12,831 matches
-
7,5;se conectează conductele de canalizare la baza căminului și se așează baza la nivel; - coloana se taie la înălțimea dorită; - pentru etanșarea cu baza căminului se montează garnitura pe coloană; - garnitura se va monta astfel încât etanșarea să fie perfectă; - fixarea coloanei pe baza căminului; - se umple șanțul cu nisip sau pământ cu granulație mică fără pietre și se compactează cu un grad de 90 - 98%. - acoperirea căminului cu inel de beton se realizează astfel: se instalează inelul de beton
Reţele de canalizare : partea teoretică by Viorel TOBOLCEA,Valentin CREȚU, Cosmin TOBOLCEA () [Corola-publishinghouse/Administrative/91723_a_93003]
-
provoace și să dirijeze impulsurile bărbatului, controlându-l cu discreție pentru a-l proteja, pentru a nu-l pune în inferioritate. Intenții abia schițate și răspunsuri adecvate, înțelegere din priviri, mângâieri „corespondente” - toate acestea fac să funcționeze o „relație aproape perfectă”. „Dar ce esteperfect în lumea aceasta?” - O replică banală, dar aici „pică bine”... 29 aprilie 2006 Deschid din nou caietul lui P.H. Lippa, cu o nerăbdare ușor perversă. Comit, într un fel, o indiscreție, mai ales că nu am putut
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
mai trebuia! Frica și curiozitatea fiecăruia se accentuară la maximum. Ce să facă?... Să coboare? Nici gînd. Să rămînă cocoțați acolo, în răchiți, fără nici speranță de salvare? Nici așa nu se putea. Totuși, fiecare mai stătu într-o liniște perfectă la locul său mai bine de-o jumătate de oră, pînă simțiră cu toții că nu mai pot sta cinchiți între crengi, orice-ar fi. Vorbind mai mult prin semne se hotărîră să coboare și să plece îndărăt spre sat. Așa că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
membru al Academiei Universului. Darwin: Domnul Giordano Bruno care a demonstat că Pămăntul nu este plat ci rotund. A fost declarat eretic și excomunicat de către biserică, marginalizat și deposedat de toate onorurile publice meritate. Evelin: Dl. Giordano Bruno a avut perfectă dreptate; vă confirm că în Univers nu există nici-o planetă plată ci numai rotundă, teoria fiind deci valabilă în tot Universul. De aceea voi face propunerea ca dl. Giordano Bruno să fie primit în Academia Universului! Giordano Bruno: Mulțumesc dar
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
mă înec să mă cufund fără de nume cea mai înaltă voluptate !" Poezia lui Charles Baudelaire Harmonie du soir Armonia serii este de asemenea exemplară ca magie și inițiere orfică. Incantația datorită melodicității excepționale, însoțită de mișcarea ritualică suitoare, poartă cu perfectă logică internă către inițierea într-un mister, cel al sacralității și perenității iubirii: E ceasul când pe lujer în seara ce se stinge, Cădelnițând miresme, se-evaporă-orice floare; Și zvonuri și arome se-nvălmășesc ușoare; Vals trist și o sfârșeală ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spontan apărut, nu îngăduie să fie alterat. Sunt necesare apoi versuri de legătură care să se încadreze în spiritul dicteului, versuri care necesită un travaliu volițional. Paul Valéry scria că poezia sa are două feluri de versuri: dictate, care sunt perfecte, la care nu se mai poate adăuga și nici scoate nimic, și versuri de legătură, confecționate volițional, care sunt mai puțin reușite. Creatorul primește fulgerul Verbul Primordial a creat o lume disontologică, o ființare menită morții Sein zum Tode postulează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fie și hermeneutica apropierea de creațiile literaturii sau ale muzicii aflate în zonele eterate ale spiritului. Opera de artă ideală trebuie să inducă atât sentimentul finitului cât și al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existențiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de ființarea a lumii umane; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit, pe care o induce sentimentul inefabilului. Armonia formei este domeniul sensibilității, actul eliberării aparține intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
celor care au crezut în viață și au sacralizat-o. Cu un ochi care privește într-un trans-unde al lucrurilor eterne au compus înainte de toate Bach, Mozart, Beethoven, Schubert Aceștia au văzut că aparent paradoxal armonia, adică finitudinea cea mai perfectă, dezvoltă puterea magică de a elibera spre infinit sufletul, spiritul: un infinit al armonizării cosmice prin dizolvarea în inefabil. Cvartetul nr. 132 al lui Beethoven cu "Imnul de mulțumire către Dumnezeu", moartea Isoldei wagneriană, Simfonia neterminată a lui Schubert sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a lumii umane Omul este ființă a finitudinii, adevăr formulat de-a lungul gândirii filozofice de la Heraclit și Aristotel la Heidegger. Or, pentru ca forma, finitul să nu se dizolve în infinitul cel rău, neantizant, trebuie organizat după o cât mai perfectă ordonare internă, care este armonia. Corpurile ființelor, florile, lumea astrală, tot ce se află în natură constituie un complex universal de armonii, armonia fiind acea alcătuire a finitudinii care, excluzând informul, dispersia, face cu putință existențialul și, în modul acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este un heteroclit lax, sfărâmicios, cuvintele se risipesc fără a lăsa amprentă în memoria cititorului. Ca atare, preocuparea poetului este tocmai această alcătuire armonioasă a liricii sale: Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte scrie Eminescu. În ce privește apriorismul secundar, el este, pe de o parte, cel al originilor modulând o anumită viziune despre viață și lume, iar pe de altă parte, experiența socio-culturală a valorilor, factorii care afirmă viața eticul, esteticul, adevărul. Aparatul receptor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
atât mai ideală, cu cât poemele sale reflectă amprenta apriorică a poporului respectiv. Factorii care converg într-un poem pentru a realiza armonia, "un organism viu ca natura" (Kant), sunt logica internă a ideii poetice, a discursului liric și organizarea perfectă a prozodiei. Logica internă Coerența ideatică a unei poezii, dar și a oricărei opere de artă, este decisivă pentru receptare. Fuga, aglomerarea de idei și imagini care nu polarizează către un sens unitar, sens rezultat fie al unui mers linear
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
are loc, aparent paradoxal, prin făurirea și trăirea unor structurări și ritmicități care să realizeze iterativ numărul de aur al armoniei, așa cum se întâmplă, de pildă, în muzica lui Bach, artă a ritmicei absolute și care, tocmai prin această ordine perfectă oferă cea mai largă libertate spiritului. Așa are loc, de exemplu, în poeziei Peste vârfuri. Aici mișcări ale naturii și sunetul cornului dilată la indefinit spațiul din afară "mai departe, mai departe" și apoi preschimbă acest spațiu tensionat în pură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
model de îmbinarea organică dintre o măiastră organizare internă și deschiderea eliberatoare un tot dezvoltând un sistem de tensiuni temporo-spațiale și elanuri ideatice de o armonie absolută, din care iradiază vectori metafizici de eliberare a sufletului și intelectului. Cea mai perfectă finitudine impulsionează zborul cel mai înalt și fără oprire. Este poezia ideală care satisface cititorului certitudinea existențială și totodată îl pune în cursă pentru depășirea infinită a limitelor. De aici receptivitatea sa de excepție. Lectura cosmică a poemului "Cosmos", concept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
neîncetat armonia apolinică, era necesar echilibrului. Poezia opera de artă în general, constituie de asemenea o dezlănțuire dionisiacă de linii de forță ale sensibilității și intelectului, dar pe care simțul armoniei înnăscut creatorului, o transformă apolinic într-o împlinire având perfectă alcătuire intrinsecă, tensiunile ideatice și stilistice interne convergând către un anumit înțeles extrovert sau sugerat. Homo cosmicus. Uomo universale În definirea axiologică transfinită a unui creator, Renașterea a creat două noțiuni: homo cosmicus și uomo universale. Homo cosmicus este un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
gestualul în odăjdii metaforice. * Orice creație de artă autentică este transformarea unui amalgam disparat idei, cuvinte, forme, culori, sunete într-o structură articulată, unitară. Tensiunile ideatice și formale ale organizării interne într-un poem, tablou, piesă muzicală realizează un microcosmos perfect, condensând și iradiind totodată macrocosmosul. Organizarea cosmică a operei de artă constituie forma ideală pentru receptarea sa și persistența în anamneză. Ca atare, într-un poem, alături de deschiderea și vibrația cosmică, la această organizare contribuie: pe de o parte, logica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei, valoarea acestui absolut crescând cu altitudinea gândirii, cu nivelul spiritual; pe de altă parte, o a doua armonie absolută, cea privitoare la realizarea prozodică. Pindar, Khayyam, Hölderlin, Eminescu, Baudelaire, Tagore exemple de excepție printre multe altele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
noroi și urât, infinită zădărnicie este totul, "nimic altceva", iar Eminescu, în Rugăciunea unui dac aruncă "blestem mișcării prime, al vieții primul colț" care a fost motivația de a pune în versuri, în jocul sublim al formelor prozodice cât mai perfecte atâta dispreț și disperare? Voința esteticului estompează gravitatea ideației, transformă tragicul în "bucuria" nu doar a unui joc pur semantic, ci a creației, adică a descoperirii unui adevăr neschimbător al vieții, al lumii. Poetul filtrează tot ce trăiește exaltare, deprimare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
opune concepției iudeo-creștine a unui Dumnezeu cu sentimente precum milă, îndurare, ură, răzbunare un Dumnezeu al nobleței și purității, "dincolo de bine și rău". Dumnezeu este Ființa ființelor, Universul spiritual, o ființă supremă care trece prin stări intermediare spre forma sa perfectă, absolută concepție a unui "Dumnezeu-Devenire", prezentă și la Empedocle, Eckhart, Boehme, Schelling. Relativ la voința spre putere, Wille zur Macht, Nietzsche scrie: "A imprima Devenirii caracterul Ființei, aceasta este suprema Voință de Putere". Iar această devenire este supraomul, depășirea de sine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de rest în eu și non-eu; iar acum egolatria, in nuce atunci, a coborât, în mare parte, de la creier și inimă, deci de la cele două călăuze, la dezordine și impuritate la antipoezie, "mlaștina" prevestită de Eminescu. Totul are loc cu perfectă logică internă a înlănțuirii fenomenelor în evoluția spiritualității și culturii universale. Astfel, nu este simplu hazard că acum are loc invazia predominantă a unei versificări fără prozodie și chiar fără idei, un amalgam inform, incoerent de cuvinte mari cărora cititorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fără prozodie și chiar fără idei, un amalgam inform, incoerent de cuvinte mari cărora cititorul ar trebui să le găsească coerență, un sens; iar dacă nu, poezia este cu atât mai profundă, indescifrabilă și deci mai superioară... Faptul este în perfectă concordanță cu postmodernista demolare a tuturor valorilor, a raționalității, a ordinei, a armoniei, a spusului simplu, profund și sublim. * Nu există hazard, ci numai imposibilitatea de a prevedea și discerne cauzalitatea apariției unui fenomen, factorii și mecanismul produceri sale. Dicteul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și sublim. * Nu există hazard, ci numai imposibilitatea de a prevedea și discerne cauzalitatea apariției unui fenomen, factorii și mecanismul produceri sale. Dicteul care se află la originea marii poezii, a marii arte nu este opera hazardului, ci are o perfectă logică, dar care acționează în mod incontrolabil de către rațiunea noastră, este un fulger la care participă o gestație neuronică sau/și transneuronică într-o structură genetică pregătită să-l primească și având rațiuni cosmice de transvaluare superioară a vieții, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
singular în istoria religiilor: zeul dacilor s-a născut în lumea omului, ca urmare a unei transmutații spirituale. Ancestralii noștri și-au creat aici pe pământ dumnezeul și apoi l-au așezat dincolo de stele. Nimic nu este aici hazard, ci perfectă logică a viziunii și faptelor consecutive. Și privitor la Luceafărul: este o întâmplare faptul că Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, și intenționa să "o modifice și mai ales să-i înalțe cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
către iubirea pământeană dintre Petrarca și Laura. În felul acesta Tizian a putut reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială; ca atare, așa cum s-a observat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Un poem are două componente: pe de o parte, ideatica, pe de alta, prozodia, pe structura căreia se dezvoltă ideea poetică. Ideatica este cercul, universul conceptual al unei poezii, care, trebuie să aibă o desăvârșită logică internă, coerența să fie perfectă precum a unui cerc. Iar prozodia, asemenea pătratului din geometrie, trebuie să rezolva la modul ideal armonia care face perceptibilă ideea poetică: figuri de stil, ritm, măsură, rimă. Amintim de asemenea formele prozodice fixe: sonetul, terțina, rondelul, glossa, catrenul, robaiyatul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pus în acțiune la rândul său, de aspirația apriorică a spiritului omenesc de transcendere a limitelor, întru atingerea anagogică a libertății spirituale radicale. Această fenomenologie are loc, de pildă, în Luceafărul: în contextul unei armonii prozodice de excepție și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat și increat. Dar mai mult încă, Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, mai ales de finalul din forma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]