2,253 matches
-
4, 10). Detașată de originea sa teologică și desfășurarea sa pneumatică în istorie, textul golit de rădăcini poate înșela, sminti și chiar ucide (II Corinteni 3, 6). Nici o interpretare nu trebuie să uite autoritatea (Marcu 1, 22) unică a autorului, exegetului, hermeneutului și învățătorului Scripturii. Așa cum adepții alegoriei vor intui, limitele autorității lui Hristos sunt „limitele” dumnezeirii Sale. Numai Cuvântul poate depăși, în Duhul, litera Scripturii, fără a o contrazice 2. El domnește peste ziua sabatului încă dinaintea instaurării legii. „Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vor intui, limitele autorității lui Hristos sunt „limitele” dumnezeirii Sale. Numai Cuvântul poate depăși, în Duhul, litera Scripturii, fără a o contrazice 2. El domnește peste ziua sabatului încă dinaintea instaurării legii. „Hristos nu se opune deloc materialității literei (precum exegeții ziși liberali care refuză, de la Marcion încoace, fragmentele judecate de către ei inconvenabile și rău venite). El pune în chestiune autoritatea textului intangibil: sau, mai curând, El deplasează centrul de greutate - centrul de autoritate, am putea spune - al textului însuși către
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cărei martori suntem, în Duhul. Pe lângă gramatica liturgică a lecturii, descoperim aici sintaxa trinitară a comprehensiunii Scripturii. Tâlcuitorul inspirat este, literalmente, un ins grațiat și condus dinspre tărâmul umbros al literei către sfera înseninată a recunoașterilor ultime. În acest sens, exegetul rămas ucenic al Cuvântului nu are complexul modern al originalității. Angoasa în fața inautenticității nu-l amenință decât pe cel care crede că temporalitatea degradează ontologic valoarea Scripturii. Nu este însă cazul Părinților Bisericii, pentru care originalitatea este doar un exercițiu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
este ceea ce dă greutate cuvintelor Domnului, ci suflarea Duhului. Cuvântul menține nu doar unitatea Vechiului și Noului Testament, ci și posibilitatea comunicării prin intermediul limbilor dezbinate, „nici una fără înțelesul ei” (I Corinteni 14, 10). Are Scriptura un text original la care exegeții pot face un ultim recurs? Dincolo de controversele istorice care privesc tradiția manuscriselor ebraice și grecești, rămâne evidența originii anistorice a sensului (înțeles aici ca logos) transcendental al Scripturii. Traducerea Scripturii este nu doar o posibilitate, cât mai ales o sarcină
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de conflictul deschis între limitele textualității scripturistice și imaginația necenzurată a interpretului 1. În primul caz, tâlcuitorul se lasă „născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1, 18) și va fi astfel inițiat în geografia simbolică a Scripturii. În al doilea caz, exegetul refuză excursia mistagogică și descoperă „infinitul rău” al suprafeței 2; interpretarea sa nu mai are nici reguli gramaticale (fixate prin liturghie), nici reguli sintactice (exprimate în dogme). În fața celui dintâi, Scriptura își dă Cuvântul. Pentru scepticul plin de îndrăzneală, „Înțelepciunea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
savantului român, în pofida revelațiilor privind tinerețea lui politică, reprobată energic de titulară; inteligentul și spumosul Marc Fumaroli, o importantă legătură cu mediul parizian; temeinicul Ralph Lerner, filozof politic specializat în Evul Mediu și în secolul al XVIII-lea, între altele, exeget al lui Tocqueville și autorul unei excelente comparații între revoluțiile americană și franceză; subtilul Jean-Luc Marion, tradus și la noi, conexiunea cu mediul filozofico-teologic francez și alții. Coleg cu Lilla este și strălucitul nostru compatriot Toma Pavel, atât de „acasă
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
nr. 2, aprilie 1990, pp. 429-447. În mod paradoxal, pe această combinație de influențe se articulează filonul cel mai spectaculos al gândirii lui Bloom despre istorie, cel puțin la nivel retoric: un pesimism cultural riguros, chiar apocaliptic, numit de un exeget, Mark S. Jendrysik, declinism (de la declin). Bloom nu e singurul filozof care a înțeles greșit istorismul. Cel mai cunoscut în acest sens este Karl Popper, care pur și simplu a „resemantizat” termenul, imputând istoricilor ceea ce numai profeții și unii politologi
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
care omul din Sag-Harbour se îndoia de această poveste a prorocului, era că trupul lui Iona n-ar fi putut rămîne nevătămat printre sucurile gastrice ale balenei - deși formula cam obscur acest argument. Și obiecția asta cade, însă, deoarece un exeget german a emis ipoteza că Iona trebuie să se fi adăpostit în trupul plutitor al unei balene moarte - așa cum soldații francezi își foloseau caii morți ca pe niște corturi, sub care se tîrau, în timpul retragerii lor din Rusia. Alți comentatori
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
din Joppa, s-a refugiat numaidecît pe o corabie aflată în apropiere - corabie avînd pe galion o balenă și, aș adăuga eu, numită chiar Balena, așa cum unele vase sînt botezate în zilele noastre Rechinul, Pescărușul sau Vulturul. Nu lipsesc nici exegeții savanți care afirmă că balena pomenită în cartea lui Iona era doar un colac de salvare, un fel de centură umplută cu aer, cu ajutorul căreia prorocul a înotat și a putut, astfel, scăpa de înec. Sărmanul meu prieten din Sag-Harbour
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
și anecdotica de colportaj, se arată A. în medalioanele de regizori și de actori. Prieten cu Gordon Craig, încearcă să-i prezinte gândirea regizorală în broșura Gordon Craig și ideea în teatru (1936). Oprindu-se asupra controversatului termen de „supramarionetă”, exegetul nu înțelege prin el „actorul-păpușă”, ci un interpret de superperformanță. Craig răspunde printr-un gest cordial, scriind un „cuvânt înainte” la cartea cea mai importantă a lui A., Pretexte pentru o dramaturgie românească (1936). Dramaturgul este îndrumat spre modelul clasic
ACTERIAN-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285156_a_286485]
-
și scoaterea la iveală a muncii academicienilor progresiști din generațiile următoare lui”. Ion Vitner. „Exegeza eminesciană de după Gherea suferă În cea mai mare parte de un viciu fundamental: stă pe cap, În loc să se sprijine, cum e firesc, pe picioare (Ă). Exegeții burghezi au plecat invariabil de la conștiința nefericită a poetului și de aici au căutat să-i determine existența, să-l explice ca om și ca poet. Personal nu cred În rolul determinant al lui Schopenhauer, sau al lui Fichte, Schelling
Literatura în totalitarism. 1949-1951 by Ana Selejan [Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
Poate fi desprinsă din scrierile sale o concepție cât de cât coerentă asupra științei naturii, ceea ce ar oferi o justificare și titlului acestui studiu? Cunoscuți cercetători ai operei lui Kant au propus răspunsuri diferite la aceste întrebări. Unii biografi și exegeți subliniază că în perioada studiilor sale Kant a fost îndrumat de profesorul său favorit, Martin Knutzen, spre scrierile lui Newton. Se lasă să se înțeleagă faptul că el le-ar fi studiat în mod temeinic. Un foarte apreciat cunoscător al
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
reprezenta, așadar, proba supremă a competenței în materie filosofică. În mediile universitare de orientare raționalistă studiul textelor kantiene apărea drept încercarea hotărâtoare a calificării profesionale 23. Chiar și contradicțiile interne ale sistemului kantian, adesea acuzate de cei mai de seamă exegeți ai vremii, ca Hans Veihinger și Erich Adickes, erau în măsură să sporească atracția lumii filosofice universitare pentru opera lui Kant. A avansa o interpretare ce restituie sistemului o coerență amenințată reprezenta în ochii specialiștilor o prestație filosofică majoră. Am
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
insistă asupra „ambivalenței” lui Raymond Chandler: „conștiința socială” s-ar întâlni, în scrierile sale, cu o accentuată dominantă psihanalitică. Absența tatălui, imaginarele pulsații homoerotice, machismul agresiv și alte speculații mai mult sau mai puțin dubioase slăbesc credibilitatea demersului - spre paguba exegeților viitori, obligați să digere altminteri indigerabilele jerbe lezat-feministe ale lui Wolfe. O ambivalență există, însă, în creația lui Chandler: a tradiției și a reformei. Autorul e un păstrător al vechiului model (întotdeauna trebuie să existe un cadavru, un motiv, un
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
un lucru obișnuit să-ți omori vremea într-un birou soios din Los Angeles, așa cum face Philip Marlowe, așteptând eventualii clienți, și să dialoghezi cu personajele lui Shakespeare. „Pur și simplu știe prea multe pentru un detectiv”, concluzionează unul dintre exegeții chandlerieni (Marling, 1986, p. 93). Și totuși, Marlowe rămâne unul dintre cei mai „culți” detectivi ai lumii anglo-saxone, după cum se va vedea în celelalte cărți - îndeosebi în The Long Goodbye și Playback. E adevărat că nu stă în obișnuința autorilor
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
Hemingway. Or, toate acestea există din plin în cartea lui Chandler, în care invocarea „complexului Electrei”, a viorilor de Cremona și judecata rapidă a unei copii după Rembrandt sunt menite să confere originalitate și consistență paginii. Cred, totuși, că purismul exegeților este excesiv. Marlowe nu e, după cum știm încă din The Big Sleep, un analfabet: a absolvit o facultate, și-a mărturisit plăcerea de a citi, posedă o sensibilitate remarcabilă. De fapt, referințele lui nu depășesc nivelul culturii medii: Marlowe nu
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
universul femeilor cu păr de culoare deschisă trasează un veritabil carusel al primejdiilor. Blonda arhetipală căutată de Marlowe se îmbracă în alb și negru, o sugestie a faptului că fidelitatea e o problemă de opțiune - este de părere unul dintre exegeții admirativi ai lui Chandler (Marling, 1986, p. 119). Chiar dacă acestei cohorte îi este opusă figura sobră, plină de demnitate a Adriennei Fromsett (brunetă, îmbrăcată auster și refuzând parfumul scump - atribut al feminității - oferit de Kingsley), ele dau culoarea și tot
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
de „antrenantă”, iar pe de altă parte, dezamăgitor de săracă în cadavre. O lectură „profesionistă” ce exclude - din păcate! - aproape automat ideea de delectare, o lectură cu creionul în mână, atentă la „cusăturile interioare” și la efectele artistice, arată că exegeții operei lui Chandler nu s-au înșelat. The Long Goodbye nu este doar realizarea supremă a lui Raymond Chandler, ci și una dintre puținele cărți ce dărâmă zidurile ghetoului care desparte formula romanului polițist de literatura propriu-zisă. Dacă Mike Hammer
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
ipoteza că The Long Goodbye a fost și un fel de jurnal indirect al relațiilor secrete stabilite între el și personajele sale. Oricât de superficială, o astfel de perspectivă poate fi susținută prin datele biografice indubitabile, prezente la absolut toți exegeții de marcă ai lui Chandler. Luând ca reper elementele biografice comune, dinspre cele strict exterioare spre cele ce vizează valorile de adâncime, cvasimetafizice, Natasha Spender propune, într-o ordine greu de răsturnat, imaginea unui Chandler trifrons, bântuit de trei fantome
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
ideile sale. Nu m-ar mira, de altfel, ca în bizara lume academică, mereu în goană după asociații senzaționale, să se găsească cineva capabil să demonstreze existența unei filiații a existențialismului practicat de filozoful danez, după cum vor fi existând și exegeți pentru care lumea californiană străbătută de Philip Marlowe nu e decât o variantă a universului coșmaresc al lui Kafka! Abia acum, la a cincea încercare și cincisprezece ani după ieșirea în lume, se poate afirma că Raymond Chandler scrie cu
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
un balast la care detectivul renunță dezinvolt, uitând de distanța politicoasă pe care a știut s-o pună adeseori între el și femei. Modificările de structură (dar nu și de stil) n-au însă de-a face - așa cum pretind anumiți exegeți ai lui Chandler - cu diminuarea forței creatoare a scriitorului. Epistolele expediate în intervalul 1955-1958, adică perioada în care a scris cea mai mare parte a cărții, colaborările la diverse publicații, precum și intensa viață sentimentală ne arată un autor mai plin
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
rupte. Era înspăimântată că nu poate să-i explice lui Marlowe ce se întâmplase. Pentru ea, evenimentele erau o repetare, sau un playback, în jargonul de televiziune întrebuințat de Chandler (Marling, 1986, p. 149). Nu e singura explicație oferită de exegeți. E bine cunoscut obiceiul lui Chandler de a croi narațiunea în jurul unor femei criminale. De data aceasta, scenariul e spectaculos răsturnat: deși e înfățișată de la început până aproape de final drept suspecta numărul unu în comiterea a diferite infracțiuni, Betty se
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
superb roman de analiză precum The Long Goodbye urmează o scriere în care aventura pură ocupă avanscena cărții, criticii au vorbit la unison despre „eșecul”, „fadoarea”, „plictisul” pe care l-ar degaja cele nici două sute de pagini din 1958. Unui exeget i se pare chiar că autorul regresase la „nota romantică” a poemelor și eseurilor din vremea debutului. Evident, nu voia să-i aducă un elogiu! Această observație m-a determinat să privesc însă romanul și dintr-o altă perspectivă. Romanticii
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
publicistica și restrânsa operă de traducător. El găsește o justă cale în aprecierea contribuției poetice a celui care a scris poezia Răsunet, departe atât de aprecierile entuziaste ale lui Aron Densușianu, cât și de negarea integrală formulată de T. Maiorescu. Exegetul este mai aproape de judecata cumpănită a lui G. Călinescu din Istoria literaturii române... (1941). În Eminescu și Blajul (1994), modul apologetic exaltat al celor care s-au ocupat de acest subiect este înlocuit cu o prezentare critică a „dosarului Grama
BUZASI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285968_a_287297]
-
umaniștii și continuatorii lor considerau drept Europa nu corespunde deloc vechii accepțiuni carolingiene. De la Erasmus la Leibniz și mai departe până la Rousseau se prefigura imaginea unei Europe unite într-o idee imperială de structură modernă. Cum bine observa unul dintre exegeții operei erasmiene, “în concepția sa privind o politică europeană, Erasmus nu se gândește la națiunile europene, nici la statele naționale. Într-un fel, el își însușește ideea imperiului condus de Carol al V-lea... Bineînțeles că în această Europă mare
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]