2,010 matches
-
momentele când o disprețuiește, considerând-o nu numai o trădare a sinelui, ci o neputință: „Ce este un înțelept? Un Lucifer ramolit” (III, 403). Or, dacă uneori caută înțelepciunea, Cioran o face pentru a da un sens pozitiv neputinței. O lașitate ar putea fi luată drept eroism. Daca nu cumva e valabil lucrul acesta și atunci când e vorba despre Indiferență... În fine, într-un loc Cioran spune: „Știu ce trebuie să fac: să fiu un înțelept, dar nu am stofă să
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
uneori pe seama generozității față de ceilalți. „Mă micșorez în ochii lumii, îmi bat chiar joc de mine, pentru a-i cruța pe ceilalți” (I, 280). Or, el caută marginea mai degrabă pentru a se salva din fața eșecurilor. Bine justificată, e o lașitate în plus. Spune Cioran: „Modestia nu cade niciodată pradă deznădejdii. Acesta e privilegiul și tara orgoliului” (III, 243). Cum să înțelegem o astfel de schimbare radicală a raportului cu ceilalți când în Cioran zvâcnește încă nevoia celebrității? „În ciuda groazei pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
eu, Cioran își dorește masca unui anonim care a cucerit Indiferența. Dar o mască pe care și-o pune intrând în conflict cu sine însuși: „Paradox incalificabil: sunt pe cale să încropesc un eseu despre... glorie, în chiar momentul când ineficiența, lașitatea și decăderea mea au atins punctul maxim, când mi-am pierdut până și puterea de a mă disprețui, când, pe scurt, m-am renegat pe mine însumi și mă tratez ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atins punctul maxim, când mi-am pierdut până și puterea de a mă disprețui, când, pe scurt, m-am renegat pe mine însumi și mă tratez ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea și gloria înseamnă ineficiență, lașitate și decădere? Mai mult, e renunțarea la miezul ființei cioraniene, care părea să se hrănească cu disprețul de sine. Totuși, la antipod, Cioran vorbește despre extazul anonimatului, despre adevărul ființei neștiute. La câteva rânduri de strigătul din fragmentul anterior, își
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fi credincios, m-aș ocupa de Dumnezeu. Nefiind credincios, mă ocup de mine...” (III, 153). Pentru a nuanța, într-un loc își spune „a-creștin” (III, 217). De fapt, dacă se simte „ispitit de credință”, lucrul acesta se datorează chiar lașității sale de a nu pierde într-o competiție cu ceilalți, o lașitate care ia chipul demonismului: „e preferabil să te afli pe o poziție de inferioritate față de Dumnezeu decât față de semenii tăi” (III, 285). În fine, nici o surpriză dacă Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mine...” (III, 153). Pentru a nuanța, într-un loc își spune „a-creștin” (III, 217). De fapt, dacă se simte „ispitit de credință”, lucrul acesta se datorează chiar lașității sale de a nu pierde într-o competiție cu ceilalți, o lașitate care ia chipul demonismului: „e preferabil să te afli pe o poziție de inferioritate față de Dumnezeu decât față de semenii tăi” (III, 285). În fine, nici o surpriză dacă Cioran scrie un text împotriva creștinismului. Doar că în același timp aderă la
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se poate despărți, cu care chiar conviețuiește deseori într-un fel de complicitate voluptoasă, pe care și-o reproșează, însă, ulterior autoflagelându-se. Cioran nu poate să se retragă în pustiu și nici în peșteră; să acceptăm că nu poate din cauza lașităților pe care le hrănește spaima de limitele neputincioase ale trupului. Dincolo însă de toate acestea, el are gustul spectacolului social. Să fie la mijloc doar vanitatea? Iată: „Am vorbit două ceasuri fără întrerupere, din teama de a asculta. S-o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
moment în care reclamă nevoia de a gândi și recuză dezindividualizarea, topirea în materia din jur. Cum vom vedea, tocmai pierderea sinelui Cioran o caută și adesea o provoacă. Să fie, această din urmă căutare, semnul unei neputințe care metamorfozează lașitatea în act de asumare negativ-eroică a nimicului? Oricum, o afirmație ca aceasta, atât de rară în ideea ei, pare cu totul surprinzătoare. Tocmai de aceea ea ar putea spune mai mult decât desele afirmații în care Cioran vorbește despre antidoturile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
La fel, însă, sentimentul deșertăciunii. Într-un loc, vorbind de poemele lui Emily Dickinson, Cioran își reproșează că n-a avut curajul și nici energia să-și asume pe deplin singurătatea. Continuă: „Dar prea adesea am fugit de ea, din lașitate, frivolitate sau teamă. Am ocolit numeroase abisuri, din calcul și instinct de conservare” (I, 66). Așadar, singurătatea ca abis, în care Cioran se privește pe sine, dar de care se îndepărtează adesea, căutând o salvare în prezența celorlalți, în flecăreală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
orelor” (I, 82). Prin urmare, marea provocare este pentru Cioran să știe cine este. Adesea e convins că sinele său fusese unul viguros, care a suportat, din cine știe ce motive, o cădere. Astfel, își deplânge declinul, pe care îl numește uneori lașitate și căruia, mai nou, îi spune înțelepciune. Oricum l-ar numi, declinul îi relevă neantul din sine. Așa încât nu-i deloc întâmplător că, vorbind despre sine, Cioran lasă impresia că ar vorbi despre neamul său: „O viață de ratat, de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mine nu mai e nici urmă de mine însumi” (I, 22). Nu vorbise el despre neantul țării sale?! Nu-i reproșa și ei lipsa unor gesturi decisive? Iată-l din nou vorbind despre sine ca și cum ar vorbi despre propria țară: „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (idem). Din cauza crizei de identitate, ura de sine și ura față de propriile origini
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cunoașterea de sine prin cunoașterea țării. Oricum, după ce va fi avut intuiția propriului neant, Cioran îl va fi văzut mai ușor apoi pe acela al neamului său. Sau l-a creat, ca pe un reflex, pe aceasta din urmă. Ce lașitate, în fond! Să-și flageleze țara, strămoșii, trecutul din neputința de a se flagela pe sine. E aici o lipsă de eroism care i se pare, de asemenea, semnul eredității sale. În fine, să mai rămânem o clipă la vârsta
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 144). Permanent, e agasat de prezența românilor: „Sunt chinuit de compatrioții mei, de indiscreția lor, de proasta lor creștere, de lipsa de delicatețe” (III, 208). Altundeva: „Compatrioții noștri, din cauza lipsei totale de principii în viața practică, seamănă cu arabii: lașitate, nepăsare, arbitrariu, nerespectarea cuvântului dat, «brambureală»...” (III, 185). Faptul că, după șase ani de pușcărie, Noica nu face în opera sa nici o trimitere la acest fapt, îl face pe Cioran să se întrebe dacă e vorba de „o psyche debilă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
finalmente, decât să-și recunoască în obârșii identitatea. Astfel, să se recunoască pe sine, chiar dacă în permanență altul. Cum am văzut, vina pentru ceea ce suferă e pusă adesea pe umerii strămoșilor. Știe, însă, că totul e, din parte-i, o lașitate. Iată: „Prefer, pentru comoditate, să pun aceste cusururi pe seama originilor mele: ieșit dintr-un popor pentru care analfabetismul era realitatea dominantă, nu sunt oare, prin curiozitatea mea insațiabilă, un fenomen de reacție? Sau, mai curând, nu trebuie să plătesc pentru
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rebelului în tipologia pe care tinde să o configureze acest teatru își manifestă dezamăgirea încolțindu-l în învinuiri pe vanitosul șef de familie. Omul în care crezuse, cu nevoia de modele a adolescenței, nu-i decît un ghem de ipocrizii, lașități, prejudecăți. În intervențiile abrupte ale "ereticului" în blugi e și indignare și amărăciune. Exploziile lui verbale mărturiseau o sfîșiere adîncă, de unde stă să izbucnească un strigăt de deznădejde. Cearta sporește în intensitate, iritarea crește, cînd, deodată, se aud în perete
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
inserție violentă a unei sau a unor voințe exterioare, urmărind să se substituie existenței și exprimării libere a ființei umane, autoagresiunea acționează ca moment al lucidității și al recunoașterii unor zone maculate în planul conștiinței, dar și ca rezultat al lașității, al abandonului în registre care țin de etic și de social. Primul factor este unul indubitabil traumatizant, al doilea poate funcționa, prin șoc retroactiv, cu efect terapeutic. Această din urmă posibilitate este însă doar sugerată în spectacol, insinuarea paralizantă în
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
dintre noi. Așa, e tragică... Avînd această dimensiune, ceea ce trebuia să fie o sărbătoare se transformă mai întîi în mascaradă, apoi în prohod. Așteptînd să treacă timpul (un Timp care se dilată halucinant), personajele se îndreaptă implacabil spre "frontiera unde lașitatea se confundă cu înțelepciunea", gîfîind și înecîndu-se în argumente care să le salveze în ochii proprii. Drumul concesiilor, al tăcerii, al compromisurilor sfîrșește într-un grotesc dans al morții (înțeleasă ac o totală depersonalizare). Frisonul posibilei identificări este principalul argument
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
din partea spectatorului. Deși demarează greoi, spectacolul are un crescendo dramatic susținut, căpătînd adîncime în partea a doua și o tensiune puternică în final, unde se insinuează concluzia descurajantă a lipsei de ieșire din lagărul grotesc în care ne aruncă propria lașitate și prea marea noastră deschidere spre compromis și obediență; concluzia descurajantă că ne aflăm într-un fel de cerc vicios în care realitatea dură și absurdă rămîne victorioasă, oricît am încerca să izgonim din noi înșine fangtomeel spaimei; concluzia că
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
-se în tonul și ritmul reprezentației, ceea ce nu înseamnă că toată lumea a obținut performanțe interpretative. Unele partituri au fost acoperite corect, cu efort creator minim, de Doru Zaharia, Const. Avădanei, Ruxandra Bucescu. Emil Coșeru (Val) schițează un portret cinic al lașității profitoare. Florin Mircea îl poartă cu siguranță pe liderul vecinilor agresori între o amabilitate trucată și o violență conținută, jocul dintre aparența și esența personajului fiind speculat cu inteligență de actor. Îl secondează, în aceeași manieră grotescă, Liviu Manoliu al
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
un carton mare în mîini) Irina: Val! Val: Nu-ți fă probleme. Și eu m-am prostituat. Pentru cauza comună, se-nțelege. Irina: Val, să nu crezi că... Val: Taci, iubito. Sînt cu tine. Mergem împreună spre frontiera aceea unde lașitatea se confundă cu înțelepciunea. Să vedem cînd începe una și cînd se termină cealaltă. Mergem. Poate aflăm. Nici o grijă. Sînt cu tine. Vecin 2: Profesore, mi se pare mie că iar am căzut în plasa aia cu aparența... Așa-i
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de faptul că, în oricare sistem ne-am afla, omul de înaltă ținută, atât intelectuală, cît și etică, este marginalizat, trimis "pe tușă", ignorat sau persiflat. E un Neînțeles. Tocmai pentru că societatea din care provine e grevată de minciună, ipocrizie, lașitate. Așa stînd lucrurile, nu-i rămîne decît să se închidă în carapacea sa, într-un univers artificial, dar care îi dă, totuși, posibilitatea de a trăi conform propriei structuri interioare. Personajele piesei nu sînt identități bine stabilite, nu au nume
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
nu le mai auziți... Octav: Dimpotrivă, dom' doctor... voiam să le aud, dar nu mai puteam... începuse să sufere de bruiaj... Doctorul: Aha! Și de cine... sau de ce anume erau bruiate...! Octav: De prostie, dom' doctor, de multă prostie, de lașitate, rîgîieli morale, dom' doctor, înțelegeți? De ignoranță, de fals, adică de toate mizeriile ce cresc pe lîngă casa omului. Înțelegeți, nu? Doctorul: Și... aici... în cort le auziți? Octav: Bine-nțeles... Doctorul: Și le auziți mai bine... mai clar? Octav
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
din spaimă sau din confort moral, are efecte și acum, după aproape douăzeci de ani de la revoluție; și încă efecte grave și deformate. * * * Împreună cu personajele acestei piese, am refăcut parțial, un climat uman adică social, politic în care funcționa minciuna, lașitatea, frica, dar și o bine lucrată tehnică a disimulării în relația cu autoritățile statului, tehnică prin care, până la urmă, ne-am denaturat relația cu noi înșine. Făcând drumul înapoi, ne regăsim acolo unde eram adunați la un loc și apoi
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
demersul. Personajele și le-a ales din lumea teatrului, pe care, firește, o cunoaște cel mai bine. Doi foști actori, acum pensionari, își privesc cu ochi critic viața trecută, își judecă faptele, se învinovățesc și se dezvinovățesc, inventează motivații pentru lașități și cedări, dar ajung să-și recunoască vina de a fi fost informatori, turnători, etc. Constatarea cea mai dramatică e că, de fapt, au fost victimele unui sistem opresiv pentru că nu au avut tăria să se opună să rămînă demni
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
vizită la celălalt, aducînd dosarele de securitate și propune să le deschidă. Spaima se instalează în ființa celuilalt și sub imperiul ei se produc dezvăluirile. Este, în fapt, un duet dramatic în care momentele solistice se colorează alternativ cu culorile lașității, ale fricii, ale acuzațiilor și justificărilor. Dosarele de securitate n-au fost însă decît un truc folosit de Gheorghe Popescu 2 pentru a-l determina pe celălalt să se mărturisească, spre a se curăța de trecut. Strict dramaturgic, trucul rămîne
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]