2,405 matches
-
Botezătorul. „Înaintemergătorii” celei de‑a doua parusii, a slavei, sunt Enoh și Ilie (46, 2): „Prin urmare, aceștia vor vesti apropiata epifanie a lui Cristos, din ceruri. Vor face semne și minuni, doar‑doar îi vor întoarce pe oameni la pocăință, din pricina uriașei lor răutăți și necredințe”. Hipolit aduce în sprijinul său mărturia lui Maleahi (3, 23‑24): „Iată, eu vă voi trimite pe Ilie, profetul, înainte să vină ziua Domnului, ziua cea mare și înfricoșătoare. El va întoarce inima părintelui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a sufletului. În al doilea rând, inventarul concentrat prezentat mai sus vorbește despre tirani al căror orgoliu și a căror sete de putere au fost pedepsite de Dumnezeu: Nabucodonosor prin nebunie, ceilalți doi prin moarte violentă. Hipolit insistă asupra ideii pocăinței și convertirii acestora în fața morții. Ei își recunosc vinovăția și îndrăzneala de a fi gândit să se măsoare cu Dumnezeu, singurul stăpân al lumii. Prin aceste trei destine pilduitoare, Hipolit face aluzie, în realitate, la epoca sa. El sugerează posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
urmare”). La această concluzie se poate ajunge fără echivoc examinând două alte pasaje pauline, Rom. 5,14 și 2Cor. 10,14‑15. Rezumat și concluzie Catehezele rostite de Chiril în jurul anului 348 sunt impregnate de atmosfera de reculegere și de pocăință prebaptismală. Ele se adresează unui grup de electi, vechii catehumeni, care, pe durata a opt săptămâni se supuneau unei serii de încercări specifice inițierii creștine. În acest scenariu inițiatic însușirea corectă a Simbolului de credință constituie un moment deosebit de important
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de „o mie două sute șaizeci de zile, cei doi profeți și Ioan, purtând veșminte de sac, vor propovădui întregii lumi venirea Anticristului” (cf. Apoc. 11,5). Vor face semne și minuni, ca să rușineze pe oameni și să‑i întoarcă la pocăință, din pricina răutății și nelegiuirii lor. „Iar de va voi cineva să‑i vatăme, văpaie de foc va ieși din gura lor și va mistui pe vrăjmași. Putere au să închidă cerul, ca nici un strop de ploaie să nu ude zilele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe frunte cu mâna dreaptă, ci mâna le va fi înlănțuită și din acel moment nu vor mai putea face semnul crucii asupra mădularelor lor. Se vor supune Amăgitorului și vor deveni sclavii lui, fără să mai simtă dorință de pocăință pentru aceasta. Astfel de oameni vor fi pierduți atât pentru Dumnezeu, cât și pentru ceilalți. Amăgitorul le va împărți puțină hrană în schimbul acestei necurate peceți. Semnul cu care se vor însemna fruntea și mâna dreaptă va fi numărul 666 (Apoc
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Altchristlichen Literatur, 14, 1a, 1896. . În legătură cu aceasta M. Dulaey notează (VP, p. 225): „Putem presupune ca acest comentariu a fost scris în perioada domniei lui Gallian. Nu mai este vorba de o perioadă de persecuție, ci de o vreme de pocăință, mai exact - potrivit schemei adoptate de autorul nostru pentru derularea evenimentelor eshatologice -vremea în care cei doi martori ai Apocalipsei predică pocăința: un răgaz înaintea ultimei persecuții, a Anticristului. Cel Nelegiuit își pregătește deja oștirile, el lucrează deja în ascuns
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
perioada domniei lui Gallian. Nu mai este vorba de o perioadă de persecuție, ci de o vreme de pocăință, mai exact - potrivit schemei adoptate de autorul nostru pentru derularea evenimentelor eshatologice -vremea în care cei doi martori ai Apocalipsei predică pocăința: un răgaz înaintea ultimei persecuții, a Anticristului. Cel Nelegiuit își pregătește deja oștirile, el lucrează deja în ascuns. [...] S‑ar putea crede că Victorin scrie comentariul său la Apocalipsă către 258‑260”. După cum vedem, este vorba de aceleași date care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ce desfrânează este hotărâtă la patru ani; și trebuie ca în cel dintâi să se scoată de la rugăciuni și a se tângui ei înaintea ușii bisericii; iar al doilea an a se primi la ascultare; iar în al treilea spre pocăință; iar în al patrulea să stea împreună cu poporul, fiind îndepărtați de la jertfa adusă; numai după aceea să li se admită împărtășirea cu cel Bun”31; Canonul 27 al celui de-al IV-lea Conciliu ecumenic și Canonul 92 Trulan sunt
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
ci a-i învrednici de ascultare doi ori trei ani, și după aceea să li se dea voie să stea împreună, iar de la împărtășirea Sfintei Taine celei bune să fie ținuți departe, și atunci, când vor arăta vreun rod de pocăință, să se așeze la locul împărtășirii”197. Văduvii - concede Vasile cel Mare în Canonul 87 pentru „a doua nuntă” - se puteau recăsători. Ei trebuiau să împlinească epitemia ce se dădea celor ce se însurau a doua oară. Dacă mai erau
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
altfel să fie exclus de la împărtășanie („Femeia, dacă se va mărita cu doi frați, să se scoată din comuniune până la moarte; totuși dacă în vremea morții va zice că, făcându-se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă va avea pocăință. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăința”226). Pravila mică afirma răspicat: „Al șaptelea sânge amestecat, de vor fi doi frați la o
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
vremea morții va zice că, făcându-se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă va avea pocăință. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăința”226). Pravila mică afirma răspicat: „Al șaptelea sânge amestecat, de vor fi doi frați la o muiare, sau doua surori cu un bărbatŭ”227. „Femeia, dacă se va mărita cu doi frați - explică un canonist contemporan -, să se scoată din
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
bărbatŭ”227. „Femeia, dacă se va mărita cu doi frați - explică un canonist contemporan -, să se scoată din comuniune până la moarte; totuși, dacă în vremea morții va zice că, făcându-se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă va avea pocăință. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăință”228. Biserica socotea legături incestuoase și relațiile sexuale ilicite întreținute de o femeie cu doi frați
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
vremea morții va zice că, făcându-se sănătoasă, va desface căsătoria, atunci din milă va avea pocăință. Iar dacă va muri femeia, întru acest fel de căsătorie fiind, sau bărbatul, atunci pentru partea rămasă în viață cu anevoie va fi pocăință”228. Biserica socotea legături incestuoase și relațiile sexuale ilicite întreținute de o femeie cu doi frați. Pravila mică, evocată și până acum este explicită în acest sens: „Muiarea, de va zăcea cu doi bărbați, și vor fi frați buni, sau
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
sora ei nu iaste apărat de-a luarea, ce de va și cumnatul și ginerele vădui, mătușa și nepoata nice într-un chip nu se cade a o lua” (op. cit., p. 182). Era și părerea Sfântului Vasile cel Mare. 206. „Pocăința cea adevărată - explică pravila - este numai pâine și apă, și metanii câte s-au scris mai nainte, și altele, iar sâmbăta și dumineca fiertură cu unt, iar pește și brânză și carne nici într-un chip...” (Pravila mică). în Pravila
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
și fructe care pot fi și gătite; și în sfârșit poate fi post ușor, când se fac dezlegări la pește, vin și untdelemn. Postul este un mijloc de a tinde spre desăvârșirea morală, el trebuie însoțit întotdeauna de rugăciune, de pocăință, de milostenie, de mărturisirea păcatelor și de împărtășanie. A face milostenie înseamnă a‐ ți arăta iubirea față de semeni, față de cei lip siți. Domnul Iisus Hristos ne învață să facem milostenia în ascuns: „ Tu însă când faci milostenie, să nu știe
INVATATURI NECESARE UNUI BUN CRESTIN by Stefan MAXIM () [Corola-publishinghouse/Science/538_a_853]
-
mânia, lenea); Împotriva Duhului Sfânt ( se îndreaptă împotriva virtuțiilor teologice: credința, nădejdea, dragostea); Strigătoare la cer ( uciderea săvârșită cu voie; asuprirea văduvelor, orfanilor și săracilor; oprirea plății lucrătorilor; lipsa de cinste și mulțumire față de părinți). Păcatul poate fi anulat prin pocăință (spovedanie) și prin părere de rău însoțită de hotărârea de a nu mai repeta păcatul. Dacă nu ne pocăim și nu ne hotărâm să ne îndreptăm, păcatul crește în noi și înăbușă în sufletele nostre darurile pe care le primim
INVATATURI NECESARE UNUI BUN CRESTIN by Stefan MAXIM () [Corola-publishinghouse/Science/538_a_853]
-
Popa ăl bătrân) ș.a. Ion Agârbiceanu este prezent aproape de la început, cu un mare număr de schițe și nuvele (Adormirea lui Moș Ioniță, Râvna părintelui Man, Lumea bătrânilor, Legământul diavolului, Baba Ilina se pregătește de drum, Se-mpacă doi dușmani, Pocăința neamului). Alți prozatori cu afinități sămănătoriste sunt Emil Gârleanu (Călătorie, O lacrimă pe o geană), I. Al. Brătescu- Voinești (Părtașul), Cezar Petrescu (Învierea căpitanului Lazăr, Omul din vis), Caton Theodorian (De închiriat, În paraclisul iubirii), Al. Lascarov-Moldovanu (O vizită), Ion
RAMURI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289129_a_290458]
-
1967; ed. îngr. I. Fischer, București, 1975; ed. postfață Al. Săndulescu, București, 1982; ed. îngr. Alexandru Ruja, Timișoara, 1991; ed. postfață Antoaneta Macovei, Iași, 1997; Memoria focului mare în București din ziua de Paști anul 1847, martie 23, București, 1847; Pocăința omului dezmerdat sau Vorbire între suflet și trup, București, 1849; Înțeleptul Archir cu nepotul său Anadam, București, 1850; Spitalul Amorului sau Cântătorul dorului, I-II, București, 1850; ed. I-VI, București, 1852; O șezătoare la țară sau Povestea lui Moș
PANN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288657_a_289986]
-
nu disprețuiesc urmele acestor fremătătoare căutări din prima tinerețe. Cred cu tărie că discursul profetic nu trebuie confundat cu etica revoluționară a Europei postiluministe. Biserica nu cunoaște revoluții, ci doar înnoiri lăuntrice pentru care motorul conștiinței este nu fariseismul, ci pocăința sinceră a mădularelor sale. Instinctul prudenței ne face așadar să rezistăm tentației „circularelor” sau „manifestelor” bazate pe ideologii protestatare, chiar și acolo unde nedreptatea pare strigătoare la cer. Critica nevredniciilor unui veac nu trebuie să angajeze o perspectivă sectară sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a unui destin comunitar, la ce bun exercițiul fad și solemn al recunoștinței? Între timp, balconul cu ceremonii patriotice se umpluse de panglicari. Puțini își cereau iertare și încă și mai puțini făceau - de ce nu în public? - „roade vrednice de pocăință” (Luca 3, 8)2. Procesul comunismului trebuia să întârzie. Logica binară impusă de Evanghelie - „ce este da, da, ce este nu, nu” - trebuia relativizată cu logica modală a carierismului. „Poate”, „dacă”, „s-ar putea” au devenit locuțiuni curente în discursul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în propria lor ogradă? Istoria nu-i mai preocupă decât pe puținii bibliofili care iubesc plimbările prin anticariate. Nu este cazul cu noi, ortodocșii recenți, convertiți de câteva sute de ani la ideologia „toleranței”... N-a ajuns să ne copleșească pocăința pentru trecutul rușinos al Bisericii (pentru mulți, o mamă cu probleme de fidelitate). Nici luciditatea în conversația cu oamenii pe care i-am smintit vreme de decenii și care ne stau astăzi împotrivă. Cum de-am ajuns acolo unde am
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poate construi politica iertării. Pe cât de dificilă este uitarea, pe atât de necesară devine iertarea- un act esențial care restituie demnitatea persoanei și libertatea sa interioară. În creștinism, iertarea nu este o opțiune, ci o datorie, născută din convingerea că pocăința reprezintă doar etapa tristă dintr-o transformare subiectivă care aspiră la seninătate. Ca să înțelegi asta trebuie să ieși din cadrele legalismului. Nu ar fi decât o biruință a răului să credem că miracolul binelui cotidian nu răscumpără anii răvășiți de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
vreme, inamicul direct al bolșevismului, atunci respectul pentru martirii din închisori cerea distanțarea față de miasmele delațiunii. Mulți au așteptat - poate „stând strâmb și judecând drept” - ca mărturisirea publică a vechilor culpe să apară într-un mediu care aprofundează zilnic taina pocăinței și misterul iertării. În fața acestor așteptări, decepțiile au fost legiune. Riscul ipocrizieitc "Riscul ipocriziei" În același timp, discursul purgativ al societății civile s-a dovedit adesea vulnerabil la ranchiună și ipocrizie. În decorul mizerabil al dezbaterii noastre publice, acolo unde
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
și că, dintotdeauna, „pricinile de sminteală” au fost mai aspru cântărite decât păcatele comise în sfera strict privată. Datorită dimensiunii publice de care se bucură episcopii ortodocși în România - prin statutul obiectiv, dar și prin forța împrejurărilor personale -, actul de pocăință ar trebui să asume, ideal, o dimensiune vizibilă, in forma Crucis. Numai prefațându-și discursul public cu un asemenea gest de smerenie colectivă și individuală Biserica va putea avea un adevărat ascendent față de liderii societății românești, predicând prin pacea lăuntrică
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
faptului de-a fi, care, privit ca dar, inculcă o infinită datorie. Experiența holistică a condiției tragice a umanității, de la Adam până la ultimii fii risipitori ai veacului, este rezervată, în ascuns, doar sfinților. Liturghia sfinților cuprinde, prin definiție, rugăciunea de pocăință și de mijlocire pentru întreaga lume, alături de euharistie și doxologie. Sfinții își interiorizează soarta lumii întregi. Precum Avraam, sfinții Îl întreabă pe Dumnezeu: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca și pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]