3,439 matches
-
logos și limită, natură, pathos etc. (cf. Metafizica, V). Fiecare dintre ele se spune în mai multe sensuri. Lucrurile se complică mai ales atunci când ținem să vedem cu exactitate care sunt asemenea sensuri. Intrăm deodată într-un teritoriu vast și nesigur, ne pierdem în jocul unor supoziții de tot felul. Iar în spațiul acestora nu mai afli liniște, căci în prealabil te întâmpină multiplele accepțiuni ale sensului însuși. Calea deschisă de unele accepțiuni e de-a dreptul amețitoare. Sub un anume
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
vechi reprezentări. Afli doar că „s-a spus“ ceva și vezi cum cele rostite configurează ele însele o realitate mai densă decât oricare alta. Distincția de mai sus - între ceva de primă instanță și altceva de secundă instanță - este oricând nesigură. Presupune a distinge între două atitudini, una ce ar putea fi numită naturală și o alta elaborată, fapt deloc simplu. Să dau un exemplu în această privință. A comite cu ingenuitate un paradox (spunând, cum se întâmplă uneori, că omul
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
atenție ambiguitatea a ceea ce „se spune“? Când cele relatate se referă la ceva lipsit de sens, eventual absurd, acest element se estompează chiar în timp ce asculți cuvântul narațiunii. Orice formă de violență sau cruzime trece imediat într-o altă lumină, inițial nesigură, apoi tot mai voalată, până devine calmă și retrasă. În unele situații, ajunge de-a dreptul diafană, enigmatică. Astfel, se spune despre Diogene, excentricul filozof din Sinope, că își scandaliza contemporanii cu gesturile sale neobișnuit de libere. Printre altele, . Cum
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
cu sclavia, așa că, după Simonides, «numai Zeul are acest privilegiu», iar omului nu i se cade să umble după o știință ce e mai presus de puterile lui“ (982 b - 983 a). Deși nu o poate deține și o face nesigură de ea însăși, mintea omenească este fascinată de o asemenea viziune (theoría). Nu i este dată ca atare, însă va căuta să vorbească despre ea și despre cele divine. Mintea resimte dintru început o stare de nedumerire sau perplexitate (aporía
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
el se ivesc numeroase griji și spaime ( plurimae curae metusque)“ (II, 72). Visul și celelalte vedenii apar ca un refugiu, atât pentru cel care visează, cât și pentru cel care caută să le interpreteze. Doar că este un refugiu complet nesigur, înșelător, generează la rândul său multe griji și spaime. 74 PRIVIND ALTFEL LUMEA CELOR ABSURDE Varietatea de nestăpânit a unor astfel de apariții îi atrage pe oameni și îi încântă, chiar dacă le aduce destule griji. O face cu atât mai
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
id="88">Ibidem, p. 321.</ref> Ceea ce înseamnă că sentimentul absurdului are legătură, în unele cazuri, cu percepția a ceva complet străin. În locul unor posibile motivații vezi doar ceva haotic, o lume a cărei logică pare absentă sau aberantă. Deși nesigură, distincția între cele cu sens și cele lipsite de sens ne apare adesea destul de sigură. Se întâmplă aceasta mai ales când orgoliul noii priviri ne face prea încrezători în propriile idei. Voi da un exemplu în această privință, poate nu
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
între contrarii, care respinge întreg Universul formelor în setea lui de absolut. Totul în el este ponderat, echilibrat, sănătos, firesc. Unul dintre colegii săi de seminar își amintește: Niciodată nu-i luneca de pe buze o frază inutilă sau un sens nesigur. Și își ascundea marea sa valoare intelectuală sub o modestie atât de profundă, încît se confunda câteodată cu timiditatea". Cu o asemenea vocație, nu i-a fost greu să-și alcătuiască o cultură temeinică, atât în științele teologice cât și
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
al țării mișcarea de reânnoire morală, eroul care trebuia să asigure reușita fulgerătoare a insurecției armate. La Lisabona, complotul era organizat de comandantul de marină Cabeçadas - unul din republicanii entuziaști care se bătuse la 5 octombrie - cu colaborarea sporadică și nesigură a lui Sinel de Cordes și a altor șefi implicați în insurecțiile eșuate din anul trecut. Dar revoluția nu putea izbucni la Lisabona, pe de o parte pentru că serviciile de siguranță ale Guvernului funcționau excelent și orice complot ar fi
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
arc, cotind către stânga. Ocoli ca prin minune câteva vârtejuri primejdioase și un pinten de piatră; se trezi apoi împins, într-o învolburare de spume, printre ramurile aplecate ale unei sălcii mari. Izbuti să se agațe și, de la acel reazem nesigur, să treacă la o creangă mai solidă, care, prietenoasă, îl ajută să ajungă la un loc sigur. Ud leoarcă, stors de vlagă, ieși din apă, făcu câțiva pași printre copaci și se prăbuși ca o zdreanță în iarbă. Trebui să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
făcu câțiva pași prin luminiș, fără o direcție anume. Arsura de la mână era acum atât de puternică, încât îi cotropea mintea cu totul. Căută instinctiv să ajungă la apă. Parcă era un torent prin apropiere... După alți câțiva pași, la fel de nesiguri, își recăpătă echilibrul; ținându-și brațul opărit, își făcu loc printre arbuști, regăsind cărarea abruptă pe care urcase până la Rutger. înnebunit de durere, se năpusti spre apă, împiedicându-se și ridicându-se în mai multe rânduri. Ajunse la mal aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
unii și alții din toate părțile, cu un soi de silă amestecată cu teamă, de parcă le-ar fi apărut înainte o creatură monstruoasă, dacă nu chiar un demon. El se zburli: — Ei! La ce vă holbați? Odolgan, cu un gest nesigur, întinse mâna, arătând spre el: — Dar... ce... ți s-a întâmplat? Mâna aia bandajată... Și pe urmă, ești umflat tot și negru ca o bucată de turbă! — Trăsnetul... trăsnetul ne-a lovit pe mine și pe Rutger ieri după-amiază. — Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
bată la ochi, Alpinianus arătă către acel războinic și îi șopti: Voiai să-l vezi pe Gualfard? Uite-l, e cel de colo. — Și Gundovek? Ce face? — Șovăie. Fără Waldomar, e ca fără o mână. Situația e cât se poate nesigură. Soarta acestei adunări stă în mâinile tale. 22 Umflându-și pieptul și trecând cu privirea peste chipurile celor ce se îngrămădeau să-l asculte, Gualfard ridică un braț, cerând liniște, după care proclamă pe un ton hotărât: — Ascultați-mă! De
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
devastate de barbari sau la cei dragi, care, cine știe cum, suferiseră de pe urma violenței lor. în privința dărilor - mari, insuportabile - administratorii cetății străluceau, ca întotdeauna, prin ineficiență, iar puterea militară se mulțumea să-și însușească rapace orice resursă posibilă, pregătindu-se pentru vremurile nesigure ce aveau să vină. Ca urmare, singura autoritate reală era episcopul, a cărui reședință era asediată de oameni cu felurite cereri, ținuți în frâu de diaconi și de voluntari. Sebastianus ar fi putut fără nici o grijă să se adreseze Pretoriului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
grozăvii. Mi-ai spus că ai o soră la Avaricum și poate că ai face mai bine... Ridicând mândră capul, Hippolita se răzvrăti și îl întrerupse, la rândul ei: Nu! Și, pe urmă, ce-aș avea de câștigat? Drumurile sunt nesigure, amenințate de bagauzi și de soldați fără căpătâi. N-am fugit până acum și n-o s-o fac, cu siguranță, nici acum. N-o să-mi părăsesc casa. Această proprietate aparține familiei mele de patru veacuri. A mai fost amenințată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
de felinar, coroanele copacilor și frunzișul des al tufișurilor ieșeau ca niște mici străfulgerări din întuneric pentru a fi apoi iarăși repede înghițite de el. în spatele său, simțea cum, din clipă în clipă, pașii tânărului serv se fac tot mai nesiguri, iar ecoul gasurilor ce veneau din clădirea centrală devine tot mai slab. De departe, din spate, o voce bărbătească o striga: „Domina! Domina!“ Nu se întoarse. N-ar fi putut să o facă, fiindcă... văzuse! Văzuse în iarbă două picioare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
pe prizonier și voia să-i vorbească. Pentru a putea ajunge până la cei doi, trebui să străpungă mulțimea de refugiați și nu-i scăpă faptul că unii dintre ei, pierduți, deși o salutau respectuos, tăceau la trecerea ei, aruncând priviri nesigure către diacon, și se dădeau înapoi mai mult decât era nevoie, vrând parcă să evite, în superstiția lor, să se contamineze printr-un contact fizic prea îndelungat cu ea. Simțea limpede - și nu fără ca aceasta să o irite - conflictul interior
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
zonă. Nu fără ușurare, soldatul se îndepărtă de deprimantul spectacol al ruinelor și al disperării pe care îl avusese sub ochi ziua întreagă. Când, la primele luciri ale zorilor, oaspeții redutei deschiseseră poarta de fier și se aventuraseră cu pași nesiguri în peisajul dezolant lăsat în urmă de barbari, constataseră că o bună parte din pars dominica a edificiului fusese distrusă, laolaltă cu localurile destinate servitorilor și construcțiile agricole, între care fânăria și grajdurile. Grânarul fusese golit, pivnițele prădate. Plecând de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
printre lacrimi de bucurie, dădea mulțumire Dumnezeului creștin pentru că le primise rugăciunile. Aproape toți colonii și mulți dintre cei veniți din sat părăsiseră imediat villa ca să se ducă la casele lor și să vadă stricăciunile, însă unii dintre ei, rătăciți, nesiguri, rămăseseră mai multă vreme în curte ori rătăciseră un timp prin preajmă, temându-se de întoarcerea barbarilor. Mabertus nu ar fi băgat mâna în foc mai mult decât alții în privința încrederii în cuvântul Taciturnului. De aceea, de teama unei capcane
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
conștient, se apropiase de ea pentru a o liniști, lăsându-l pe tânărul burgund în așteptare pe calul său. Odată ajuns, însă, înaintea ei, se simțise în încurcătură, incapabil să-i arate solidaritatea sa. „Domina, îi spusese pe un ton nesigur, nu lăsa durerea să te cotropească... Acum totul s-a sfârșit.“ „Da, repetase ea pe un ton amar, reținându-și un sughiț de plâns, chiar așa e, Mabertus: totul s-a sfârșit de acum; totul... pierdut!“ Deși intuia că înțelesul deplin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
Dubritius și Rutilius, care trebuia să-l acompanieze la Sangiban. De îndată ce se regăsi în haosul pieței aglomerate, îl văzu venind spre el pe Vitalius, cu o expresie de alarmă ce nu prevestea nimic bun. — Eminentissime... se bâlbâi, aruncând o privire nesigură către Dubritius, Etbinus, băiatul acela care era cu noi... — Da, ce e cu el? Vitalius înghiți în sec. — Păi... a dispărut. — Cum dispărut? Ce înseamnă dispărut? O fi pe-aici pe undeva, nu? V-am spus să nu vă îndepărtați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
cel mai mult. Ea se ridicase în picioare, dar nu se hotăra să se îndepărteze. Ștergându-și degetele unse de grăsime de tunica uzată, se dăduse puțin înapoi, fără să-și ia privirea de la el. O pornise apoi cu pas nesigur printre bivuacurile războinicilor, dar se oprise deodată în fața servitorului unuia dintre războinici, un om oribil, cu un singur ochi - care, ținând în brațe o legătură de crengi pentru foc, i se postase deodată în față, ieșind cu totul întâmplător din spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mai mult în el. Balamber făcu o mișcare ca să-i îndepărteze brutal brațul, însă când simți între degete încheietura ei delicată, pe care luna o lumina într-o lucire azurie, renunță să o mai facă. Rămase scurtă vreme astfel, nemișcat, nesigur, sprijinit pe coate, observând-o cum dormea. Acum că somnul îi destindea trăsăturile, acea ființă mică, temerară, bărbătoasă redevenea fetița care era de fapt. îi părea chiar că surâdea, răpită poate, ca și el ceva mai înainte, într-un somn
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
fu vorba să lase o distanță de câțiva pași între cohorte. întors spre câmpul de luptă, constată că turingienii trecuseră la pas alergător. Pentru a le stăvili înaintarea, legionarii lansară prima salvă de javeline, apoi porniră în întâmpinarea dușmanului, însă nesiguri, fără avânt. îi chemă la sine pe Ambarrus, Almirus - cel care purta însemnul - și toți capii cohortelor. — Ascultați, le spuse. Trebuie să-i împiedicăm pe barbari să spargă linia. Nu trebuie să treacă, ați înțeles? O clipă mai târziu, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
a lui Mandzuk. Citi în ea o sclipire de durere, dar mai văzu și altceva - ceva ce, pe chipul cioplit în piatră al acestuia, nu mai văzuse de când era copil: un soi de aspră și nemărturisită tandrețe. Cu un gest nesigur și stânjenit, o mângâie pe creștet. Sunt aici, Go-Bindan, nu te teme, n-ai de ce să te temi. încet, copila își ridică fața bronzată, pe care aluneca lent o lacrimă. îl privi cu ochii ei mari și umbroși, scăldați în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
urmă, trebuia să-și hrănească oamenii, să-i încurajeze și... Bătălia cumplită îl făcuse oare să-și piardă forța interioară, spiritul neîmblânzit? Ce era acea frământare pe care o simțea în piept, care-i încețoșa mintea și îi făcea vorba nesigură? Dar nodul acela care îi strângea gâtul? De ce ochii i se umeziseră? Era doar oboseală? Era amărăciunea înfrângerii? Sau ce altceva? Nu se mai simțise astfel din ziua în care-și pierduse părinții. Copleșit, o strânse în brațe pe copilă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]