7,050 matches
-
S-ar părea, deci, că, dacă la Rousseau, mitul este socio-politic și poate fi interpretat într-un sens restauraționist-revoluționar, la Platon - nu. Și totuși, lucrurile nu stau deloc așa. Cum se știe bine, întregul dialog Republica este întemeiat pe o analogie de bază între sufletul individual și structura politică (politeia) a Cetății. Analogia ține de numărul și funcția părților sufletului (părțile rațională, pasională, apetitivă), respectiv ale Cetății (filosofii-regi, paznicii, agricultorii), de relațiile dintre ele în cazul „normal” - raționalul, respectiv filozofii trebuie
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
poate fi interpretat într-un sens restauraționist-revoluționar, la Platon - nu. Și totuși, lucrurile nu stau deloc așa. Cum se știe bine, întregul dialog Republica este întemeiat pe o analogie de bază între sufletul individual și structura politică (politeia) a Cetății. Analogia ține de numărul și funcția părților sufletului (părțile rațională, pasională, apetitivă), respectiv ale Cetății (filosofii-regi, paznicii, agricultorii), de relațiile dintre ele în cazul „normal” - raționalul, respectiv filozofii trebuie să conducă -, de virtuțile care sunt identice în cazul individual și cel
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
conducă -, de virtuțile care sunt identice în cazul individual și cel colectiv (dreptatea, cumpătarea, curajul, înțelepciunea), cât și, în final, de stadiile similare ale alterării și decăderii deopotrivă ale sufletului bun, respectiv ale Cetății perfecte. Toate aceste echivalențe, similitudini și analogii sunt urmărite în chip paralel și sistematic în tot cuprinsul dialogului, iar locul esențial de întemeiere al analogiei suflet-Cetate este 368e-369a. Acolo, Platon compară sufletul individual cu un text scris cu litere de dimensiuni mici, în vreme ce Cetatea este asemuită cu
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
în final, de stadiile similare ale alterării și decăderii deopotrivă ale sufletului bun, respectiv ale Cetății perfecte. Toate aceste echivalențe, similitudini și analogii sunt urmărite în chip paralel și sistematic în tot cuprinsul dialogului, iar locul esențial de întemeiere al analogiei suflet-Cetate este 368e-369a. Acolo, Platon compară sufletul individual cu un text scris cu litere de dimensiuni mici, în vreme ce Cetatea este asemuită cu un text identic cu primul, scris cu „aceleași litere, dar mai mari și pe un fond mai întins
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o înțelegere adecvată a conceptului, Socrate propune o metodă diferită, aparent fără a schimba scopul de ansamblu urmărit: edificarea cu mintea (ori în chip rațional) a unei Cetăți ideale, deoarece Cetatea și sufletul omenesc sunt realități omoloage, așa cum o sugerează analogia cu textul identic, scris cu caractere mari, respectiv mici. Astfel se va putea vedea ce este dreptatea și cum apare ea, deopotrivă în Cetate și în suflet, și cum este ea nimicită. Este adevărat că edificarea Cetății și deducerea rațională
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
făcut decât să provoace numeroase controverse și pasiuni. Din cele spuse deja, devine destul de clar că nu se poate decupa mesajul lipsit de echivoc al acestui dialog, dar putem conchide, alăturându-ne propunerii lui Andrei Cornea, care, folosindu-se de analogia cu democrația, așa cum este ea prezentată de Platon, ca un fel de bazar de idei, teme și concepții de la care se pot revendica și inspira numeroase filosofii, ideologii chiar profund divergente, crede că și Republica în sensul ei profund este
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
mesajul ei ar fi tocmai acela de a încerca să se găsească tot mai multe idei care să ducă mai departe în spiritul ei. O trăsătură fundamentală a gândirii platoniciene, evidentă mai ales în Republica, este tendința de a stabili analogii și echivalențe fundamentale între sferele cognitivului, ale eticului, esteticului, psihologicului și ale politicului. Demersul lui Platon este de a arăta că realitatea cognitivă se poate distribui pe mai multe niveluri ierarhice, o distribuție care are ca lege ordonatoare gradul de
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
se desfășoară pe două planuri (colectiv și individual) care se explică și se luminează reciproc”. Întrepătrunderea dintre psihologic și politic va duce la explicarea vicisitudinilor politice prin metoda psihologică și a celor psihologice prin maniera „politică”, procedee posibile datorită aplicării analogiei fundamentale dintre stat și suflet. Evidențierea psihologică a fiecărei trepte de scădere se face prezentând pe tatăl care, neglijând educația fiului, îl va determina pe acesta să participe la o nouă ordine coruptă în mod substanțial. Folosirea acestui procedeu este
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
dialogului conform căreia este mai util, din punctul de vedere al fericirii, să fii drept decât nedrept. Pentru ca această idee să reiasă cu claritate cât mai mare, Platon folosește mai multe niveluri de comparație. Astfel, nefericirea tiranului este judecată prin analogia suflet-cetate, apoi în baza criteriului rațiunii și, în sfârșit, judecată cu ajutorul analizei plăcerilor, unde se face calculul diferenței dintre fericirea omului drept și nefericirea tiranului. În prima demonstrație, care se desfășoară la nivelul comparației suflet-cetate, Socrate, cu ajutorul interlocutorului lui, ajunge
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
nesiguranță și teroare al cetățenilor, uciderea foștilor conducători datorită fricii tiranului de opozanți; atitudinea demagogică a tiranului pentru a junge la putere; provocarea de războaie și satanizarea vecinilor cetății; controlul prin teroare a cetățenilor; lipsa de valori morale a tiranului. Analogia cu caracterul atât de „plin de noutăți” al totalitarismului nu poate să nu apară cu evidență, păstrând totuși ca diferențe majore modalitatea de control a populației care, și datorită inovațiilor tehnologice de care a „beneficiat”, a suferit schimbări într-adevăr
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lectura morfologiei politice din cartea a IV-a a Republicii este una foarte clară. Pe lângă această virtute filosofică, anume claritatea, tabloul dialectic al constituțiilor, împreună cu geneza psihologică a tipurilor de oameni care le corespund, reprezintă o construcție literară de excepție. Analogia dintre aspectele constituționale și suflet folosită de Platon la construcția constituției drepte, adevărat mit al orașului-suflet, desfășoară aici o piesă ce pare a concentra întreaga istorie a posibilităților omului de a face politică. O dată cu asta, ideea de a trata despre
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
vom lăsa această dualitate propusă de Platon în planul unei simultaneități unde ele își vor disputa, așa cum vom vedea, așezarea omului în lumea adevărului, fie că este vorba de un registru pur speculativ, unul moral sau unul politic. La nivelul analogiilor cu diversele figuri culturale consacrate pe care contemporaneitatea lui Platon le putea oferi, primele care s-ar putea impune ar fi sofistul, ca pretins stăpânitor al adevărului și falsului, analogic aici lui Ulise, și figura mantică a arhaicului stăpânitor de
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Relevând incompletitudinea fundamentală a celor două modele, putem înțelege de ce, în textele maturității, Platon propune sinteza lor. Această „cădere” în odiseic care pare să opună, astfel, condiția umană unei condiții a personajului mantic inspirat de zei stă la baza unor analogii pe care le-am putea urmări în câteva episoade platoniciene. În primul rând, Platon pare a fi interesat o posibilă sinteză a lor, fără să le vadă vreodată ca momente pur succesive ale gândirii. Să reluăm, de exemplu, celebrul paradox
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
putea gândi posibilitățile. Odiseicul rămâne analogic celuilalt membru, în sensul în care conștiința care a câștigat posibilitatea de a enunța falsul a pierdut necesitatea enunțărilor sale, care provenea din contactul ei nemijlocit cu ceea ce este. Nu interesează aici atât evidența analogiilor cât faptul că, prin ele, devine vizibilă intenția lui Platon de a păstra cele două ipostaze într-un moment sintetic al lor pe care îl aduce cu sine teoria reamintirii, propusă în dialog ca o soluție disponibilă și care poate
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
natura ahileică să fie preluată de contactul sufletului cu ideile, unde există intuiție nemijlocită și imprimare în suflet a lor, iar natura odiseică să rămână recognoscibilă în relația sufletului cu lumea sensibilă, unde apare posibilitatea falsului. Am putea reține din analogia pe care am propus-o, dacă ea este cu adevărat întemeiată, faptul că sinteza dintre ahileic și odiseic ar putea reprezenta, pentru Platon, cheia prin care sufletul leagă sensibilul de inteligibil prin reamintire. Dacă ne raportăm acum la o posibilă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a „conducătorului de suflete (yucagogo/j)”, rezultat din împletirea unor componente pe care îndrăznim să le numim „ahileice” și „odiseice”, dar întruchipat de această dată de un conducător politic, Pericle, reiese și din discuția ulterioară asupra retoricii: Platon însuși autorizează analogia dintre situația iubirii față de cel neîndrăgostit și situația mulțimii care îl urmează pe retorul care cultivă verosimilul. Astfel, el opune și aici două modele: unul dintre ele este cel al retorului care cultivă discursul numai pentru a putea convinge mulțimea
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
verosimilul. Astfel, el opune și aici două modele: unul dintre ele este cel al retorului care cultivă discursul numai pentru a putea convinge mulțimea, iar celălalt este modelul bunului orator, responsabil de binele mulțimii, care practică arta călăuzirii sufletelor. Tabloul analogiilor este incomplet în prezentarea retoricii, dar, dacă urmăm sugestia analogiei cu tipurile de iubire de la începutul dialogului, putem crede că modelul retorului pentru care doar verosimilul este important, făcând din el un stăpân sofistic al adevărului și falsului, este apropiat
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ele este cel al retorului care cultivă discursul numai pentru a putea convinge mulțimea, iar celălalt este modelul bunului orator, responsabil de binele mulțimii, care practică arta călăuzirii sufletelor. Tabloul analogiilor este incomplet în prezentarea retoricii, dar, dacă urmăm sugestia analogiei cu tipurile de iubire de la începutul dialogului, putem crede că modelul retorului pentru care doar verosimilul este important, făcând din el un stăpân sofistic al adevărului și falsului, este apropiat de tipul odiseic, iar conducătorul de suflete spre adevăr (care
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
uzează totuși conștient, voluntar și reflexiv de tehnicile retoricii) reprezintă buna împletire a atitudinii ahileice față de adevăr și a atitudinii odiseice față de mulțime. (Un retor „ahileic” ar fi fost o utopie care ar fi desființat oricum retorica, dar el completează analogia cu ipostazele iubirii, lăsându-ne să zugrăvim pentru o clipă în minte figura absurdă a retorului care spune adevărul în afara oricăror tehnici de persuasiune). Dintre toate analogiile, chiar incomplete, pe care le-am prezentat deocamdată, aceasta din urmă pare a
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
fi fost o utopie care ar fi desființat oricum retorica, dar el completează analogia cu ipostazele iubirii, lăsându-ne să zugrăvim pentru o clipă în minte figura absurdă a retorului care spune adevărul în afara oricăror tehnici de persuasiune). Dintre toate analogiile, chiar incomplete, pe care le-am prezentat deocamdată, aceasta din urmă pare a fi de reținut dincolo de modul în care ea explică și îmbogățește cuplul nostru conceptual: cu retorica, ne aflăm la un pas de legitimarea minciunii politice datorată distribuției
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
simțului comun, ceea ce angajează deja un alt nivel al spiritului. Or, tocmai acest model al sensibilității ne-ar putea interesa în analiza platonismului politic, deoarece sensibilitatea corespunde celei mai delicate articulații a construcției platoniciene: dacă este corect să punem în analogie părțile sufletului și părțile cetății, mulțimea supusă și care trebuie să creadă tot ceea ce conducătorii decid pentru ea corespunde, de fapt, sensibilității. Iar teza pe care dorim să o argumentăm în rândurile următoare ar fi formulabilă astfel: în distribuția celor
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
seamă sunt versiuni care ar putea contribui fără a fi neapărat exclusive la un principiu al domeniilor comunicante în care mesajul se întregește prin trecerea de la unul la altul. Desigur, o asemenea posibilitate ar putea fi corectă dacă, într-adevăr, analogia domeniilor în platonism este una garantată: suntem înclinați să admitem această presupoziție ca pe una evidentă, de vreme ce ne amintim analogia părților sufletului cu cetatea, și a părților sufletului cu etajele universului, în Timaios. Nu trebuie neapărat să ne întrebăm dacă
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
mesajul se întregește prin trecerea de la unul la altul. Desigur, o asemenea posibilitate ar putea fi corectă dacă, într-adevăr, analogia domeniilor în platonism este una garantată: suntem înclinați să admitem această presupoziție ca pe una evidentă, de vreme ce ne amintim analogia părților sufletului cu cetatea, și a părților sufletului cu etajele universului, în Timaios. Nu trebuie neapărat să ne întrebăm dacă avem înainte un dialog politic sau unul metafizic, dar am putea, în schimb, să gândim dialogul din perspectiva efectelor sale
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Platon - când armele împrumutate de la proprietarul lor trebuie restituite conform definiției dreptății, dar vechiul lor proprietar s-a smintit? Inserția primatului lui a ști asupra lui a fi ni se pare aici vizibilă și ea oferă un al treilea raport analogiei noastre: principiul enunțat i se poate aplica lui Platon față de propriul proiect, filosofului față de cetatea lui și oricui în general își propune realizarea dreptății. Exemplul armelor ne este însă util din încă un punct de vedere: mai mult chiar decât
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
reditio completa, chiar dacă ea îi pare atât de străină de condiția umană lui Platon încât lasă de înțeles că, la sfârșitul călătoriei sale, cei convertiți la principii îi pot dărui acestuia moartea. Al doilea episod care merită amintit aici este analogia Binelui cu soarele. Și el sugerează, credem, același principiu al reflexivității incomplete. Vederea și gândirea sunt analogice: vederea presupune obiectul văzut, organul vederii, lumina intermediară și sursa ei, soarele, pe când gândirea presupune obiectul gândit, inteligența, un intermediar și sursa lui
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]