2,517 matches
-
nostru. Biografia monstrului eshatologic devine, în această omilie, extrem de sumară, aproape schematică, am putea spune. Lacuna imensă pe care catehetul o creează în „dosarul de lucru” evitând citatele din Apocalipsă se află, în opinia noastră, la originea doctrinei care susține întruparea diavolului în Anticrist. Tradiția inaugurată de Irineu și fidel continuată de Hipolit vede în confruntarea dintre Cristos și Anticrist unul din momentele războiului de lungă durată purtat de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de biografie terestră, nume sau origine. Este dublul mimetic al adevăratului Cristos, un „înger de lumină” malefic, un duh rău, întrupat pentru o anumită perioadă de timp. Diferența între adevăratul și falsul Cristos, în contextul eshatologic, constă în însăși realitatea întrupării. În cazul adevăratului Cristos, întruparea este depășită în înviere. Un Cristos întrupat a doua oară nu poate fi decât un impostor și tocmai aceasta este personajul Anticristului: un „cristos” care a ratat prima înviere. Capitolul VII Anticristul‑diavol în De
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
origine. Este dublul mimetic al adevăratului Cristos, un „înger de lumină” malefic, un duh rău, întrupat pentru o anumită perioadă de timp. Diferența între adevăratul și falsul Cristos, în contextul eshatologic, constă în însăși realitatea întrupării. În cazul adevăratului Cristos, întruparea este depășită în înviere. Un Cristos întrupat a doua oară nu poate fi decât un impostor și tocmai aceasta este personajul Anticristului: un „cristos” care a ratat prima înviere. Capitolul VII Anticristul‑diavol în De consummatione mundi Introducere Sub numele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mai multe tradiții, după cum am văzut, prin fire pe care le putem identifica cu ușurință. Unul dintre aceste fire duce la cateheza lui Chiril, ca și la mediul teologic al creștinismului din Asia Mică. Tiranul eshatologic este prezentat aici ca întrupare a diavolului însuși, gest care vădește deopotrivă disperare și provocare. El va imita toate acțiunile adevăratului Cristos, în cele mai mici detalii. Considerăm că nucleul textului este reprezentat de un pasaj de o înaltă semnificație, în care mitul Anticristului primește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
autorul Cronicilor, care cuprind perioada dintre crearea lumii și anul 221, cele șaptezeci de săptămâni trebuie calculate ca începând cu cel de‑al douăzecilea an al domniei lui Artaxerses (anul în care regele încuviințează reconstruirea Ierusalimului) și încheindu‑se cu Întruparea; o dată cu întruparea începe domnia sfinților, Africanul fiind adept al milenarismului. Eusebiu, în Demonstrația evanghelică, se opune acestei viziuni milenariste. Mai întâi, el distinge cele șapte săptămâni de cele șaizeci și două de săptămâni de care vorbește textul de la Daniel: „Aflați acestea și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care cuprind perioada dintre crearea lumii și anul 221, cele șaptezeci de săptămâni trebuie calculate ca începând cu cel de‑al douăzecilea an al domniei lui Artaxerses (anul în care regele încuviințează reconstruirea Ierusalimului) și încheindu‑se cu Întruparea; o dată cu întruparea începe domnia sfinților, Africanul fiind adept al milenarismului. Eusebiu, în Demonstrația evanghelică, se opune acestei viziuni milenariste. Mai întâi, el distinge cele șapte săptămâni de cele șaizeci și două de săptămâni de care vorbește textul de la Daniel: „Aflați acestea și păstrați‑le
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
alta dominată de Anticrist. Apolinarie al Laodiceii (probabil în Apologia împotriva lui Porfiriu, astăzi pierdută), „detașându‑se complet de problema timpului trecut, se orientează spre viitor și avansează o idee primejdioasă” (ibidem). În opinia sa, primele șapte săptămâni încep cu Întruparea și se încheie cu cel de‑al optulea an al domniei lui Claudius, „atunci când armatele romane s‑au întors împotriva iudeilor”. Timp de patruzeci și nouă de ani, Dumnezeu i‑a cruțat pe iudei așteptând întoarcerea lor, fapt care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înviat în mod real, este lipsit de orice valoare soteriologică, și prin aceasta nu diferă cu nimic de Mesia așteptat de iudei (3, 8): Anticristul Marcion (antichristus Marcion) nu a făcut decât să se grăbească să‑și însușească presupunerea [refuzul întrupării], el care era cu atât mai înclinat să respingă realitatea corporală a lui Cristos, cu cât acest dumnezeu, inventat de el, nu era cel care creează, nici cel care înviază trupurile - un dumnezeu, desigur, ireproșabil și prin aceasta, și cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Ieronim și combate opinia unui alt exeget, rămas în anonimat (cuiusdam opinio), care „îndrăznise” să aplice profeția săptămânilor din Cartea lui Daniel celei de‑a doua veniri a lui Cristos. Episcopul Hipponei vede în versetul celor „șaptezeci de săptămâni” profețirea Întrupării. La scurt timp după această scrisoare, Augustin îi trimite lui Hesychius o a doua (199), reprezentând, singură, un veritabil tratat. Amploarea scrisorii se datorează, pe de o parte, complexității temei abordate, pe de alta, răspunsului nemulțumitor și iritant în același
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
loc în foarte scurt timp, fără a se putea avansa totuși o dată exactă. Mai rămâne deci de rezolvat următoarea problemă: la ce anume se referă „profeția săptămânilor” din Cartea lui Daniel? Soluțiile propuse, în număr de trei, o atribuie: 1) Întrupării; 2) celei de‑a doua veniri; 3) întrupării și celei de‑a doua veniri deopotrivă. Ca ultim argument, dar de data aceasta nu împotriva teoriei lui Hesychius, ci în sprijinul propriei teorii, episcopul Hipponei citează două versete din Cartea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
putea avansa totuși o dată exactă. Mai rămâne deci de rezolvat următoarea problemă: la ce anume se referă „profeția săptămânilor” din Cartea lui Daniel? Soluțiile propuse, în număr de trei, o atribuie: 1) Întrupării; 2) celei de‑a doua veniri; 3) întrupării și celei de‑a doua veniri deopotrivă. Ca ultim argument, dar de data aceasta nu împotriva teoriei lui Hesychius, ci în sprijinul propriei teorii, episcopul Hipponei citează două versete din Cartea lui Daniel 9,24 și 26, care se referă
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și nici suficient. Astfel de semne, chiar mai impresionante, s‑au arătat atât păgânilor, cât și creștinilor din vremea lui Isus. Ideea de „sens al istoriei” deja prezentă la Irineu, devine fundamentală în cadrul viziunii ecleziale și politice a lui Augustin. Întruparea conține întregul „program” eclezial și politic pentru „vremurile eshatologice”, care nu sunt altele decât vremurile domniei Bisericii. Fără să cunoască data exactă a parusiei, creștinii simt că aceasta se apropie vertiginos. Contemporanii lui Augustin se află mult mai aproape de a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
din evangheliile sinoptice. Este momentul să precizăm un aspect semnificativ. În scrisoarea 199, episcopul Hipponei propune un scenariu exegetic aproape „marcionit”, în sensul că înclină să raporteze profețiile Cărții lui Daniel (ca reprezentând Vechiul Testament) exclusiv la prima parusie, adică la întrupare, rezervând profețiile Noului Testament celei de‑a doua. Acest lucru se poate observa chiar din structura scrisorii. Am văzut că prima parte respinge chiar tradiția care consideră profețiile lui Daniel ca referindu‑se la parusia finală, pe când a doua parte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
credincioșilor. Augustin însă, pornește de la o realitate istorică opusă celei la care se raporta Origen. Donatiști și catolici, mărturisesc deopotrivă aceeași credință, se înscriu deci pe aceeași linie dogmatică. Inadvertența intervine la nivelul praxis‑ului, adică la nivelul experienței, al întrupării dogmelor în fapte adecvate: „Oricine îl neagă pe Cristos prin faptele sale este Anticrist. Este mincinos înverșunat cel care cu gura mărturisește că Isus este Cristos, dar nu și cu faptele sale, mincinos căci faptele nu‑i sunt pe măsura
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu suflarea gurii Sale și‑l va nimici cu strălucirea venirii Sale” (2Tes. 2,8). El ne descrie modul în care acesta va veni: „Venirea aceluia”, spune el, „va fi prin lucrarea lui Satan” (2Tes. 2,9). Diavolul va imita întruparea Mântuitorului nostru. Așa cum Domnul a lucrat mântuirea noastră descoperindu‑se prin firea omenească, tot astfel diavolul, alegând un instrument demn de răutatea sa, va face cunoscută lucrarea sa prin mijlocitorul său: el îi va înșela pe cei nepăsători prin semne
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nelegiuirii”, căci este om, după fire, dar adună în el întreaga energie a diavolului; „fiul pierzării”, căci, pe de o parte, este el însuși pierdut și, pe de alta, îi împinge pe alții la pierzare. Într‑adevăr, ucigașul oamenilor imită întruparea Domnului și Mântuitorului nostru. Și așa cum Acesta, asumându‑și natura umană, lucrează mântuirea noastră, tot așa acela, după ce va alege pe cineva care să poată primi întreaga sa energie, va încerca să amăgească, prin el, pe toți ceilalți oameni, autoproclamându
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
căror fire nehotărâtă este ușor de înșelat. Apostolul arată de asemenea că acela va primi puterea lui Satan. Căci, așa cum Fiul lui Dumnezeu, unul‑născut, a împărțit sfinților profeți, sfinților apostoli si altor sfinți harismele Preasfântului Duh, și cum, prin întruparea Sa, a conferit naturii noi pe care a îmbrăcat‑o nu un har parțial, ci, cum spune apostolul, a binevoit ca întreaga dumnezeire să locuiască această natură, tot astfel diavolul nu a pus toate „formele” răutății sale în oamenii pe
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Războiul cosmic” este menționat în treacăt de textul nostru (4, 14.18), poate datorită interesului scăzut pe care acesta îl prezintă pentru teza susținută aici. . Într‑adevăr, diavolul, ca imitator al lui Dumnezeu, reușește să copieze în toate Creatorul, în afară de Întrupare. Această idee decurge din chiar principiul monoteismului creștin. Numai Dumnezeu, în calitatea sa de Creator unic, poate depăși limitele ontologice și se poate înomeni (Isus Cristos). Satan nu este decât un înger, deci o creatură a lui Dumnezeu. A admite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Această idee decurge din chiar principiul monoteismului creștin. Numai Dumnezeu, în calitatea sa de Creator unic, poate depăși limitele ontologice și se poate înomeni (Isus Cristos). Satan nu este decât un înger, deci o creatură a lui Dumnezeu. A admite întruparea sa reală într‑un personaj istoric (Anticristul), ar însemna a admite caracterul relativ al Întrupării lui Dumnezeu, eveniment considerat de creștini unic și de neînlocuit. Diavolul ar deveni, în acest caz, tot atât de puternic ca și Creatorul său, fapt de neconceput
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
unic, poate depăși limitele ontologice și se poate înomeni (Isus Cristos). Satan nu este decât un înger, deci o creatură a lui Dumnezeu. A admite întruparea sa reală într‑un personaj istoric (Anticristul), ar însemna a admite caracterul relativ al Întrupării lui Dumnezeu, eveniment considerat de creștini unic și de neînlocuit. Diavolul ar deveni, în acest caz, tot atât de puternic ca și Creatorul său, fapt de neconceput pentru orice sistem monoteist. Ceea ce admite acest sistem, în schimb, este ideea răului „absolut” întrupat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Η ♣Π≅ΛΦ4<. . În Epistola către Filipeni, Policarp al Smirnei se mulțumește să reia admonestările din cele două epistole ale lui Ioan. În acord cu spusele acestui Părinte Apostolic de la sfârșitul secolului I, Anticristul simbolizează ereticul prin excelență: el neagă întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos, schimbă voit sensul cuvintelor rostite de Isus, în fine, neagă Învierea și Judecata de Apoi. Policarp îi are drept țintă pe docetiști. . L. Peerbolte, Antecedents..., pp. 206‑220 și mai ales schema de la p. 211
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
veți vedea urâciunea pustiirii, care a fost prevestită de Daniel»; dacă îngerul Gavriil, tălmăcitorul viziunilor lui Daniel, este unul și același cu arhanghelul Creatorului și cu cel care i‑a adus Mariei vestea cea bună despre venirea vizibilă și despre întruparea lui Cristos, atunci se arată în chipul cel mai limpede că nu este decât un singur și același Dumnezeu”. Despre văduvia cetății Ierusalimului, cf. Is. 49,21; Testamentul lui Dan 5, 13; Psalmii lui Solomon 2, 20‑22. . P. Geoltrain
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
del montanismo”, în Ricerche storico‑bibliche, 5, 1993, pp. 149‑164. Montanismul reprezintă prima mișcare reformistă de amploare din sânul creștinismului. Acesta predica un ascetism sever, susținut de o doctrină milenaristă extrem de atrăgătoare pentru creștinii „simpli”. Montanus afirma că este întruparea Paracletului de care vorbește Ioan (14, 26; 16, 7). Cât despre ucenica sa, Maxima, aceasta învăța că sfârșitul lumii avea să se producă imediat după moartea sa. Montaniștii cereau o credință necondiționată și predicau iminența venirii lui Cristos și arătarea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a gentibus bellices, abscondent se homines per montibus, per rupibus et saxis, per speluncis et cauernis terrae, per sepulchris et monumenta mortuorum, et illic a pauore contabescentes expirabunt. Este și poziția susținută de B. McGinn, în monografia sa despre Anticrist. . Întruparea lui Cristos este reală, în timp ce a lui Anticrist este aparentă. În acest sens, vorbim aici de caracterul antidocetist al textului. El denunță pseudoîntruparea ca ținând de natura Anticristului. . Motivul acesta apare de asemenea în Apocalipsa lui Daniel, la începutul secolului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
istorie, scara demnității 10, cum învinuirile scriitorilor Bisericii (responsabili, în bună măsură, pentru imaginea lipsită de valoare a femeii 11), care vedeau în femeie janua diaboli „capcana diavolului” - era de părere Tertulian), „imagine - prin Eva - imperfectă a Creatorului” (Hervé Martin), întruparea păcatului și a sexualității, au lăsat locul unor dezbateri (ce nu se mai concentrau în jurul interogației „Ce este femeia?”, la care răspunsul - când nu evoca „o greșeală a naturii” ori un „bărbat imperfect” - aduna tot soiul de defecte: „vrăjmașa prieteniei
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]