3,167 matches
-
a avut curajul și nici energia să-și asume pe deplin singurătatea. Continuă: „Dar prea adesea am fugit de ea, din lașitate, frivolitate sau teamă. Am ocolit numeroase abisuri, din calcul și instinct de conservare” (I, 66). Așadar, singurătatea ca abis, în care Cioran se privește pe sine, dar de care se îndepărtează adesea, căutând o salvare în prezența celorlalți, în flecăreală, în frivolitate, în prezența mulțimii. În fine, dacă ar fi să invocăm cu adevărat soluțiile salvării, ar trebui să
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cu atât mai mult țara îl reflectă. Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât deprimarea, disperarea e flacără, o flacără
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îl reflectă. Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât deprimarea, disperarea e flacără, o flacără care străbate sângele” (III, 13
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
evreii, totul e mai complex, mai dramatic și mai misterios decât cu acești ciobani și țărani înglodați în soarta lor nefericită și totuși oarecare” (III, 150). O știm prea bine, Cioran se considera, metafizicește, un evreu. Îi place complicația, proximitatea abisului și se urăște pe sine cu ardoare. Altfel, nu o dată regretă el însuși că nu este cioban, un anonim, un ratat pierdut în propria tristețe neexplozivă. Vorbește cu Sanda Stolojan despre o cunoștință comună, un român numit Nenea. În patruzeci
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
suntem niște decăzuți” (II, 161). În comparație cu oricine, mai ales cu cei care au suferit, Cioran se consideră un impostor. Tânjește către suferința și eșecul lor căci, în miezul lumii trăind, se vede neputincios, neîmplinit, abia aici locuind marginea sau chiar abisul. Tinde să creadă că, în alte locuri, ar fi avut el însuși șansa acestei împliniri prin eșec. Căci eșecul lui, pe care-l consideră real, i se pare golit de reversul împlinirii. Oricum, iată ce crede despre succes: „Dintre toate
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mitul nu numai dincolo de infailibila moira, ci și dincolo de psihanaliza freudiană”, pentru că aici „Iocasta, atât de încercată de păcatul incestului, devine, sub protecția lui Dionysos, o preoteasă a tainei, în opoziție cu Oedip, un nefericit al adevărului, alergând, ignorant, în abisurile acestuia la porunca lui Apollo” (Mircea Ghițulescu). Valoarea literară a piesei se sprijină pe intriga abil condusă, pe tragismul intens, pe simboluri poetice polisemantice și structuri narative de o deosebită forță evocatoare. Altă piesă, Dracula în Carpați (2002), realizează o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290715_a_292044]
-
sprijini, fără a te agăța. Totul e născut prin inimă, „din sine Însăși spre margini”. „Un câmp pe care cresc priviri” pe care de fapt „inima noastră le-a născut”. Altceva, cu mult mai Înalt (A unsprezecea elegie). Punere În abis a elegiilor prin elegii: mă voi privi În toate lucrurile, voi Îmbrățișa cu mine Însumi toate lucrurile deodată, iar ele mă vor azvârli Înapoi, după ce tot ceea ce era În mine lucru va fi trecut, de mult, În lucruri. Moment propice
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
în rândul inițiaților. Astfel, învățăcelul gnostic trebuie să țină cont de Eonii proveniți dinspre Pro-Părinte și constituind un Plerom în care evoluează niște Sizigii... Asta pentru început, desigur... Să precizăm: Pro-Părintele - el se poate numi și Pro-Principiu sau Tată sau Abis, de ce să te exprimi simplu când... - definește Eonul perfect, Eonul - niște Eoni... Invizibil, de neconceput, etern, scutit de generare și de alterare, nesupus niciodată evoluției, contemplându-și propria imagine în sine ca într-o oglindă el seamănă în mod straniu
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Eoni funcționează în cupluri: un mascul, o femelă. Doctrina afirmă că ei, sunt în număr de treizeci, nici unul mai mult, nici unul mai puțin. Unul dintre ei se numește de altfel HĂdonă, Plăcerea - pentru că fiecare dispune, evident, de un nume specific. Abis și Tăcere, Intelect și Adevăr, Om și Cruce, Logos și înțelepciune etc. Așadar, cincisprezece cupluri, fiecare purtând numele de sizigie. Ansamblul acestei familii de Eoni constituie Pleromul. Altfel spus, Cerul, lumea divină, sursa paternă... Irineu din Lyon își bate joc
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
pentru a o caracteriza. Astfel Triacontada desemnează cei treizeci de Eoni ai Pleromului valentinian; sau Diada, Dodecada, Ogdoada, tot atâția termeni pentru a desemna niște combinatorii în doi, în doisprezece sau opt. Numita Ogdoadă, de exemplu, se compune succesiv din Abis și din Tăcere, din Intelect și Adevăr, din Verb și Viață, din Omul ideal și din Biserică. Lecțiile de catehism gnostic ar trebui să dureze un timp interminabil. Uneori adepții practică matematici amuzante. Astfel fibioniții - probabil o subsecție a barbelognosticilor
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
portret acuzator n-a fost schițat cu atâta sinceritate și cruzime. Plecând de la aceste versuri, Ieronim însăilează o poveste abracadabrantă, dar care pare a corespunde realității textului: pentru a scrie cu atâta perspicacitate și pentru a scotoci în acest fel abisurile umane, trebuie neapărat să fi fost îndrăgostit cândva, și nu doar un pic! Ce altceva poate genera o asemenea nebunie dacă nu niște vrăji? Așadar, filtre și parfumul de vrăjitoare asortat - căci spectrul femeii nu doarme la niciun creștin! Cum
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
rostul cunoașterii și al înțelegerii de sine. Este un alt model ideal decât cel al Beatricei, care asigura numai calea de înălțare spre transcendență. Ca ferment al cunoașterii de sine, femeia garantează în schimb accederea în profunzimile umanului, a transcenderii abisului interior, sentiment care nu este lipsit de fiorii unei sfinte spaime. Suntem departe de seninătatea înălțătoare a prototipul donnei angelicata, Preasfânta Fecioară și de extazul contemplativ. Ceea trimite spre o ipostază perenă a idealului feminin, dincolo de timp și spațiu, tot
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
ambivalentă față de femeie, un fel de polarizare a locului pe care trebuia să îl ocupe: fie în adâncurile cele mai tenebroase, fie pe un soclu, de pe care să fie adulată. „Dacă tradiția misogină a gândirii medievale poziționa femeile într-un abis, convențiile dragostei curtenești, ca și cele ale cultului Fecioarei Maria, au fost mereu privite ca dăruindu-le un loc elevat, pe un piedestal, însă, percepându le mereu într-o atitudine pasivă, le-a limitat la simplul rol de obiecte frumoase
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
cele mai pătimașe și mai neliniștite doamne din societatea de astăzi.” 235 Giovanni Boccaccio are meritul de a introduce pentru prima oară analiza psihologică 236, un personaj feminin cu preocupări de cercetare a propriilor trăiri 237, a celor mai intime abisuri sufletești, și care mai are și preocupări intelectuale, așternând pe hârtie tot ceea ce constituia până atunci o interdicție - mărturisirea unei iubiri în afara căsătoriei. Autorul este un fin cunoscător al femeii, al dramei ei domestice, al moravurilor epocii sale și proclamă
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
sensul cunoscut al termenului. Tragediile descriau împotrivirile destinului, care îi aducea pe cei nobili în poziții mai mult decât umilitoare. Poemul chaucerian trebuia să fie „o tragedie a dragostei”960, eroul urmând să cadă din pasionalitatea cea mai intensă în abisul suferinței și al deznădejdii pricinuite de trădarea femeii iubite. „Povestea lui Troilus, dacă este o tragedie, reprezintă, în același timp, o tragedie a destinului și o tragedie a personajului. Poate fi amândouă în același timp deoarece pentru Chaucer natura înseamnă
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
proiecții insolite amintesc de o veritabilă descătușare a visului, ce apropie lirica lui Blecher de poezia suprarealistă: ,,Privirea ta înăuntru poartă o luntre și mi-o trimite/ încărcată cu catifea de ochi negri și diamante/ mărunte a câtor visuri câtor abisuri ieri pe înserat/ s-a spânzurat un înger într-un moment de fericire/ și aripile lui căzute scârție sub picioarele tale pe/ zăpada ce de flori ce de ramuri ce de degete"... Ca și în literatura absurdă, impresia de insolit
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
se folosi de eros pentru a avea libertatea mult visată. Personajul va înțelege că libertatea altuia nu este libertatea sa. Ultimul roman al lui Blecher pare o împăcare a eului cu sine, o acomodare cu starea sa, o coborâre în abisurile ființei în vederea identificării luminii interioare. Ceea ce nu oferă exteriorul, Blecher va căuta în interior. Eul blecherian reușește în acest ultim roman, mult mai bine decât în scrierile anterioare, să-și ficționalizeze durerea. Autorul pare să întrerupă în acestă scriere ,,situația
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
un titlu de carte sau subiectul unui film de cinematograf 320. Naratorul blecherian acceptă jungian dualitatea lucrurilor. Aceasta echivalează, în fapt, cu acceptarea propriului statut. Astfel, partea a doua a cărții va debuta cu o incursiune a eului narator în abisurile ființei sale: și dacă îmi închipui că sunt destul de minuscul pentru a circula cu o plită pe una dintre aceste artere, vuietul lichidului care mă duce repede îmi umple capul de un vâjit imens în care se disting bătăile ample
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
al libertății absolute, dobândite prin intermediul experienței vizionare, e la primul, introspecția psihologică, înlocuită de un alt fel de autoanaliză, ce vizează dimensiunea anatomică, fiziologică a propriei ființe, la al doilea, cerebralitatea e de asemenea anulată, iar atenția privitorului îndreptată spre abisul visceral, realitate ultimă, unică certitudine, căci la nivelul organicului și al senzorialului ființa trăiește adevărata experiență analitică 363. Mai mult decât în celelalte două romane, în Vizuina luminată, Blecher se mișcă într-o lume aflată la granița dintre interior și
[Corola-publishinghouse/Science/1448_a_2746]
-
programat În genele dumneavoastră. Sexualitatea dumneavoastră este o altă realizare remarcabilă evolutivă. Nici o altă creatură de pe pămînt, mascul sau femelă, nu se apropie măcar de a avea experiențele noastre ca ființe sexuale. Conform lui Leonard Shlain „O prăpastie ca un abis separă viața reproductivă a femelelor-om de cea a femelelor din celelalte de specii ce se reproduc”9. SÎntem singurele specii de femele capabile de uniune sexuală pe tot parcursul anului, nu numai cînd sîntem În călduri. SÎntem singurele specii
[Corola-publishinghouse/Science/2365_a_3690]
-
abilitate un scenariu care o plasează, poate, în fruntea listei femeilor infernale din creația lui Chandler. Detectivul are intuiția primejdiei și - neobișnuit pentru el - ocolește cu precauție capcanele întinse. Nu-i va fi scăpat, desigur, cititorului abil veritabila punere în abis operată de romancier. Cartea debutează cu o vizită a detectivului la un producător de cosmetice. Adică la un profesionist al ascunderii părților neplăcute ale feței individului. În mod ironic, Marlowe însuși intră în acest scenariu: o dată când, în fața falsei doamne
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
își mișcă personajele după logica spațiului proxim. Din momentul în care un nume, o dată sau un loc au fost menționate, poți fi sigur că ele vor ajunge curând în prim-planul paginii. Tehnica lui Parker este una a punerii în abis cu rază scurtă de acțiune, pe când Chandler adoptă stratagema învăluirii largi, a cercurilor concentrice, din ce în ce mai apropiate de epicentrul emoțional al narațiunii. Cititorul curios nu are decât de câștigat de pe urma acestei constatări. El va fi mai puțin surprins decât criticii literari
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
este total diferită de cea a strămoșilor noștri. În Antichitate, grecii au împărțit pământul în trei continente: Europa, Asia și Libia. În Evul Mediu se credea că pământul este plat și cine ajunge la marginea să se va prăbuși în abis, teorie total greșită și infirmata prin descoperirea Noilor Indii de către Cristofor Columb. Secolele al XVI-lea și al XVII-lea scot umanitatea din somnul în care o cufundase Evul Mediu, iar Renașterea oferă o nouă perspectivă asupra vieții. Sub patronajul
SOCIETATEA EUROPEANĂ ÎN MEMORIILE APOCRIFE DIN „MARELE SECOL” by Andreea-Irina Chirculescu () [Corola-publishinghouse/Science/266_a_513]
-
că nu reușește să își exprime emoțiile, oricât de violente ar fi (frică, teroare, furie), și care sfârșesc prin a-l paraliza. Botul reia semnificațiile simbolice ale gurii, în dimensiunea lor animalică și primitivă. Întunecat și obscur, este asociat cu abisul primordial și înspăimântător și cu peștera pe cât de neliniștitoare, pe atât de misterioasă. Braț, cot, umăr Brațele constituie ființa în umanitatea sa, dat fiind că, spre deosebire de animal, el nu își folosește membrele superioare pentru a se deplasa. Prin urmare, ele
[Corola-publishinghouse/Science/2329_a_3654]
-
bucuria, dar și tristețea. Ea se nuanțează, își schimbă culoarea, aspectul, ritmul. Variațiile ei sunt la fel de infinite ca și întinderea, expresie a imensității și puterii naturii, a forței cosmice, a gloriei divine. Personifică la fel de bine plenitudinea și serenitatea, dar și abisul și teroarea. Pentru toate motivele evocate mai sus, marea are o valoare inițiatică și spirituală. Traversarea mării (Moise, Ulise), precum și înghițirea de către un pește uriaș (Iona, Pinocchio), teme legendare și universale, evocă trecerea de la profan la sacru, de la umbră la
[Corola-publishinghouse/Science/2329_a_3654]