1,712 matches
-
fi transpuși într’o lume haotică, morbidă, dar reală cel puțin”. Însă „fuga de real” e privită drept „falsificare ostentativă”, inclusiv a... „anarhiei spirituale” autentice: „Toată stilizarea devine o poză grotescă”. Fără a adera la opiniile pozitive ale majorității criticilor moderniști privind „capodopera” Ulise, autorul reia aprecierile lui E. Lovinescu din Istoria literaturii române contemporane referitoare la caracterul „static” și „decorativ” al acestei formule poetice; chiar dacă „imaginația prolifică” și „preocupările constante de artă” ale lui Voronca n-ar duce la creații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și teoreticieni de avangardă, aceștia au căutat să se ocupe de toate aspectele artistice (pictură, poezie, muzică nouă, teatru, cinematograf). Autorul nu uită să precizeze că „la noi Contimporanul a consacrat o serie întreagă de numere (...) sculpturii, arhitecturii, teatrului, cinematografului modernist, oferind astfel un material bogat pentru curioși”. Colaborarea efectivă dintre artele noi, exemplificată prin simultaneismul „poemelor sinoptice poliplane” ale paroxistului N. Beaudouin (care în 1923 a ținut o conferință la sfîrșitul căreia cîteva poeme au fost proiectate în film și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
criticei, extirparea legăturilor de afecție, reprezintă o imperioasă operație preliminară: așa și-a construit meșterul Manole mînăstirea și așa își construiește criticul opera”, sacrificarea manolică a elementului „feminin” fiind o calitate absentă la autorul Mențiunilor... Pe aceeași linie, evidențierea liniei moderniste a criticii lui Perpessicius („activitatea sa critică (...) îmbrățișează aproape în întregime literatura contemporană pînă în producțiile sale minore. Deși comprehensivă și primitoare, uneori (...) pînă la abdicare, linia ei modernistă se străvede”) este însoțită de cîteva delimitări semnificative. Este reproșat, între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
o calitate absentă la autorul Mențiunilor... Pe aceeași linie, evidențierea liniei moderniste a criticii lui Perpessicius („activitatea sa critică (...) îmbrățișează aproape în întregime literatura contemporană pînă în producțiile sale minore. Deși comprehensivă și primitoare, uneori (...) pînă la abdicare, linia ei modernistă se străvede”) este însoțită de cîteva delimitări semnificative. Este reproșat, între altele, cultul arghezian „excesiv” și „global” (după cum se știe, Lovinescu nu s-a numărat de la început printre admiratorii necondiționați ai lui Arghezi, adeptul romanului „obiectiv” rămînînd rezervat față de formula
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
noutății radicale. Avem de a face cu o critică „mioapă”, care privește „de aproape” textele. Riscul e, aici, acela de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă E. Lovinescu e un critic de direcție, un post-maiorescian a cărui opțiune ideo-estetică - modernistă - intră uneori în contradicție cu fondul său de conservatorism „moldav” reprimat, autorul Mențiunilor critice se dovedește a fi mult mai apropiat, prin formula lui sufletească, de estetismul modernist. În „Lămurirea” volumului Repertoriu critic din 1925, acest cronicar prin excelență al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Lovinescu e un critic de direcție, un post-maiorescian a cărui opțiune ideo-estetică - modernistă - intră uneori în contradicție cu fondul său de conservatorism „moldav” reprimat, autorul Mențiunilor critice se dovedește a fi mult mai apropiat, prin formula lui sufletească, de estetismul modernist. În „Lămurirea” volumului Repertoriu critic din 1925, acest cronicar prin excelență al actualității care este, deocamdată, Perpessicius (cu timpul își va dezvălui admirabile calități de istoric literar), „nu-și recunoaște însușiri didactice, nici un anume dogmatism fără de care, pare-se, criticul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
iată atîtea altele (...) al căror efect este de anihilare, și nicidecum de potențare” (ibid.). Deschis printr-o fină ironie la adresa lui E. Lovinescu („Dl Ilarie Voronca este dintre poeții pe cari dl Lovinescu și-i poate cu succes revendica pentru contribuția modernistă a Sburătorului), comentariul rezervat despre Colomba este echilibrat „strategic” prin cuplajul cu cel despre Ulise, volum apărut în 1928 la aceeași editură pariziană. Atît Perpessicius, cît și - mai tîrziu - G. Călinescu și Șerban Cioculescu văd în acest volum suprema reușită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a elementelor înconjurătoare, de surprindere în imagini - se obîrșește - ce admirabilă tradiție! - din seva eminesciană. E la mijloc mai mult semnul unei mari iubiri, al unui cult, și aceasta cinstește pe dl Ilarie Voronca și pe atîția dintre tinerii poeți moderniști”. Și: „Toată poezia de compoziție, din cea de-a doua etapă, a d-lui Ilarie Voronca amintește prin largile evoluții ale ritmului și versetelor de sborul vulturilor și de zeniturile de unde spectacolul universal se întinde nesfîrșit, divers, contradictoriu” (Mențiuni critice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
comentariu plin de justificate rezerve la adresa lucrării Anarhismul poetic de Const. Emilian (comentariu în care nu ezită, totuși, să salute prima abordare serioasă a liricii noastre ultramoderne de către critica universitară), Perpessicius evită, din nou, o circumscriere mai precisă a poeziei moderniste sau avangardiste. Cu toate acestea, ceea ce foiletonistul îi reproșează discipolului mihaildragomirescian este confuzia tipologică: elementele denunțate drept „anarhice”, „exhibiționiste” și „deplasate” în poezia unor Vinea, Tzara sau Arghezi sînt, de fapt, mostre de virtuozitate modernă, de o intelectuală, elaborată expresivitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
puncte de vedere: mai întîi, pentru că o parte din comentariile incluse se referă la autori ai avangardei anilor ’20. În al doilea rînd, pentru că tînărul comentator - secretar de redacție, pentru o scurtă perioadă, la Contimporanul (unde publică eseuri despre autori moderniști, cel mai important fiind amplul comentariu despre romanul Ulysses al lui James Joyce) și co-director, în 1932, al revistei moderniste Ulise (alături de Em. Ungher) - a fost cel mai apropiat de literatura avangardistă dintre foiletoniștii noștri interbelici. În capitolul dedicat lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unde, nota bene, publică și un eseu despre onirismul kafkian al lui Urmuz!), Ion Biberi vede în el un „relativist nunațat”, opus scepticismului radical al congenerului Eugen Ionescu. Mai mult, pentru Biberi, Monsieur Lucien Boz est le critique de la poésie moderniste, lui même poéte par sa sensibilité et par sa tournure spirituelle. În fapt, Lucian Boz a fost primul critic autohton care a văzut în Urmuz un creator de prim-plan. El s-a numărat de la bun început printre apologeții urmuzieni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a avangardismului”; cele patru numere, apărute între 15 mai 1932 și 4 ianuarie 1937, nu au avut „o pondere în acțiunea de ruptură, de șoc a modernismului românesc de tip avangardist, ci mai mult în aceea de consolidare a cuceririlor moderniste”. Este de fapt o prelungire a defunctului Contimporanul către reprezentanții tinerei generații. Ilustrată cu desene „suprarealiste” de Elion, revista publică fragmente urmuziano-ezoterizante de Jonathan X. Uranus, fragmente de jurnal de Eugen Ionescu (Carnet intim) și Arșavir Acterian, un articol antietnicist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
împinsă pînă la „extrema rațiunii umane”, concluzia în privința lui Blecher fiind aceea că „punctul de plecare”, nu forma, „îl apropie de Urmuz, singularizîndu-l în literatura noastră” (sic!). Sînt de evidențiat și lecturile în cheie suprarealistă sau expresionistă ale unor poeți moderniști. Proza lui Bacovia este interpretată, în mod inedit, pe această linie devenită cu adevărat productivă abia prin anii ’70: „Transcriu numai poema „Tîrziu”, pentru excepționala ei calitate de invocare a unei stări de halucinație și care poate fi alăturată celor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Arghezi se impune în sensul evadării din formule”. „Stăpînitorul unui pascalism permanent și universal, apropiat foarte de tradiția ocultă a marii arte: cea numenală și deasupra valorilor estetice” este scos, astfel, de sub incidența interpretărilor reductive, fie ele „tradiționaliste” sau „moderniste”, și așezat sub zodia unei vizionarism integrator: „A face din Arghezi un poet al decadenții, pervers adorator al hidosului, dovedește o desăvîrșită neînțelegere a mesagiului poetic al dlui Arghezi, care constă în anexarea tuturor domeniilor și instituirea pentru sensibilitatea noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
psihoanalizei, biografia deșteptării erotice a lui Darie este un document (poetic, evident și fără tendință moralizatoare, ca Frühlingeserwachen a lui Wedekind), de primă importanță pentru psihologia analitică românească”. Pentru Lucian Boz, Vinea poate fi considerat „cu drept cuvînt șeful școalei moderniste”, spiritul său vădind „empatie cu veacul, dar și o dureroasă negare a lui”. Judecata drastică formulată de G. Călinescu asupra lui Boz în Istoria... își are partea de adevăr. Totuși, unele dintre „dezavantajele” tînărului critic se transformă, retrospectiv, în avantaje
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
îi publică - „subversiv” și după o susținută persuadare - trei texte: „Pîlnia și Stamate”, „Algazy & Grummer” și „Emil Gayk”, în paginile revistei Cugetul românesc, unde Urmuz se regăsește alături de somități ale vieții publice și personalități universitare, dar și de numeroși scriitori moderniști (printre ei - Ion Vinea, Perpessicius, Adrian Maniu, Ion Călugăru). Etapa informală (așa-zicînd, underground) se încheie aici, iar destinul terestru al grefierului - peste puțină vreme, printr-o sinucidere misterioasă comisă în zona Șoselei Kiseleff. Din acest moment, începe un destin postum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
articolului său). Mențiune importantă, căci ea are meritul de a-l scoate pe Urmuz de sub incidența unei lecturi în cheie „realistă”, plasîndu-l în sfera literaturii non-mimetice. (Proza fantastică era în acel moment singura specie non-mimetică valorizată pozitiv de critica noastră modernistă...) Autorul trece, oricum, dincolo de suprafața „amuzantă” a textelor, observînd, printre cei dintîi, derizoriul caracter teatral, de artefact și de guignol al sinteticelor „personaje”. Sîntem la egală distanță atît față de caracterul tragic, sublim atribuit lui Urmuz de avangardiști, cît și față de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ingeniozitate în care se străvede și intenția de artă”). Urmuz — adaugă criticul — „a avut simțul unui pitoresc placat pe absurd și uneori umorul stilistic al asociațiilor disparate”, adăugînd că expresii absurde ale lui Urmuz au fost adoptate de unii scriitori moderniști (ex.: „fanteziștii umoriști” T. Arghezi, I. Călugăru), devenind un „procedeu”. Cu toate acestea, „minoratul” textelor urmuziene e decretat fără drept de apel. La fel - caracterul lor neprofesionist. Percepția amatorismului de „începător” se întemeia pe caracterul extravagant al textelor, „bizar” pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
literaturii române de la origini pînă în prezent - cel mai amplu de care beneficiază un avangardist! -, mărturisește un interes special și, poate, o secretă fascinație pe care criticul o va specula în romanele sale. „E pentru prima oară cînd estetica zisă modernistă, pornind dinspre futuriști și de la Dada, pătrunde în învățămîntul superior pe ușa de onoare”, notează în jurnalul său Sașa Pană despre „Curs...” (v. Născut în ’02, Editura Minerva, București, 1973, p. 578). Același lucru s-ar putea spune însă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
duplicitatea de sens a cuvintelor”. „Absurditatea cea mai izbutită” este „Ismail și Turnavitu”, „portretistică solemn academică și parodie a obișnuințelor burgheze, în care se face mereu confuzie între cele trei regnuri, animal, vegetal și mineral”. În fine, prin lentila estetică modernistă a autorului „Cursului de poezie” producțiile urmuziene se văd ca niște simulacre ludice placate pe vid: „A avea aerul că povestești fără să povestești nimic poate duce la un epic pur”. „Caz-limită”, fabula „Cronicari” e privită din perspectiva unei estetici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prima ei fază. Refuzul „capodoperelor” în favoarea „efemerului”, cultivarea „operei deschise” în detrimentul „operei finite”, a negării demolatoare în detrimentul „construcției”, a manifestelor programatice și a scandalului anticanonic în detrimentul creației durabile, a epatării extravertite în detrimentul lirismului nu au fost pe placul mainstream-ului critic modernist, tributar unei estetici clasicizante. Realismul social, masivitatea construcției epice, ideile „majore”, marile teme istorico-politice sau metafizic-identitare au prezidat întotdeauna omologarea literară „la vîrf”. Pe de altă parte, complexul periferic al acestei critici a stat de la început sub semnul nevoii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
clasicizantă a criticilor și mefiența lor față de ceea ce apreciau a fi „modă perisabilă”, deja depășită în țările de emergență, sau „imitație facilă”, „indecentă”, „anarhică”, „dezechilibrată” și „nesănătoasă”. Bref: ca „extremism” artistic. Fără a insista asupra poziției rezervate a unor critici moderniști precum E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, G. Călinescu, Mihail Sebastian (despre care s-a scris, de altfel, suficient) sau asupra atitudinilor tradiționalist-xenofobe și antisemite, am discutat pe larg, în cadrul unor „studii de caz”, trei forme de asimilare a inovației
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
conștiința simbolismului românesc, Editura Minerva, București, 1981 Manu, Emil, Cafeneaua literară, Editura Saeculum, București, 1997 Manu, Emil, Reviste românești de poezie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Curtea Veche, București, 2001 Manu, Emil, Istoria poeziei românești moderne și moderniste, 2, Editura Curtea Veche, București, 2004 Marino, Adrian, Viața lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatură, București, 1966 Marino, Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, Editura pentru Literatură, București, 1967 Marino, Adrian, Modern, modernism, modernitate, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969 Marino
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
decor de film. Era lambrisată cu mahon lustruit, iar mobila modernă reflecta lumina ce cădea pe lemnul deschis la culoare în vreo cinci-șase nuanțe. Pe pereți erau agățate reproduceri după tablourile unor artiști contemporani în vogă și covoare cu design modernist: zgârie-nori care se pierdeau în pâclă, copaci înalți într-o pădure sau acoperișurile ascuțite ale unei fabrici nemțești expresioniste. Alături de camera de zi se afla sufrageria, unde era întinsă masa, cu flori proaspete și farfurii lucioase, care răspândeau arome apetisante
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
capitalistă de căcat doar vreo doi ani, maxim cinci, cât să strângă o grămadă de bani și să poată porni propria cruciadă umanitară. Aproape mi-e milă de el. După șapte ani În branșă, locuind În cine știe ce căsoi În stil modernist din selectul și snobul cartier Notting Hill, cu taxe școlare de plătit pentru cei doi copii și o nevastă cu o fixație costisitoare pe pantofii de la Jimmy Choo, Dave va ajunge să moțăie ca noi toți În fața serialului Cold Feet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2090_a_3415]