website/Science/298169_a_299498]
-
pentru germană. "Meshari" de Gjon Buzuku, publicat în 1555, este considerată a fi prima operă literară scrisă în albaneză. Există dovezi fragmentare datând dinainte de Buzuku, ce indică faptul că albaneza era scrisă încă din secolul al XIV-lea. Prima dovadă documentară datează din 1332 cu un raport în latină al dominicanului francez Guillelmus Adae, arhiepiscop de Antivari, care a scris că albanezii folosesc litere latinești în cărțile lor, chiar dacă limba este foarte diferită de latină. Alte exemple semnificative sunt: o formulă
Albania () [Corola-website/Science/297409_a_298738]
-
mai sus. După subjugările repetate ale regelui macedonean Alexandru cel Mare și ale Imperiului Roman, majoritatea tracilor a fost elenizată (în Tracia) sau romanizată (în Moesia, Dacia, etc.). Triburile romanizate din Dacia au reprezentat substratul etnic al vlahilor (populație atestată documentar în secolul al X-lea), respectiv românii de astăzi. În secolul al V-lea, triburile tracice situate la sud de Dunăre au fost invadate de slavi(cu care s-au amestecat) și au fost mai târziu slavizate. Ele au devenit
Traci () [Corola-website/Science/297450_a_298779]
-
muncă silnică pe viață pe Herbert "Belu" Zilber, (vezi și Situația cetățenilor români de etnie evreiască în regimul comunist). România anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o etapă anticulturală de regres pentru istoriografia română, atât pe plan interpretativ, cât și documentar. Florin Müller, căruia îi aparține această caracterizare, vorbește de o „istoriografie declasată intelectual, marcată aproape ireversibil de înapoiere și desincronizare de la cercetarea istorică mondială”. Această activitate empirică a dobândit sub Nicolae Ceaușescu o bază teoretică începând cu Tezele din iulie
Ion Antonescu () [Corola-website/Science/297423_a_298752]
-
de istoria medievală greacă. "Așadar din șederea lor în "Romania" și-au luat țiganii denumirea de "romi"." La sfârșitul secolului al XIV-lea apare o nouă categorie de populații migratoare: țiganii, oameni lipsiți de libertate sau alte drepturi. Prima atestare documentară a robiei romilor pe teritoriul românesc datează din 3 octombrie 1385. Conform statisticilor, în jurul anilor 1850, o treime din țiganii Europei locuiau în Moldova și în Țara Româneacă, iar ponderea lor în raport cu populația din interiorul granițelor principatelor române era de
Țigani () [Corola-website/Science/297477_a_298806]
-
categorii din rândurile lor în cadrul politicii de genocid a celui de-al Treilea Reich și a unor regimuri aliate cu acesta. Astăzi este deja un loc comun în literatura de specialitate opinia, exprimată aproape unanim de către cercetători, privind prima menționare documentară a țiganilor, sub denumirea de "atsincani", varianta georgiană a formelor grecești "atsinganoi"/"tsinganoi", termen folosit pentru desemnarea acestora de către bizantini. Această mențiune a apărut într-un manuscris hagiografic în limba gruzină, datat 1068 d. Hr., scris de un călugăr georgian
Romi () [Corola-website/Science/297476_a_298805]
-
astăzi există triburi nomade sau seminomade în India, susținând teoria că romii au fost nomazi de la început, au părăsit India în timpul unei invazii și apoi au fost împinși înspre Europa de războaie și invazii ulterioare. În spațiul nord-dunărean, prima atestare documentară a romilor datează din anul 1385, când domnitorul Țării Românești, Dan I, dăruiește mănăstirii Tismana posesiunile care aparținuseră mai înainte mănăstirii Vodița de lângă Turnu Severin. Între aceste bunuri, mobile și imobile, donația unchiului său Vladislav I, către mănăstirea Vodița, pe
Romi () [Corola-website/Science/297476_a_298805]
-
768 ha: pădurile 732 ha, restul fiind fâșii de protecție și tufișuri. Terenul fondului apelor ocupă 433 ha, dintre care mlaștinile - 128 ha, iazurile - 39 ha. Terenurile alocate pentru construcții sunt de 272 ha. Călărășiul este pentru prima dată atestat documentar la 1432 - 1433 cu denumirea de Tuzara. Localitatea Tuzara este pomenită într-un șir de documente domnești ce aparțin diferitor perioade istorice: de la Alexandru cel Bun care a dat moșia Tuzarei spre stăpînire unui boier credincios domnului(înainte de 1430), pîna
Călărași, Moldova () [Corola-website/Science/297486_a_298815]
-
a Edinețului este "Viadineți". Însă un document, mai convingător, datează cu data de 18 august 1690, prin gramota dată de Constantin Movilă lui Cozma Plop, în consecința căruia are loc transformarea toponimicului Viadineți în "Iadineți". Denumirea de Edineț este atestată documentar în anul 1663, rămînînd stabilă pînă în prezent. Principalii indicatori demografici, 2013: La 1 ianuarie 2008 populația stabilă a orașului Edineț constituie 20013 persoane, din ei: Persoane sub vîrsta aptă de muncă (pînă la 16 ani) 2141, inclusiv: Persoane în
Raionul Edineț () [Corola-website/Science/297497_a_298826]
-
despre materialele pe care artiștii le-au folosit de-a lungul istoriei; există documente, cum ar fi scrisorile adresate altor artiști sau examinări tehnice și științifice ale unor opere de artă. Aceste examinări sunt foarte utile pentru a consolida dovezile documentare. Firește, din secolul XX, materialele au fost utilizate în cantitate și diversitate mai mare. Suportul îndeplinește funcția de purtător al fundalurilor și al straturilor de vopsea. Suporturile sunt variate, cele mai tradiționale sunt de hârtie, carton, lemn, pânză și pereți
Pictură () [Corola-website/Science/297480_a_298809]
-
forestiere de producție 120,4 ha sau circa 47% din total. Fondul acvatic cu o suprafață de 54 ha este format de râul Botna, o mulțime de râulețe mici și 10 iazuri cu o suprafață de 21 ha. Prima atestare documentară a localității Căușeni datează din anul 1470. În sec. XVI această localitate este menționată ca târg, adică oraș comercial. În această perioadă orașul devine și reședință a Hanatului Crimeei. Pe la mijlocul anilor '60 ai sec. XVIII, la Căușeni se află una
Căușeni () [Corola-website/Science/297519_a_298848]
-
de apărare, menirea căruia este de a proteja hotarele imperiului de invaziile barbare. În istorie acest dig de apărare a rămas cu denumirea Valul lui Traian. Cu aceeași denumire a fost numit și un cartier al orașului Căușeni. Prima atestare documentară a localității datează din secolul al XV, anul 1455. Într-un document scris în limba slavonă este pomenită localitatea Cheșenăul Roșu. Într-o scrisoare a domnitorului Petru Rareș din 1535 este menționată o localitate de lîngă rîul Botna, numită Marele
Căușeni () [Corola-website/Science/297519_a_298848]