13,186 matches
-
și eu, la o discuție, eram mai mică... Săteanu lovește încet cu furculița în bucata de carne din farfurie, clătinînd din cap, cu fața învăluită de urma unei dureri. E-adevărat, Doina; a fost dată afară din învățămînt atunci cînd bunicul tău...; cineva dăduse o declarație că ea a luat peste picior clasa muncitoare "vreau să văd pînă unde merge insolența clasei noastre muncitoare", spune Săteanu cu privirea pierdută dar, te rog să mă crezi! zice, uitîndu-se în ochii fetei n-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
încălzit întreaga atmosferă, își desface umerii căzuți, aruncă spre Doina o privire senină, cum numai în clipele de mare emoție știe s-o facă, apoi surîde larg: N-aș fi fost niciodată în stare să-i mai fac vreun rău bunicii tale, dimpotrivă! Te rog să mă crezi! adaugă cu glas domol, înfiorat de acel mai, care ar fi putut să-l trădeze. Te cred, tata, sigur că te cred rîde ușor fata. Mai ales că bunica a fost o femeie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
noi s-au răcit, ba chiar s-au înăsprit cînd a vrut să mi te ia... De ce să mă ia?! tresare fata. Cînd asta? Acum vreo nouă ani, ai prins și tu o bucățică de ceartă, tocmai veneai de la școală... Bunicul tău fusese reabilitat, ea primise o pensie frumoasă, pretindea că te poate educa mai bine... E drept, bunica ta se gîndea că eu sînt foarte ocupat... ...că n-ai o cultură vastă ca ea... rîde fata. Zău! se dezlănțuie Doina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
cu ochii țintă spre copilul din brațele studentei. Pe una, doica..., pe-a doua, statul... Și noi, la fel cu Coca murmură bătrînul. Eu, în război, ea arată spre soție cu ceilalți doi mai mari, Coca, la bunici. Pe urmă, bunicii n-au mai dat-o, nici ea n-a vrut, că, de cîte ori venea pe la noi... Și tu acum! îi dă un ghiont bătrîna cu ochelari. Ce te-a apucat?! Erați amîndouă înțepate, îți semăna răbufnește bătrînul. Cînd venea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
-n istoria cu fiul risipitor... Ura din glasul tău spune multe. Va trebui să-mi pară rău pentru destăinuirile făcute; n-am reușit să te conving că tatăl meu e cel mai bun om... Pentru tine, da; nu și pentru bunicul tău, care iese zilnic la marginea satului și se uită lung la drumul ce vine dinspre șoseaua națională... "Nu și pentru tînărul care venea la prăvălie în sat, să afle unde-i taică-tu, cel care a dat într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
la prăvălie în sat, să afle unde-i taică-tu, cel care a dat într-un copil pe vremea colectivizării ar vrea să-i mai spună Mihai, dar aerul inocent al fetei, învăluit în tristețea amară născută din vorbele despre bunic, îl împiedică s-o mai facă. Și apoi, gîndește el de ce să mai otrăvesc și sufletul ei cu durerile noastre, decît, poate, dacă aș fi sigur că învață ceva din ele, și-aș fi făcut-o, altădată, nu acum, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
ele, și-aș fi făcut-o, altădată, nu acum, la sfîrșitul acestei zile de lumini și umbre, pete și culoare, în chenarul căreia, ea, Doina, trebuie să rămînă teritoriul adolescentin, interogativ, pornită cu fruntea sus, lucid, să înfrunte existența." Despre bunicul meu, răspunde tăios Doina cel care, la vremea senectuții, iese la marginea satului și crește în ascuns, poate chiar numai și-n sufletul lui, un vițel gras, nu știu prea multe; am înțeles însă că nu-l lua pe tăticu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
umble în contra vîntului. Ești rău! țipă Doina, întorcîndu-se cu fața spre cuier, îndesîndu-și-o în poala hainei sale de blană. Nu vezi decît răul din om, decît cea ce-ți convine! Tata e un om bun. A plecat de acasă pentru că bunicul... Vă place să judecați numai din punctul vostru de vedere! îi strigă fata, încet, apăsat, aruncîndu-i o privire scînteind prin pînza de lacrimi. Ascultă, Doina, spune Mihai calm știi ce fac fetele de vîrsta ta? Stau la rînd la carne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
la fabrică. La țară, ziua, pe viscolul ăsta, nu stă nimeni în casă, că vitele trebuie hrănite, adăpate facem noi lînă sintetică la Săvinești, dar carnea o luăm tot de sub pielea vacii, ori a porcului; laptele de asemenea. Moș Ion, bunicul tău, era un simplu țăran, într-o perioadă de răstriște, cînd se dădea grîul cu doi-trei bani kilogramul, preț simbolic, și-n zilele de foame ascultam trenurile pline cu tot ce le încărcasem noi, cei de la țară, cum urcă gîfîind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
-n zilele de foame ascultam trenurile pline cu tot ce le încărcasem noi, cei de la țară, cum urcă gîfîind spre Pașcani, ori gonesc spre Iași. Eu, copil fiind, am văzut perceptorii scoțînd din casa mea, dar și din cea a bunicului tău, toate bunurile de valoare pentru o restanță la cotele fixate, într-un an cînd pămîntul s-a răzvrătit și n-a vrut să rodească mare lucru. Cînd te știi biciuit nu-ți mai arde de prepelițe, e drept, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
apare Maria, cu ironia ei, acuzîndu-l că vine să bea și să vîneze zestre, asemeni tuturor celor de o condiție morală foarte joasă. Bine, Mihai conchide Doina, întinzîndu-i mîna. Să rămînem într-un teritoriu senin. Cred că ai dreptate în privința bunicului, dar asta... Zîmbetul fetei îl înfioară pe Mihai și-l face să-i fie rușine de el însuși, că a putut să lovească în sufletul unui copil "nici nu pot vedea mai mult în Doina, și cred că aici e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
De la brîu în jos, pînă în vîrful papuceilor de cîrpă, era udă fleașcă. M-am aplecat spre ea, așa, să fac un gest. Ochii ăia mari parcă mă înghițeau; o clipă am avut impresia c-o am în față pe bunică-sa teribilă clipă! Am luat-o în brațe. Ea a întins mîinile mici, a atins gulerul hainei mele, un guler mare, dintr-un miel brumăriu, să se convingă că-i real, a șoptit un înfiorător "mă-măi", apoi și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
șoptit un înfiorător "mă-măi", apoi și-a culcat obrazul pe blana moale, căutînd cu degetele firave să se prindă mai bine... Sînt clipe în viață care-ți hotărăsc întreaga existență ulterioară. Asta a fost una din acelea. Dragostea pentru bunică-sa a pălit, bruma de teamă că mă însor cu fata unui reacționar s-a spulberat; crescuse în mine altceva, ceva pe care părinții îl simt născîndu-se cînd vine copilul pe lume și-l lasă să se dezvolte acolo, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
spus-o cînd o meditam, pe de-a moaca, doar nu eram tîmpit să mă pun rău cu Săteanu, să dau meditații pe bani -; ea vrea Filozofie, zice că are de gînd să scoată la lumină, în întregime, opera lui bunică-su, așa că, vezi mata, păcatele alea, ale tinereții... Unde bați, Lazăre?! se crucește profesorul. Or fi rămas ceva lucrări în ciornă de la Bujoreanu, căruia i-ai fost asistent, ori, simțind..., ți le-o fi lăsat el să-i ajuți familia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
-
Zhu Yuanzhang urcă pe tron și reunifică treptat teritoriile imperiului. Devenit împărat, a început construirea unui complex funerar în care a pus să fie îngropate obiecte vestimentare ale membrilor decedați ai familiei sale. De fapt, în mausoleul Mingzu este înhumat bunicul lui Zhu Yuanzhang. Acest monument funerar este situat în orașul antic Sizhou aflat în actualul ținut Xu Yi, din estul Chinei. Potrivit documentelor istorice, complexul funerar a cărui construcție a durat 28 de ani, este înconjurat de trei rânduri de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1478_a_2776]
-
trei rânduri de zid, are trei punți peste apă, palate și o mie de încăperi, însă se mai păstrează intact doar "drumul sfânt'', lung de 250 m. În partea nordică a acestuia se află palatul subteran unde este așezat catafalcul bunicului lui Zhu Yuanzhang. Pe "drumul sfânt'' au fost instalate, la distanță egală, 21 de perechi de statui din piatră, fiecare cântărind câteva tone. Există și o legendă despre descoperirea mausoleului Mingzu. În 1680, acesta s-a scufundat ca urmare a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1478_a_2776]
-
Est din secolul al IV-lea. Și-a trăit viața modest, sărac, adorând natura. Calitățile sale, simplitatea, virtuozitatea și simțul dezvoltat al dreptății, au fost admirate și elogiate de-a lungul secolelor de toate generațiile de literați și cărturari chinezi. Bunicul lui Tao Yuanming, Tao Kan, a adus contribuții însemnate la instaurarea dinastiei Jin de Est. Tatăl lui a fost, de asemenea, mare dregător la curtea imperială. El moare atunci când Tao Yuanming împlinește doar opt ani. De atunci, familia a început
[Corola-publishinghouse/Administrative/1478_a_2776]
-
diferit, Li Bai și Du Fu au fost numiți, unul "Zeu al poeziei", celălalt "Sfânt al poeziei". Originar din ținutul Gong, provincia Henan din centrul Chinei, Du Fu s-a născut în anul 712 într-o familie de cărturari confucianiști. Bunicul său, Du Shenyan a fost poet, iar tatăl său, cărturar. O mare parte a tinereții și-o petrece la Duling, ceea ce îl va face să-și spună mai târziu "Duling Buyi" ("om de rând din Duling"). De mic copil a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1478_a_2776]
-
că a trăit personal întâmplările pe care le așterne pe hârtie. Familia din care provenea Cao Xueqin a fost, la început, acoperită de onoare, cinste și avuție, scăpătată drastic, însă, intră într-o situație deosebit de dificilă și umilitoare. Cao Yin, bunicul lui Cao Xueqin, era unul dintre cei mai influenți nobili ai vremii și favorizați de împăratul Kangxi. În patru din cele cinci călătorii efectuate în ținuturile sudice, împăratul Kangxi (1662-1722) alege ca loc de popas casa lui Cao Yin. De
[Corola-publishinghouse/Administrative/1478_a_2776]
-
jură că așa a fost. N-avea aripi și nici parașută, era doar el, împreună cu gașca lui fioroasă. În blocurile din față se aprinseseră luminile și la fiecare geam și balcon apăruse câte un tată, câte o mamă sau un bunic, care zbierau laolaltă către Cristos și ăia să nu facă vreo prostie și să sară, că ei nu cred în miracole, că nimeni n-are aripi și așa și pe dincolo, aiureli, zicea Coșuță. Și Cristos i-a ascultat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
nu în pempărși, trecuse deja de operația de stenoză de pilor (dacă v-ar arăta burta lui, deși mă îndoiesc c-o să fie de acord, i-ați zări cicatricea datând de la vârsta de trei săptămâni), gângurea baritonal și molcom încât bunicul nostru o consola pe mama lasă, tu, p-ăsta-l facem popă, râdea cu incuri și fără dinți, plescăia-n somn, își lărgea încet, încet alimentația, mai o brânză dulce făcută-n casă, mai o supă pasată de morcovi și pui, mere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
l-am întristat pe Matei. Îmi pare nespus de rău, mai ales că frati-miu, cu zulufii lui, cu obrăjorii preșcolari rotunjori, cu semnul de pe frunte din ziua în care a împlinit un an și cu vocea care-i inspira bunicului un viitor seminarist, îi tot plimba pe prietenii lui cu bărcuța prin cada de baie, arbitra partidele lor de polo jucate cu mingile mele de ping-pong, se scufunda cu nasul strâns între degete pentru a-i înveseli și a le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
într-o ultimă zi de aprilie, cu zumzet de gâze, soare, vântișor și fete care-și lepădaseră cizmele și dresurile de lână, amândoi erau pământii la față. Unul, bebelușul, din cauza cordonului ombilical care-l încurcase la coborârea pe mal, celălalt, bunicul nostru, din pricina cancerului pulmonar care avea să-i fie descoperit curând, pe la începutul lui iunie. Eram așa fericit! Încă. Am intrat în maternitate ca un fulger globular învelit în uniformă de liceu, portarul, brancardierii, doctorii și asistentele n-au îndrăznit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
graficul unei febre stranii, de obicei 37 și câteva liniuțe, câteodată, din senin, dincolo de 39, ascultând Beethoven, Mahler și Vocea Americii, recitind la sfârșitul primăverii și în plină vară (tușind, transpirând) cărți despre Himalaya, Tian-Shan, Cordilieri, Alpi și Polul Sud, bunicul meu a transmis cale de șapte kilometri, tocmai până-n pătuțul metalic al fratelui meu cel mic, visul seducător al crestelor albe, tainele alchimiei alpine, limbajul norilor și al vântului, frisonul escaladelor izbăvitoare. Un puf minuscul, asemănător funigeilor (dar care nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]
-
oul uriaș din care (tot după nouă luni) a ieșit fratele meu mijlociu. Așadar mult timp, foarte mult timp, aproape unsprezece ani scurși de când apărusem în orașul București complet chel și cu buricul gata să se usuce și să cadă, bunicul nostru (Mircea Chiril în certificatul de naștere religios, numai Mircea în actele de stare civilă) a fost doar bunicul meu. Al meu și atât. Or, cum el era doar al meu și eu eram singurul lui nepot, cum el, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1982_a_3307]