1,916 matches
-
eu / Mi-l legănam fericită în rând cu băieții..." Îndărătul acestei atitudini degajate acționează însă o feminitate de penumbre, vibrația frustă în fața lucrurilor, un "nu știu ce" șăgalnic dând culoare substantivelor și verbelor. Toate simțurile colaborează intensiv, făcând ca vizualitatea (generatoare de miraje), auzul (captând chemări de dincolo de discursiv), senzațiile odorifere, tactile și termice (vizând miresmele, "obrazul gutuilor", zăpezile) să sugereze sensuri neașteptate. Un "cer firebinte", estival, "începe din creștetul spicelor"; "Măduva surâsului mi-e caldă"; "E-n aer miros de dragoste viu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de menționat la Ana Blandiana din perioada debutului, analogii cu Maria Banuș din Țara fetelor. Eros și Trecere Un fel de jurnal elegiac, Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), unifică interludii erotice, în introspecție lină, și premoniții thanatice. Cel iubit, mai degrabă miraj ("născut din cuvânt") decât ființă în carne și oase, devine pretext de fantazare suplă: "Te îndepărtai alergând / Înspre mare / Și-mi strigai că ai nevoie / de depărtare / Ca să mă privești". El și Ea în neistovită alergare se întâlnesc într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Ana Blandiana figurează o suplicație specifică: "Dar, Doamne, îmi făgăduiești / Că în tăcerea aceasta / Îmi vei păstra nemoarte cuvintele?". Tăcerile ei, interludii grave între elegie și psalm, sunt, practic, instrumente de autocunoaștere, orientând uneori spre arhetipuri și simboluri, stimulând alteori miraje și transcendențe sau favorizând un mod distinct de luciditate. Cuvântul se vrea când logos sacru, când reculegere tandră, când componentă a Cântului universal. Mișcându-se în halouri albe, dominată de melos, căutătoarea de înțelesuri devine un fel de sensor vibratil
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
mirosu-nțelept de gutuie..." Peisajul, motiv de întoarcere la izvoare, se rezumă la fulguranțe, uneori la pete de culoare; reflecția devine viziune ori metaforă concisă: Un pas înțelept albăstrele, un pas greșit mătrăgună". Existenței curente, cu limitele ei, i se suprapune mirajul cosmic: "Simt cum din mine își trag / Inexplicabila hrană / Toți aștrii" (Ca și cum). Dar momentele ei de despământenire sunt rare. Un Autopastel e, în realitate, un autoportret, un mod de confesiune. Nu afirma Van Gogh că "orice pictură e, în fondul
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de a descoperi "Poarta Învierii" învederează în fond o mistuitoare nostalgie gnostică. În spectralul Eu al celui ispitit de intermundii se pot recunoaște toți tânjitorii lumii, toți Ceilalți în proiecții simetrice. În Tripticul termenilor sau încercare asupra cuvintelor obsedează tipic mirajul "esenței a cincea" (quintesența), motiv de speculație filozofică-filologică; produs gnoseologic "imponderabil", inefabil, quintesența lunecă printre degete: "Nu este Formă, / ci doar o formulă / spre dezlegarea formulelor (...) / Printr-un foc nesfârșit, de a cărui natură tratez în Opuscul, / socot că se
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
tenebre ivesc diamante și steme de aur: acestea din urmă sunt chiar Empedocle. O declarație din Marea Înfățișare sună de-a dreptul trufaș: "Eu sunt măsura / cuvintelor, verbum verborum" (Povestea dragonului). Căutarea esențelor, deziderat al oricărui creator, e totuna cu mirajul absolutului tentație vădit demiurgică. Cele câteva notații repezi, capitale însă, dintr-un microeseu al poetului (Navigatorul sau Balada literaturii) nu sugerează căi de acces; configurează însă un credo: "Oricum, nu ideile fac literatura. Ele fac, eventual, filozofia. Dar nici cuvintele
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de mână este Ca brațul tău stâng. Tâmpla ta de argint strâmbă este Asemenea icoanelor vechi, Ieronim, Tâmpla mea cu desene frumoase Strâmbă începe să fie și ea Și țeapănă-n oasele roase. În strategia vizuală a poetei acționează pluriform mirajul, însă nu în direcția sublimităților; aproapele și departele întristează, deopotrivă, atât în Apa morților, în Asemenea ielelor, cât și în alte priveliști. La Sadoveanu, fenomenul reveriei treze era definit astfel: "Mirajul acesta al depărtărilor în bărăganuri are în popor un
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
oasele roase. În strategia vizuală a poetei acționează pluriform mirajul, însă nu în direcția sublimităților; aproapele și departele întristează, deopotrivă, atât în Apa morților, în Asemenea ielelor, cât și în alte priveliști. La Sadoveanu, fenomenul reveriei treze era definit astfel: "Mirajul acesta al depărtărilor în bărăganuri are în popor un nume trist: apa morților (titlu de roman, în 1911). Nu cu Sânge de ură se pot aduna "oasele zdrobite" ale derutantului Ieronim. Memorabil, în special, e poemul-sinteză O aripă de vrabie
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
vis și de boală ce-ar fi să răpună Tropotul lung și mereu al galopului meu. Se asociază aici, la modul triontic, ideea de velocitate ("goana nebună") ca impuls spre faptă, ideea de destin inevitabil și în al treilea rând, mirajul monumentalității. Nicăieri nu se dezvăluie mai consitent Eul labișian, încordat, eruptiv, neliniștit, ca în această auto-imago din Biografie. La vârsta la care alții fac exerciții de vocaliză, galopantul Labiș apărea în volum! O expresivitate vizual-sonoră fără greș asigură acestui text
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Căzută în genunchi Își ridicase capul, îl clătină spre stele (...) Împleticit m-am dus și i-am închis Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne. Tu, iartă-mă, fecioară tu, căprioara mea! În fapt, Moartea căprioarei, piesă reprezentativă, e moartea unui miraj; constituente imaginarului lui Labiș, munte, brazi, o simbolică "pasăre albastră", basmul cu "fata prefăcută-n căprioară" contrastează pluriform cu violența și amintirea războiului. Că poetul cunoștea (din manuale) o povestire sadoveniană pe temă apropiată, e sigur. Undeva, În pădurea Petrișorului
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
misterul universal, închiderea cercului teme de antropologie filozofică. Privind spre Dante, spre Bach și Kant, iscoditorul privește, în subtext, spre Umanitate, neuitându-și nici o clipă Eul hipertrofiat. Cel care, bântuit de concretitudine percepea cândva Cu inima, e devorat acum de mirajul cunoașterii; mai precis de "suferința de a vedea peste tot / și-n toate timpurile". Deși încrezător în demonul cel bun, accesul în abisal întârzie: Cântecul pentru care m-am pregătit îndelung pentru care-am deprins fiece măsură, fiece respirație încă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
meditație, acestea cu efecte de supra-text. De la concretul imediat, de la orizontul în lumină vie, se trece la ficțional, la visul treaz, la succedanee cu miez de poveste. Precum la Blaga, munții, spații arhetipale (repere ale permanenței noastre aici) exercită un miraj continuu invitând în transcendent, propunând analogii: "Ziceam că suntem pe un munte, / Ziceam că suntem împreună / Pe-un munte, sus de tot, de unde / Se văd ruinele în lună..." Tot felul de semne mnemonice (în Iernând în munți) trimit din concret
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Nu orhidee porfirogenete / Și prețioase ca o dinastie". Se spune că, din perspectivă feminină, întâietate absolută are doar prezentul; erosul, maternitatea, celelalte sunt percepute în tensiunea loc concretă, imediată. La Carolina Ilica, timpul instaurează un climat plural: al clipei și mirajului, altfel spus al sublimului iubirii ca moment plenitudinar dar și ca viitor nedeslușit. La autoarea de sonete, timpul naturii e timp fundamental, veșnic regenerator, timp întreținând sentimentul eternității palpabile. La un citadin ca B. Fundoianu scurgerea vremii prevestea cufundarea în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
feminitate zglobie, dezinvoltă, un orizont liric în care grație, pudoare și discretă senzualitate conturează un teritoriu mirabil, veșnic seducător, niciodată exprimabil în absolut. Rezultă așadar că jocul de-a spusul și de-a ascunsul (printre cuvinte) se constituie într-un miraj: fascinantă lunecare printre oglinzi vibratile. Intervine imediat o întrebare: dintre succesivele ipostaze ale poetei, care să fie oare mai relevantă? Nu te poți opri la una singură, la un gest, la o scenă, la o reacție anumită, și tocmai această
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
existențiale; se întâlnesc aici date ale psihismului autohton: "Înflăcărați: din alaiul / lui Harap-Alb, dați / acum încă un pas și încă un pas înapoi. Cu lacrimi în ochi. Cu două rămurele de liliac, plus / și minus"; Toate lucrurile trec" dar durează mirajul Redeșteptării, încrederea în RENAȘTEREA MORALĂ... Panoramicul în cauză se situează în categoria celor mai substanțiale meditații (din ultima vreme) despre esența și finalitatea Ființei. Rațiunea își asociază plenar, aici, disponibilitățile poeziei. O lume paralelă (1989), pe de o parte palpabilă
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de petale, în sicriu, abia atinși, cu trupurile schimbate între noi, la începutul unei alte lumi. Nu resemnare e aici, ci o îndurerată imersiune în condiția umană eternă. Creator cu statut de creator consacrat, Liviu Ioan Stoiciu suprapune prezentului dezacordat mirajul unei păci hipnotice consolatoare. Memoria gravă, frământările, întrebările crispante rămân în alt tărâm. "CEL CARE SUNT" SAU DESPRE GRIGORE VIERU Dacă după căutări repetate universul unui poet se rotunjește, dacă acest univers devine un corp oarecum sferic, un cosmoid în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
viziuni solemn-metafizice (Universală, Întoarcerea lui Cain); obsedează pythagoreica nostalgie a supremei armonii cosmice: "Tu încă păstrează / proporția pură..." (Secțiunea de aur). Frazarea bate aici, și în alte poeme, spre gnomic. Monologul ceremonios, exhortativ, deschis zborurilor înalte, se vrea unul transtemporal; miraj și cânt merg laolaltă, în indiviziune, recitativul ridicându-se peste abisuri, balansând între un orgoliu franc și suferința de a nu fi găsit Pasărea de aur ("mai ușoară ca sunetele"). Pasăre-simbol, aceasta e totuna cu Măiastra lui Brâncuși, totuna cu
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
spectaculos în perspectiva aventurii fără sfârșit. Carnavalesc și tragic se întrepătrund. Mișcându-se în planuri stilistice eterogene și înaintând în iluzoriu, poetul, un postmodern, așteaptă crispat versul salvator. Nu timpul, nu iubirea, nu Marea Trecere ocupă prim-planul conștiinței, ci mirajul unui absolut himeric, insidios, motiv constant de ideizare. Cu remarcabilul Tratat despre Ochiul Orb, George Vulturescu s-a realizat plenar. Într-un text final (predominant în proză), o propoziție sună a deviză orgolioasă: "Vreau poetul unic, singuratic, nemultiplicabil". Afirmație-program! Lectorul
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
desfacere a căsătoriilor în rândul acestora. * Viața de internat, ambianța cultural-educativă din școală, activitățile de autogospodărire în cămin, cantină, școală, muncile de utilitate socială etc. îi pregătesc pe viitorii învățători pentru a duce o viață de familie ordonată, frumoasă. EDUCATORUL MIRAJUL PROFESIEI DE ÎNVĂȚĂTOR O componentă de bază a aptitudinii didactice este capacitatea educatorului de a comunica cu clasa de elevi. Acest aspect fundamental al actului educațional include, alături de limbajul oral (care trebuie să tindă către perfecțiune, spre artă) și așa
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
de pe chipurile contorsionate ale copiilor mirarea, nedumerirea, neputința, ca și sclipirea scânteietoare a înțelegerii. Cred că astfel de momente de tensiune intelectuală, în care fluxul emoțional și spiritual circulă intens, în ambele sensuri (de la învățător la clasă și invers), reprezintă mirajul profesiei de învățător. Dascălii cu vocație - făuritori de personalități - construiesc, cu migala șlefuitorului de diamante, edificiile umane și, prin aceasta, rămân pentru totdeauna în memoria afectivă a învățăceilor. Se mai întâlnesc totuși persoane mature care, deși au beneficiat în copilărie
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
Sistemul lor e tot unul oligarhic, politicienii fiind doar niște marionete. S-au trezit după 1991 cu o plăcintă de teritoriu în brațe, cum nici n-au visat. Deși dependenți în continuare de ruși, au început să fie atrași de mirajul Occidentului. Sunt un amestec de peste 80 de etnii, devenind și mai naționaliști ca să-i poată țină în frîie. Putem da ca exemplu regiunea Cernăuți, unde românii nu mai sunt nici 20%, deși mi s-a părut că rutenii aceia au
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
intră în bazinul Elbei și se poate înainta până spre Rin. Din această zonă, se poate urca pe Mosel sau pe Meuse cu afluenții lor pentru a se ajunge la Paris, lăsând pe stânga Masivul Ardeni și Colinele Champagne. c. Mirajul căii sud est Unul din cele mai vechi trasee, dar și din cele mai periculoase a fost cel pornind din zona Bosforului. Trecea pe la noi, pe la Gurile Dunării, pentru a se continua prin tărâmurile nord pontice până în stepele central asiatice
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
o sută sau de o mie de ori mai mult decât le permit veniturile lor? Avem aici dovada că, dacă oferta abundentă creează o lipsă notabilă, ea nu e totuna cu un puț fără fund. În zadar ne flutură mărfurile mirajul unor paradisuri iluzorii, dorințele consumatorilor, în ansamblu, nu sunt hiperbolice; insatisfacțiile pot fi recurente, ele nu fac, pentru aceasta, prezentul „de nesuportat” sau catastrofic, aspirațiile rămânând, grosso modo, în limitele „posibilului”. Ajustarea nivelurilor de aspirații la circumstanțe îl definește pe
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
a evalua accelerarea consumeristă? Dacă răspunsul la această întrebare nu ne este la îndemână, nu e mai puțin adevărat că există niște semne care, oricât de disperate ar fi, indică niște dorințe de orientare inedite, căutări ale unui „altfel” în raport cu mirajele și cu centralitatea consumului. Să nu fim atât de naivi încât să credem că aceste „disidențe” vor fi suficiente pentru schimbarea orientării: ele semnalează doar că înmulțirea și reînnoirea perpetuă a bunurilor de piață nu pot fi considerate unica sau
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
aude în curând decât un ecou îndepărtat. Într-un veritabil dialog dintre waki și umbră, este pusă întrebarea fundamentală: oare e-aici parcă o vezi ba n-o mai văd când e aici când nu e. Să fie doar un miraj, o iluzie, acest „trup pieritor” revenit într-o lume lipsită de consistență, căci iată-l întors îndărăt în lumea deșartă numele și-l rosti e drept dar chipu-i nevăzut rămâne. Tsunemasa nu s-a săturat încă de viață, de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]