KorAP: Find »[drukola/base=apusean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...53 54 55 ...189 >

4,707 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

presiuni ale regelui Ștefan și papei de la Roma. Legenda Sf. Gerard relatează că i-a strămutat în alt loc pe călugării "greci" (ortodocși) din mănăstirea voievodului Ahtum, aflată în orașul Morisena, iar în locul lor au fost aduși călugări de lege apuseană. Însă, dincolo de toate, motivul de căpătâi al dorinței regelui Ștefan de a subjuga Ultrasilvania era faptul că aceasta "era o țară foarte mare și foarte bogată cu râuri din care se culegea aur, iar aurul era foarte bun". Aurul, sarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și-a însușit bogății numeroase. Cucerirea Transilvaniei viza un teritoriu cu locuitori români, așezări și necropole (cimitire)este vorba despre voievodatul românesc al Albei, învecinat spre nord cu fostul voievodat al lui Gelu, care se întindea spre apus până la Munții Apuseni, spre sud până la marginile Țării Hațegului și ale Țării Făgărașului, iar spre est până la Carpați. După pătrunderea lor inițială, la începutul secolului al X-lea, ungurii s-au retras în cea mai mare parte, iar cei rămași, puțini, au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
față de unguri. Anonymus arată în cronica sa că urmașul lui a fost Ahtum, despre care povestirea hagiografică "Legenda Sancti Gerardi" relatează că era un domn (voievod) puternic și bogat, iar țara sa se întindea de la Criș până în părțile Transilvaniei (Munții Apuseni), iar în sud, până la Vidin și Severin. El era federat (aliat), vasal al Bizanțului, iar la Morisena, capitala sa, se afla o mănăstire de călugări "greci" (ortodocși). Conflictul dintre Ahtum și regele Ungariei, Ștefan I, a izbucnit în urma vămuirii de către

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
timpuriu la Dunărea de Jos este semnificativ că, în Dobrogea și Moldova meridională, ca și în Oltenia, vestul Munteniei și Banat, se fac simțite efectele durabile ale prezenței unor civilizații superioare. Aflate la confluența marilor arii cultural-politice, părțile răsăritene și apusene ale Dunării de Jos au fost integrate în istoria și civilizația Europei sud-estice și est-centrale. Avem în vedere aici, Dobrogea, la sfârșitul secolului al X-lea, și Banatul, la începutul secolului al XI-lea. Includerea ambelor maluri ale Dunării sub

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vechi provincii romane dunărene, ne oferă date concrete despre organizarea bisericească și civilizația din regiune. Aceste două provincii au cunoscut cea mai intensă viață istorică feudală timpurie, iar influența lor a iradiat și în părțile învecinate, Moldova meridională și Oltenia apuseană (Severinul). În perioada aceasta, se constituie nuclee culturale bine definite geografic, Dobrogea și Banatul, în care evoluția vieții feudale locale este asociată cu faptul că Dunărea de Jos are legătură cu Bizanțul, Balcanii și Europa centrală. În a doua jumătate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în organizarea bisericească din teritoriile cucerite de Bizanț. Cetățile de pe limesul danubian aveau, la rândul lor, biserici și erau probabil reședințe episcopale, în secolele X-XI. După cucerirea Bulgariei, împăratul Vasile II organizează arhiepiscopia de Ohrida, în anii 1019-1020, în partea apuseană, în timp ce Dristra devine o simplă episcopie, dependentă de centrul bisericesc și cultural din Macedonia. Arhiepiscopia de Ohrida avea jurisdicție asupra întregului teritoriu bulgar cucerit, inclusiv Dobrogea, Banat și teritoriile nord-dunărene. Episcopia Dristrei, la est, ca și Vidinul, la apus, continua

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a Kievului-expresie bisericească a relațiilor politice ale Dobrogei bizantine și ale Moldovei meridionale cu cnezatele rusești. La sfârșitul secolului al XII-lea, după 1185, voim asista la noi mutații politice și bisericești în regiunea Dunării și Dobrogei.28 În părțile apusene ale Dunării de Jos, în Banat, deși nu avem o tradiție antică creștină romană, ca în Dobrogea, nu lipsesc centre creștine ca Drobeta și Sucidava. La începutul secolului al XI-lea, Ahtum, mare feudal local din Banat, botezat creștin în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Banat, înfrângerea și moartea lui Ahtum, exponent al lumii ortodoxe sud-dunărene, a avut ca rezultat intensificarea activității bisericii apusene-misionarismul episcopului venețian Gerardus, conducătorul diocezei catolice de la Cenad (cf. Vita Sancti Gerardi). În acest mod, împrejurările istorice au determinat ca părțile apusene ale Dunării, în speță Banatul, să fie controlate, confesional și cultural, de biserica romano-catolică, aflată în plină ofensivă odată cu decăderea Bizanțului. Papalitatea a urmărit ca regele Ștefan cel Sfânt să înființeze noi scaune episcopale în regatul "apostolic" al Ungariei, inclusiv

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
speță Banatul, să fie controlate, confesional și cultural, de biserica romano-catolică, aflată în plină ofensivă odată cu decăderea Bizanțului. Papalitatea a urmărit ca regele Ștefan cel Sfânt să înființeze noi scaune episcopale în regatul "apostolic" al Ungariei, inclusiv Transilvania. Concomitent, biserica apuseană a trecut la creștinarea în masă și la împlantarea unei întregi ierarhii ecleziastice, bine organizateîn 1001, întemeierea arhiepiscopiei de Strigoniu (Esztergom) și, în 1008, a arhiepiscopiei de Kalocsa. De acestea depindeau episcopiile de pe teritoriul Transilvaniei, înființate în secolul al XI

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
depindeau episcopiile de pe teritoriul Transilvaniei, înființate în secolul al XI-lea, la Alba Iulia, Oradea, Cenadprimul episcop aici a fost Gerardus, martirizat în 1046 și canonizat în 1083. Prin instituțiile bisericii catolice au pătruns, în secolul al XI-lea, forme apusene de cultură și artă, în Banat și Transilvania, prin misionari benedictini, iar în secolele XII-XIII, prin misionari cistercieni, dominicani și franciscani, care au adus aici forme de cultură bisericească apuseană-la Cenad, s-a înființat o Școală episcopală pentru cler, care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca și înaintașul său. Observăm aici o situație similară cu cea din Transilvania, relațiile strânse cu Bizanțul-episcopia de la Vidin aparținea acestuia, fiind condusă de ierarhi greci. Stăpânirea lui Ahtum se întindea în sud până la Severin, iar în nord până în Munții Apuseni. Informațiile cele mai numeroase despre acesta le avem dintr-un izvor latin, Vita Sancti Gerardi, care menționează că "a primit încuviințare de la greci și a ridicat în cetatea Morisena o mănăstire în cinstea Sf. Ioan Botezătorul, așezând încă un egumen

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fiind chemat călugărul venețian Gerard și aduși 12 călugări de rit latin. Este posibil ca înainte de cucerirea ungurească, Morisena să fi fost centru episcopal ortodox. Episcopia de Dibiscos După reorganizarea Arhiepiscopiei de Ohrida, în anii 1019-1020, imediat după cucerirea Bulgariei apusene, este menționată și episcopia de Branitza (Branicevo-Serbia) cu șase "castre (cetăți) episcopale", unul dintre ele fiind Dibiscos. Acesta, cf. bizantinologului ungar M. Gyoni, ar fi transcrierea bizantină a formei Tibisco, adică așezarea romană Tibiscum (Jupa-Caransebeș). Cetatea sau castrul Dibiscos, menționată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
își făceau loc noi realități politice, după 1125, statul kievean a slăbit mult, s-a fărâmițat în mai multe cnezate autonome. La începutul secolului al XII-lea, s-a afirmat cnezatul Haliciului, unit ulterior cu Wolhynia (Volânia), în regiunea Rusiei apusene. Această formațiune s-a consolidat sub cneazul Iaroslav Osmomâsl (1153-1187)-unii istorici au susținut că, în secolul al XII-lea, Haliciul și-a extins dominația și asupra Moldovei. Este vorba despre o "teorie" tendențioasă a istoriografiei ruse spre ilustrare, se

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
însemnată a spațiului dintre Haemus și Dunăre a fost anexată themei Thracia sau celei de Ioannopolis, noua denumire a Preslavului. Prin cucerirea Bulgariei nord-estice a fost înlăturat amestecul Rusiei kievene la Dunăre, dar statul bulgar a supraviețuit în partea sa apuseană (Macedomia). Aici acționau așa-numiții "comitopoli", David, Aron, Moise și Samuel, unul din ei a pierit, fiind ucis la "Stejarii frumoși", lângă Prespa, într-o luptă cu "vlahii chervanari", în 976. Această dată marchează cea mai veche mențiune istorică cunoscută

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ohrida, acesta s-a extins treptat de la Marea Adriatică spre Marea Neagră și Dunăre, fiind un pericol pentru hegemonia bizantină în sud-estul Europei. Compoziția etnică a statului condus de Samuel era pestriță: bulgari, sârbi, albanezi, greci, aromâni și o parte a românilor apuseni. Împăratul Vasile II urmărea cu neliniște creșterea puterii statului bulgar apusean și viza anihilarea și distrugerea lui. Sursele narative arată că țaratul lui Samuel și-a extins autoritatea și la nord de Haemus până la Dunăre, în zona Vidinului, iar spre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunăre, fiind un pericol pentru hegemonia bizantină în sud-estul Europei. Compoziția etnică a statului condus de Samuel era pestriță: bulgari, sârbi, albanezi, greci, aromâni și o parte a românilor apuseni. Împăratul Vasile II urmărea cu neliniște creșterea puterii statului bulgar apusean și viza anihilarea și distrugerea lui. Sursele narative arată că țaratul lui Samuel și-a extins autoritatea și la nord de Haemus până la Dunăre, în zona Vidinului, iar spre răsărit îngloba o parte a țărmului pontic, precum și vechea capitală Preslav

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea (vezi mai sus). Sub aspect geografic, românii din sudul Dunării erau împărțiți în trei mari grupuri: 1. sudic, cu o așezare masivă în Thesalia, care se prelungea și în Epir și Macedonia, până în apropierea Salonicului și în Rodopi; 2. apusean, așezat în Serbia, Muntenegru, Bosnia și Dalmația, iar ulterior și în Croația și Istria; 3. nordic, așezat în Munții Haemus, cu prelungiri până la Dunăre și, la sud, până în Tracia. Evident, între cele trei grupuri existau strânse legături. În anul 1104

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fratele lui Petru, era foarte capabil și inventiv "să născocească ceea ce era de folos în situațiile fără ieșire" (Choniates, p. 519, în Fontes, III, p. 265). Împăratul Anghelos, încercând să dea o lovitură decisivă răsculaților, a hotărât să atace părțile apusene ale ținutului răsculat și, plecând din Philipopol, în toamna 1187, s-a îndreptat spre Triadița (Serdica), dar, la apropierea iernii, el a lăsat armata pe loc și s-a întors la Constantinopol.25 În primăvara 1188, împăratul a reluat expediția

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că Dobrogea a făcut parte din statul Asăneștilor-de pildă, orașele din sudul provinciei se aflau sub stăpânire bizantină, or, Varna a fost pierdută de bizantini în 1201, împreună cu Dârstor. În aceste condiții, Asăneștii au urmărit extinderea statului lor spre regiunile apusene ale Peninsulei Balcanice, în Macedonia. Prin recucerirea acestor regiuni, răsculații urmăreau să rupă orice legătură pe uscat între bizantini și aliații lor, ungurii. Bizantinii au încercat să ocupe regiunile balcano-dunărene, pentru consolidarea frontierei lor nordice, dar armata imperială era tot

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Haemus, dar fără succes, căci a găsit "cetățuile și micile orașe din munți înconjurate de întărituri puternice, ziduri și turnuri" (Choniates, p. 561-562, în Fontes, III, p. 269). În toamna 1191, împăratul a plecat spre Philipopol, în direcția regiunii balcanice apusene, tulburate acum nu numai de români și bulgari, dar și de jupanul Serbiei, Ștefan Nemanja, care atacase Skoplje, în Macedonia. Ajuns la râul Sava, el s-a întâlnit aici cu regele Ungariei, Bela III, socrul său, iar la întoarcere a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
IV, în cursul căreia Constantinopolul a fost cucerit, în aprilie 1204, de cruciați, iar pe ruinele Bizanțului destrămat, s-a constituit Imperiul Latin de Răsărit, având ca împărat pe Balduin de Flandra. S-au constituit numeroase feude încredințate marilor seniori apuseni, iar nobilul venețian Tommaso Morosini a fost ales patriarh latin al Constantinopolului, în scopul unirii bisericii de apus cu cea de răsărit, despărțite în 1054. În felul acesta, cu excepția Asiei Mici, o mare parte a Imperiului bizantin era inclus în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stat puternic, o putere în sudul Dunării, cu un țel politic definit.27 Corespondența diplomatică dintre "imperator"-ul Ioniță și papa Inocențiu III, în care descendența sa romană fusese invocată de papă, pentru a se alătura cu statul său bisericii apusene, a dus la recunoașterea statului Asăneștilor de papalitate. Astfel, papa Inocențiu a trimis coroana imperială solicitată de Ioniță și a acceptat formula Asăneștilor menită să legitimeze constituirea noului stat, fiind de acord cu pretenția lor ce le dădea dreptul la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar localizarea lor este înlesnită de arheologie. În Transilvania, în anumite zone, românii s-au bucurat de condiții favorabile pentru menținerea autonomiei și drepturilor lor ca neam, așa cum s-a întâmplat în regiunile mărginașe sau în ținuturile împădurite din Munții Apuseni. În Oaș și Maramureș, în regiunea Almajului din Banat, în nordul Bihorului, în Sălaj, în ținuturile vestice, un număr de peste 20 de "țări" românești și-au păstrat, în secolele XI-XIII, forma de organizare social-politică proprie. Cea mai mare parte a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
documente numeroase menționează, înainte de mijlocul secolului al XIII-lea, un voievod ale cărui teritorii uzurpate sunt recuperate de urmașul său, așadar, voievodatul devine o instituție ereditară.36 Transilvania sub regii unguri După stabilirea lor în Panonia, ungurii au adoptat creștinismul apusean, în jurul anului 1000, apoi și-au extins stăpânirea asupra teritoriilor învecinate, Slovacia, Transilvania ș. a. Noii veniți au încercat să înlocuiască vechile realități autohtone cu instituții transplantate, ceea ce a dus la suprapunerea peste instituțiile ancestrale a altora noi, ceea ce a conferit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ei, pe "Mercurius princeps Ultrasilvanus", despre care nu se mai știe nimicse pare că era un principe fictiv, pe hârtie. Mercurius nu și-a exercitat efectiv atribuțiile de principe, nu există nici o urmă a prezenței sale în Transilvania. Nici instituția (apuseană) a principatului nu s-a impus, fiind respinsă ca străină de tradiția populației românești. Cnezatele și voievodatele aflate pe văile râurilor și în regiuni natural organizate, în "țările românești", prezente pe întreg cuprinsul Transilvaniei și organizarea politică mai cuprinzătoare a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]