1,892 matches
-
Dar astă-seară nu mai contează. Balaurul îi întinde paharul său. Moment penibil, mai ales că alt pahar liber nu există. — Puteți să-l luați, e neatins, îl îndeamnă grăsanul. În definitiv, sunteți obișnuit cu maniere mult mai grosolane. Farmacistul flautist roșește, obligat să ia paharul. Gustă sfios câteva picături și îl depune pe masă. Zâmbetul tânărului se lățește, satisfăcut. Râtul gros și ochii mici, fruntea îngustă. Gulerul înalt al puloverului alb și mătăsos învelește, fără să ascundă, gușa stratificată. — După ce a
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
și trei de planșete, printre cuiere și rasteluri de calc, pe la pupitrul Șefului, prin dreptul dulapurilor verzi și metalice. Viitorul vecin de birou îl privise într-o dungă. „Cum ați spus ?“ Își silabisi din nou numele, cu dicție ostentativă, celălalt roși. Nori de fum acoperiră repede stinghereala. Intrare mai puțin triumfală, desigur, decât ar fi presupus reușita la un dificil concurs de angajare, cu mulți candidați. Birourile se aliniau în miniaturale formații. Scaunul Verei, aflat în spate, intra în alt cvartet
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
când Vornicu își revenea încă amețit, agasat de pățania neplăcută, atunci reluase amicul său A.P., postat alături, încâlcite atacuri șoptite, sacadate : — Iartă-mă, n-ar trebui tocmai acum... totuși mai ești supărat pe mine și pare un motiv serios. Vornicu-Japonezul roși, zâmbind strâmb, pe jumătate de gură. Supraveghetoarea ? Repeta, desigur, mereu același cuvânt, „parșiv“, „parșiv“, cuvântul exotic, ca un cod. Convulsiile arlechinului ? Dublu triplu multiplu salt peste cap și iar în picioare, drept, țeapăn, cu capul bine ras, rezistent. Pregătit să
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
ora șapte și unsprezece minute, apune la ora șaisprezece și șase minute, luna răsare la ora cincisprezece și două minute și apune la ora cinci și douăzeci și trei de minute. Ce s-a întâmplat în vară ? Celălalt zâmbește oblic, roșește, scoate ramele aurii de pe nas, regăsește vocea cuvenită : — Am să-ți spun. Își îmbracă paltoanele. Un palton gros, negru pentru domnul cu mustăcioara subțire, de japonez. O scurtă îmblănită și căciulă rusească, cu urechi, pentru domnul tuns și tăcut. Coboară
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
care deconectează circuitele... Colegul se oprește, privește buzele celuilalt, uscate sub mustăcioara îngustă. Colegul colegului se oprește și el, obligat să-i primească iar întrebarea. — Spune-mi, ce s-a întâmplat în vară ? De ce m-ai ocolit atâta vreme ? Celălalt roșește, stânjenit. Caută cuvântul, primul cuvânt. Explică potolit, cu pauze. Caută cuvintele potrivite. Îi văd, îi aud. Văd deja mașina gonind spre întâlnirea fatală, văd fiara apropiindu-se. Sunt un pieton, printre pietonii grăbiți, ca și ei. Îi văd, îi aud
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
numai războiul e adevăratul generator de energii! Căpitanul zâmbi, ca și când răspunsul i s-ar fi părut ridicol, și zise cu glas blajin, colorat de o ironie blîndă: ― Și eu care credeam că războiul e un ucigător de energii! Apostol Bologa roși ca o fecioară și nu îndrăzni să se uite în ochii căpitanului. Se simțea jignit până în măduva oaselor și căuta în minte un răspuns aspru, care să pună capăt convorbirii. Atunci însă sosi gâfâind caporalul, cu scăunelul fără spetează. ― Un
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Bologa privindu-l drept în ochi. E ușor să vorbești, dar... ― Am să te văd mâine-poimâine pe frontul românesc, îl întrerupse Gross, cu un zâmbet acru. Acolo să te văd... ― Eu nu voi merge niciodată acolo! zise Bologa tresărind și roșindu-se. Gross vru să mai zică ceva, dar atunci apăru în pragul casei un plutonier țanțoș, strigând cu importanță: ― Domnul locotenent Bologa!... Poftiți... Excelența-sa... Peste câteva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt și gros
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
la o parte rațiunea cazonă și spune ce-ai face tu dacă, de pildă, fiind în armata rusească, te-ar trimite să te bați cu ungurii, care au pornit să te dezrobească? ― Stai, stai... nu-i așa, prietene! bâlbâi locotenentul roșind. Mai întîi patria... ― Nu ocoli întrebarea, stărui Bologa, triumfător. Răspunde cinstit! În asemenea cazuri nu pot fi două răspunsuri! Varga tăcu. Întrebarea îl încurca, și mai ales curajul lui Bologa. În sfârșit, zise șovăitor: ― Există o lege pentru toți și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
de duioșie. A fost totdeauna timid cu femeile, neîncrezător și neîndemînatic. Mai ales îi era rușine pentru că niciodată nu știa ce să vorbească cu ele. Chiar Marta, și chiar după ce s-au logodit, îl încurca de multe ori, de se roșea ca o fecioară. De-abia uniforma și războiul l-au dezmorțit și i-au șters sfiala. De-a treia zi, când s-a îmbrăcat militărește, a cucerit o casieriță sentimentală jurîndu-i credință veșnică și uitînd-o pe urmă în brațele alteia
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
un par peste șale pentru că n-am putut și n-am vrut să-mi trădez armata și țara!... Asta-i barbarie, domnule... asta-i... Revolta prizonierului răsună mai violent, ca într-un microfon, în inima lui Apostol. Obrajii i se roșiră, privirea i se înduioșă... Simțea o nevoie cumplită să-și apropie sufletul prizonierului. Vru să-i întindă mâna și ridică puțin brațul, nehotărât însă, zicând cu glas tremurat de dragoste: ― Da, da, așa-i... chiar așa, căci... și eu sunt
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
întoarce aici, domnule doctor? întrebă atunci Ilona, fără sânge în obraji și cu o îngrijorare rău ascunsă în ochi. ― Desigur, fetițo, făcu medicul jovial, luînd-o de bărbie. N-ai grijă, că nu fuge! ― Nu de-aceea, dar... așa! bâlbâi Ilona, roșind până-n vârful urechilor. Petre înțelese atâta că e vorba de urlab și, spre mulțumirea doctorului, îndată se apucă, plin de fericire, să adune lucrurile locotenentului. Ilona se retrase după ușă și nu se urni de acolo până ce Meyer ură drum
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ordonanța zeloasă: ― Bine, Petre... ajunge... Lasă că mai faci și altă dată... Acuma... ajunge... ― Apoi am și isprăvit, don' locotenent, răspunse Petre, ușurat, ieșind îndată, să-și potrivească și culcușul lui din tindă. Când se pomeni singur cu fata, Bologa roși mai rău ca adineaori Ilona. Își zicea că atât Petre cât și fata au înțeles gândurile lui și-i era rușine, parc-ar fi plănuit o crimă. În același timp însă simțea o trebuință arzătoare să-i spuie că i-
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
zise Bologa, parcă i-ar fi fost frică să nu uite ceva. Și mă gândesc, cum te-ai putut obișnui aici, departe de lume, fără cărți, fără oameni de seama ta?... Trebuie s-o duci greu de tot. Popa Boteanu roși, dar în aceeași clipă îi izvorî în ochi o lumină smerită, care răspândea în jurul lui valuri de încredere și simpatie. Răspunse fără șovăire și cu un zâmbet de împăcare: ― Grea a fost lupta mea, Apostole, și lungă a fost... Dar
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
după ce zâmbi cu sfială spre Bologa. ― Încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă deodată preotul cu mândrie. Poftim, privește-o și spune-mi dacă ai mai văzut așa căprioară drăgălașă? ― Vai, Constantine, nu ți-e rușine? zise preoteasa roșind până-n vârful nasului și făcând semn servitoarei să plece. Preotesa era durdulie, plină de sănătate, cu obrajii bucălați și cu niște ochi verzi spălăciți și foarte blânzi. Apostol îi sărută mâna, murmurând câteva cuvinte. ― Acuma o să ne ierți, domnule, adăugă
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
puneam lumea la cale în Năsăud! Preoteasa mai stătu până ce se așezară la masă, având mare grijă să spună că ea a potrivit cafelele, dar să mai poftească zahăr ori șvarț dacă nu li se pare bună, apoi se scuză roșind din nou, fiindcă în casă se porniseră iar niște scâncete subțiri, și ieși zâmbind foarte încurcată. ― O femeie rară, Apostole, începu îndată preotul cu o voce caldă de iubire. Ea a fost norocul meu... Am cunoscut-o la un bal
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu ochii după el, cerîndu-i socoteală... Automobilul gonea acuma alături de linia ferată pe șoseaua dreaptă și netedă ca o riglă. Braniștea nici nu se mai vedea. Înainte, la vreo doi kilometri, lucea turnul bisericii din Făget și, ceva mai aproape, roșea coperișul gării, care era chiar în marginea satului. Apostol se uita drept înainte, dar în ochii lui jucau spânzurații, numai spânzurații, din ce în ce mai mulți și mai mustrători... Apoi deodată, în mijlocul lor apăru iar fața plutonierului, cu zâmbetul supărător, ce-i descoperea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
eram la Divizia a unsprezecea, în Rusia, un caz tipic, aș putea zice... Drumul se îndreptase și vizitiul dădu bici cailor. Căruța prinse să huruie și să hurduce atât de tare, că sublocotenentul, în focul povestirii, își mușcă limba. Se roși de durere și înjură în gând. Vru să continue, dar hurducăturile îi schilodiră cuvintele, silindu-l să tacă. În cele din urmă, temîndu-se să nu-și fi sângerat limba, începu să scuipe ascuțit spre gârla din dreapta drumului, întocmai cum fac
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
treacă dincolo și locul unde s-a întîlnit cu Varga. ― Știu... sunt și eu militar, zise pretorul cu dispreț. Dar cum a ajuns în buzunarul d-tale? Și tocmai când încercai să dezertezi la inamic? ― Fiindcă... fiindcă... bolborosi Apostol, încurcat, roșind brusc și apoi oprindu-se rușinat că iar era să mintă. ― Să-ți spun eu cum, reluă pretorul, privindu-l lung, cercetător. Fiindcă n-ai vrut să mergi cu mâna goală! Nu-i așa? Bologa nu răspunse și nici nu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
îl apucă de umăr și-l scutură, sîsîind: ― Trezește-te, omule!... Ești nebun? Nu-ți dai seama ce te așteaptă? ― Moartea, zise Apostol, privind iar în față, cu o umbră de surâs pe buze. ― Ștreangul, Bologa! Auzi?... Ștreangul! șopti căpitanul, roșind și uitîndu-se, fără să vrea, la gâtul lui strâns în gulerul înalt al tunicii. Numai un om nebun își vâră gâtul în laț, când viața îi surâde și-i făgăduiește... Ești dator să trăiești! continuă apoi, după o pauză, mai
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ca rugăciunea, și timid ca primăvara, Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surâzi cu ne-ncrezare?... Cât de rea ești tu copilă! Lasă ca sub gazul roșu eu la sîni-ți să pătrunz, Să deschei corsetul ista... Tu roșind să râzi gentilă, Eu s-apăs fruntea-mi arzîndă între piepții albi, rotunzi {EminescuOpIV 42} Și să strecor a mea mână după gîtu-ți de zăpadă! Tu roșești... tu nu vrei Marta?... O, de-ai ști ce caut eu... Ai surâde
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
sub gazul roșu eu la sîni-ți să pătrunz, Să deschei corsetul ista... Tu roșind să râzi gentilă, Eu s-apăs fruntea-mi arzîndă între piepții albi, rotunzi {EminescuOpIV 42} Și să strecor a mea mână după gîtu-ți de zăpadă! Tu roșești... tu nu vrei Marta?... O, de-ai ști ce caut eu... Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă, Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău. Cungiurînd-un braț molatec gâtul tău cel alb
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
de-ai ști ce caut eu... Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă, Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău. Cungiurînd-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea, Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu, Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare: Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu! {EminescuOpIV 43} 1870-1872 {EminescuOpIV 44} {EminescuOpIV 45} LA MOARTEA LUI NEAMȚU Lăsați clopotul să plângă
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
arde, Nimica nu e, nimic al meu - E tot al tău. {EminescuOpIV 51} BASMUL CE I L-AȘ SPUNE EI O, dă-mi arpa de aramă Și mi-o pune-n brațul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă Tu roșești - glasu-mi te chiamă, Coardele încet te plîng! Vino dar, palidă zână, Pune fața pe-al meu piept, Gâtul tău pe brațu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubești, tu? Spune drept! Mă iubești! Surâzi șireată Și îți pleci ochii în
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
mîngîi-barba lungă - -și razim capul De umerii bătrâni cuprinși de plete. Și colțuroasa-i roșie coronă, De fulger împietrit, lucește-n aer Sălbatec. Iar un înger... cel mai blând, Îngenunchiat l-a lui picioare cântă Pe arfa sa și aerul roșește De voluptatea cântecului său... Nu credeți cum că luna-i lună. Este Fereasta cărei ziua-i zicem soare. {EminescuOpIV 88} Când îngeri cântă de asupra raclei În lumea cerurilor - ele-albesc Și nu mai pătrund raze aurite Prin vechiu oblon - ci
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
ca-auritul fir. Albe sunt ca neaua noaptea, fața înnecată-n raze - Priivește însusi cerul dintre nouri să le vază: Despletit flutură pe-umeri moale, dulce, părul blond. Noaptea-n nori visează stele și se uită-n fund de mare, Luna lin roșește-n față de amor și de mirare, Se aplană de uimire valu-albastru vagabond. Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur. Păru-i curge la călcîe ca un lung și scump tesaur: E a stelelor regină, e al nopții
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]