1,754 matches
-
veche decât aceasta, este țara de dedesubt”. N. Manolescu se raporta și el la povestirile lui Voiculescu : « Povestirile lui V. Voiculescu sunt opera unui prozator perfect stăpân pe mijloacele sale și care nu datorează aproape nimic poetului... Povestitorul e un magician al ficțiunii. Asemenea călugărului Evtichie care, concentrându-și voința, topește cu privirea țurțurii de gheață, el concentrează capacitatea de invenție spre a ne iluziona. Actul însuși al povestirii nu este decât o verificare a acestei capacități inexplicabile de a pune
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
și ca zânele sale : temele înseși, cele mai frecvente, ale prozelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiași instinct artistic pe care l-am găsit la temelia lor... Autorul atribuie personajelor facultăți, forțe înrudite cu ale lui ; dar Marele Magician, Vrăjitorul adevărat, rămâne de fapt el însuși ». Despre proza poetică și Povestiri ale lui Voiculescu au scris nu numai Vladimir Streinu, N. Manolescu etc. ci și Cornel Ungureanu, Mircea Tomuș, Eugen Simion, care vedeau acum în bucățile publicate „opere încărcate
Academia b?rl?dean? ?i Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/83084_a_84409]
-
după care reintră în rolul lui de chirurg și cere cu obișnuitul ton autoritar : "Încă o doză de anestezic, stimată colega !" și : "Pensetă micronică de calibrul zero unu !" Minutele se transformă pe nesimțite în ore, în care, cu dexteritate de magician, profesorul descâlcește mănunchiul vital. Tampoanele nu contenesc să îi usuce fruntea, fantele ochilor au devenit și mai subțiri mobilizând până la epuizare acuitatea vizuală. Mâna nu tremură, și-a regăsit siguranța și abilitatea necesare. Lamă de șapte microni ! Așa ! Și încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
eșarfă galbenă și roșie, În timp ce cu cealaltă se ținea neglijent de scaunul din față. Cu partea de sus a trupului atârnând În afară și cea de jos ascunsă Înăuntrul mașinii, arăta de parcă ar fi fost tăiat În două de un magician. Chiar și de la depărtare Asya putea vedea că nasul bărbatului era atât de roșu din cauza băuturii Încât strica simetria feței sale pe jumătate galbenă, pe jumătate roșie, Înclinând balanța În favoarea roșului. Tocmai pe când se gândea ce băutură - berea sau raki-ul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
căruia se desmorțesc simțirile, apropiindu-se de cer. Nicolae Costenco - constata cu satisfacție că În Basarabia: o pleiadă de maeștri dirijori organizează cu pasiune și virtuozitate coruri care uimesc țara la concursuri. Sufletul basarabean, rebel la disciplină, sub bagheta acestui magician, produs direct al conștiinței muzicale tradiționale din Basarabia, se lasă Închegat În tact și tonalitate, prezența acestui omuleț... electriza. Nicolae Dunăreanu, venit la Ismail din Vechiul Regat, Întâmpină În 1918 greutăți enorme În deschiderea unei școli românești dat fiind opunerea
Refugiaţi basarabeni apostoli ai neamului românesc by Vlad Bejan () [Corola-publishinghouse/Journalistic/91599_a_93564]
-
ideea că Ilie s-ar putea să nu fie fără legătură cu necuratul se insinuează deja. Și totuși, fantasticul din romanul lui Răzvan Rădulescu nu este cel invadator, bulgakovian, din scrierile lui Bogdan Suceavă sau Petre Barbu. Cazane este un magician al straturilor de roșii, dar poate că posedă un simplu magnetism față de plante. În trenul Iași-București apare un individ aparent atotștiutor, ale cărui picioare par că se termină cu copite; dar poate că nu e decât un înalt funcționar de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2212_a_3537]
-
În același timp, am fost vreo 60 de intelectuali de origine arabă care am publicat împreună o carte aici, în Franța, intitulată Pour Rushdie. Eu am amintit atunci că voci disonante în interiorul Islamului, atei care vedeau în profeți doar niște magicieni sau vrăjitori au existat încă din secolul al X-lea, așa încât să mai fii astăzi scandalizat de o voce precum cea a lui Rushdie n-are nici un sens... Iar numele său e încărcat de simboluri, „Rushdie“ înseamnă „cel ghidat, înțeleptul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2212_a_3537]
-
face ca ființa umană să devină o pradă ușoară pentru demoni și capcanele lor, ea predispune la întâlnirea cu fantomele, în spatele cărora se ascund uneori aceștia; totodată însă, melancolia poate inspira intuiții profetice, transformându-se astfel într-un simbol al magicianului ce are acces la adevăruri ascunse. În tristețea nocturnă a melancoliei regăsim, așadar, ambivalența unui suflet hărăzit, prin însăși natura lui, să întâlnească fantomele, cu dubla lor semnificație: capcană diabolică și revelație a unui secret rezervat doar unor aleși 1
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
demonică a sălbăticiei și a cruzimii sângeroase, ducele de Gloucester se va înconjura tot timpul de întreg bestiarul vrăjitoriei - păianjeni, broaște râioase, reptile -, va deveni simbolul crimelor făptuite în lanț. Monstruozitatea aceasta îi dă puterea stranie - de diavol ori de magician - de a acționa asupra forțelor invizibile ale întunericului. Lady Anne îl numește demon (fiend, devil) sau, altădată, negru vraci trimis pe lume de stăpânii Infernului („black magician”, „dreadfull minister of the hell”). Și totuși aceeași Lady Anne - sau, mai exact
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
făptuite în lanț. Monstruozitatea aceasta îi dă puterea stranie - de diavol ori de magician - de a acționa asupra forțelor invizibile ale întunericului. Lady Anne îl numește demon (fiend, devil) sau, altădată, negru vraci trimis pe lume de stăpânii Infernului („black magician”, „dreadfull minister of the hell”). Și totuși aceeași Lady Anne - sau, mai exact spus, tocmai ea, Lady Anne - va ceda atracției pentru hidoasa alteritate a viitorului rege. Ca și Gorgo, Richard al III-lea îngrozește și, în același timp, fascinează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
unreal mock’ry, fantomă reală sau fantasmă inconsistentă, această formă (shape) pe care o iau vedeniile lui Macbeth își păstrează o ambiguitate, ca să zicem așa, de nedepășit. Aceeași ambiguitate care, pentru Shakespeare, definește deopotrivă magia și teatrul. Convocarea fantomelor: puterea magicianului și puterea teatruluitc "Convocarea fantomelor\: puterea magicianului și puterea teatrului" În pădurea fermecată din Visul unei nopți de vară, jocul aparițiilor și al metamorfozelor este condus de cel ce domnește asupra tuturor duhurilor, Oberon , „the king of shadows”, personaj tipic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
inconsistentă, această formă (shape) pe care o iau vedeniile lui Macbeth își păstrează o ambiguitate, ca să zicem așa, de nedepășit. Aceeași ambiguitate care, pentru Shakespeare, definește deopotrivă magia și teatrul. Convocarea fantomelor: puterea magicianului și puterea teatruluitc "Convocarea fantomelor\: puterea magicianului și puterea teatrului" În pădurea fermecată din Visul unei nopți de vară, jocul aparițiilor și al metamorfozelor este condus de cel ce domnește asupra tuturor duhurilor, Oberon , „the king of shadows”, personaj tipic pentru spațiul interstițial și care poate circula
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
nevăzut. Deși, așa cum am mai spus, Oberon e liber să acționeze și la lumina zilei, puterea lui rămâne totuși cea pe care i-o dă noaptea, o noapte de vară ce-și amintește de cea a spectrelor, a arătărilor. Oberon, magicianul în stare să plăsmuiască năluciri, vedenii, este și cel ce poate să le destrame. El dirijează toate aceste jocuri ale aparițiilor și ale disparițiilor; cu alte cuvinte, toate aceste jocuri ale teatrului. Ca și cum ar fi vrut să pună în evidență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ale aparițiilor și ale disparițiilor; cu alte cuvinte, toate aceste jocuri ale teatrului. Ca și cum ar fi vrut să pună în evidență raportul dintre teatru și magie, Shakespeare își încheie o serie întreagă de piese cu un epilog rostit de un magician, de o magiciană ori de cineva aflat în slujba lor. Piese în care, deseori, adevărații actori sunt duhurile, ele însele făpturi ale tărâmului ce desparte vizibilul de invizibil. Iar aceste epiloguri includ întotdeauna o reflecție asupra statutului a ceea ce a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
imagine care poartă în ea forța străvechilor efigii și în care se ascunde, în același timp, posibilul vid al simulacrelor. Forma (shape) conturată, imaginea croită „după asemănarea cu... ” au deopotrivă consistența realității și inconsistența iluziei. Aceasta este însăși esența puterii magicianului, indisociabilă de puterea teatrului. Magicianul shakespearian, maestrul provocării aparițiilor, este totodată cel ce se folosește de ispitirile aparenței, cel a cărui artă poate fi definită ca un veritabil iluzionism al asemănării. Iar în contextul creștin propriu lui Shakespeare, această „uzurpare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
forța străvechilor efigii și în care se ascunde, în același timp, posibilul vid al simulacrelor. Forma (shape) conturată, imaginea croită „după asemănarea cu... ” au deopotrivă consistența realității și inconsistența iluziei. Aceasta este însăși esența puterii magicianului, indisociabilă de puterea teatrului. Magicianul shakespearian, maestrul provocării aparițiilor, este totodată cel ce se folosește de ispitirile aparenței, cel a cărui artă poate fi definită ca un veritabil iluzionism al asemănării. Iar în contextul creștin propriu lui Shakespeare, această „uzurpare” a formei nu are cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
puterile viziunii par demultiplicate. Teatrul, artă idolatră prin excelență, care împinge până la ultimele limite confuzia dintre imitatio și animatio. Teatrul - artă demiurgică rivalizând cu creația, adică artă a materiei ce se însuflețește după chipul și asemănarea viului. Acesta este teritoriul magicianului shakespearian, inițiat în stranii mistere legate, în ultimă instanță, de marile întrebări ale vieții și ale morții. În dimensiunea sa magică, de „artă păgână”, teatrul lui Shakespeare se dovedește capabil nu numai să readucă morții printre cei vii, dar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
vii, dar și să dea viață statuilor. Ca și tragedia greacă ori teatrul no, el rămâne fidel unei estetici a apariției care, pentru a face prezent invizibilul, se sprijină tocmai pe materialitatea cea mai vizibilă, cea mai palpabilă cu putință. Magicianul shakespearian nu se slujește doar de „spirite” cărora încearcă să le dea un corp, ci și de statui pe care știe cum să le anime ori de trupuri neînsuflețite zăcând în coșciuge (și ele un fel de statui, cum spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
magică a teatrului și statuia care se însuflețeștetc "Arta magică a teatrului și statuia care se însuflețește" La granița dintre viață și moarte își înfăptuiesc lucrarea „de farmece și vrăji” Cerimon din Pericle și Paulina din Poveste de iarnă, doi magicieni care, grație statuii ce se însuflețește ori trupului mort din sicriu - din „cutia” lui, ar spune Michel Serres - ce reînvie, se dovedesc adevărați maeștri ai situațiilor în care domnește confuzia între adevărata și aparenta moarte, cu toate consecințele ce decurg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și sculptor al cărui epitaf se zice că ar fi fost compus din două versuri: Jupiter vedea cum respiră Corpurile pictate ori sculptate de el. Firește, Shakespeare nu citează aici epitaful cu pricina, dar Giulio Romano rămâne pentru el sculptorul magician capabil să imite atât de desăvârșit natura, încât creațiile lui ar fi putut-o înlocui perfect, dacă maestrului i-ar fi stat în puteri să le dea răsuflarea vieții. Statuia Hermionei seamănă atât de mult și de uimitor cu Hermiona
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Poveste de iarnă - fără îndoială, o poveste cu strigoi. Dar oare n-am putea vedea și în „învierea” Thaisei, soția lui Pericle din piesa cu același nume, o „vrăjitorie” asemănătoare, la fel de ambiguă? Și aici avem de-a face cu un magician, Cerimon, nobilul-medic inițiat în folosirea plantelor, a metalelor și a pietrelor a căror putere naturală are virtuți tămăduitoare. Și aici este trezită la viață o statuie, dar nu o statuie de piatră, ca aceea din Poveste de iarnă, ci una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
luând vălul vestalei și marcând astfel ea însăși apartenența dorită la un tărâm al marginilor, al alterității sălbatice, acea alteritate aflată și ea la jumătatea drumului dintre viață și moarte. Așadar, atât în Pericle, cât și în Poveste de iarnă, magicianul își alege ca teren de manevră teritoriul ambiguu al adevăratei/falsei morți, o adevărată/falsă moarte care nu numai că nu diminuează în nici un fel „efectul de fantomă”, dar îl și amplifică vizibil, așa cum se poate observa în numeroase piese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Nici un rău să nu te pască! Odihnește-n pace și mormântul Fie-ți lăudat de-ntreg pământul!2 Rugăciune, așadar, pentru o moarte într-adevăr „frumoasă”, neatinsă de hidoșenia putreziciunii și nici de spaima fantomelor ce se întorc chemate de magicieni. Despre alianța ambiguă a iluzoriei și adevăratei morți, a morții frumoase și a celei ce stârnește oroare, alianță obsedantă pentru universul shakespearian, două piese ar putea sta mărturie mai mult decât toate celelalte: Romeo și Julieta și Regele Ioan. Romeo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
regele umbrelor”, se dovedește a fi, așa cum am văzut deja, spațiul tuturor capcanelor alterității. Privirea îndrăgostită și forța aproape hipnotică cu care personajele sunt „răpite” de imaginea „celuilalt” atunci când o au în fața ochilor sunt, desigur, opera unei abile manipulări a magicianului Oberon și a spiridușilor aflați în slujba sa. Terenul e însă pregătit cu grijă: încă din prima scenă, dualitatea fundamentală pe care e construită întreaga acțiune apare limpede formulată în vorbele lui Tezeu: în palatul ducal, în așteptarea sărbătoririi nunții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
prin tot orașul, Antipholus din Siracuza va propune chiar o ierarhie a înșelătoriilor, începând cu borfașii ordinari și terminând cu scamatorii care înșală privirea, fără a-i uita nici pe pungași, nici pe șarlatanii buni de gură și nici pe magicienii obscuri ce sucesc mințile oamenilor sau pe vrăjitoarele ce ucid sufletele și schilodesc trupurile. Așadar, o vastă scară a iluzionărilor de tot felul, asociind amăgirea și transformarea - de la scena improvizată a comediantului de bâlci sau a jonglerului până la practica magică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]