3,225 matches
-
fundament, nici justificare. Oricât de insulară ar părea această decizie în concertul teologiilor contemporane - eretice sau ortodoxe -, pentru autor se impune refuzul amestecului - fie prin alianță strategică, fie printr-o umilitoare vasalitate - între categoriile antepredicative ale gândirii teologice și termenii seculari adoptați de humaniores. Această fermă opoziție necesită însă o laborioasă explicație, mai ales în epoca nihilismului cu porțile deschise. În era fragmentării, a disoluției și a atomizării, uzul „metanarațiunilor” (așa cum a numit J.-F. Lyotard miturile de legitimare epistemică) rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
europene este ignorat: „geneza discursului se împletește cu geneza practicii”1. Arheologia indică în ce măsură aceste „izvoare” ale abstracțiunii - ascunse în rafturile bibliotecilor - au adăpat decizii politice ireversibile, transmise apoi genetic țesutului social modern până târziu, în zilele noastre. Dacă discursul secular e considerat eretic - în relație cu creștinismul ortodox2-, aceasta nu înseamnă că indiferența religioasă sau ateismul spiritual ar fi preferabile 3. Milbank își propune să descopere raportul secret existent, la origini, între proiectul modern - care pretinde obiectivitate metodologică - respectiv „teologia
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
câteva intrigi intens mediatizate astăzi: dialogul între știință și mecanismele puterii, violența ontologică și postmodernitatea, precum și raportul genitival dintre virtute și diferență. Cartea se închie gotic, en arc-boutant une voûte, cu proiecția imaginii orașului păcii: Ierusalimul cel de Sus. Invenția seculară și seducția puteriitc " Invenția seculară și seducția puterii" Fidel metodologiei sale „arheologice”, John Milbank caută de la bun început să deslușească raportul dintre fenomenul desacralizării și cel al secularizării, a căror coincidență face din Europa locul de naștere al modernității. Se
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dialogul între știință și mecanismele puterii, violența ontologică și postmodernitatea, precum și raportul genitival dintre virtute și diferență. Cartea se închie gotic, en arc-boutant une voûte, cu proiecția imaginii orașului păcii: Ierusalimul cel de Sus. Invenția seculară și seducția puteriitc " Invenția seculară și seducția puterii" Fidel metodologiei sale „arheologice”, John Milbank caută de la bun început să deslușească raportul dintre fenomenul desacralizării și cel al secularizării, a căror coincidență face din Europa locul de naștere al modernității. Se știe mai puțin despre geneza
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
al lumii: ca „timp” (saeculum) și „spațiu” (dominium)2. Ajunși în acest punct, putem reflecta din nou asupra relației dintre desacralizare și secularizare. Deși istoria Europei sincronizează aceste fenomene, ele nu se acoperă, nici nu se justifică reciproc, întrucât orizontul secular al experienței omului modern (căci numai al lui poate fi) nu este neapărat intrinsec unul profan. Urmând cercetării morfologice și comparatiste a lui Mircea Eliade 3, putem socoti invenția lumii seculare ca pe un refuz tacit al categoriilor universale ale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
se acoperă, nici nu se justifică reciproc, întrucât orizontul secular al experienței omului modern (căci numai al lui poate fi) nu este neapărat intrinsec unul profan. Urmând cercetării morfologice și comparatiste a lui Mircea Eliade 3, putem socoti invenția lumii seculare ca pe un refuz tacit al categoriilor universale ale experienței religioase 4. Dacă experiența creștină a lumii este reglată între polul sacru și cel profan, logica seculară exclude această ritmare teodramatică a spațio-temporalității. Deși pledează de jure pentru conservarea religiozității
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cercetării morfologice și comparatiste a lui Mircea Eliade 3, putem socoti invenția lumii seculare ca pe un refuz tacit al categoriilor universale ale experienței religioase 4. Dacă experiența creștină a lumii este reglată între polul sacru și cel profan, logica seculară exclude această ritmare teodramatică a spațio-temporalității. Deși pledează de jure pentru conservarea religiozității în spațiul privat, logica seculară a modernității exclude de facto religiosul prin recursul la câteva procedee subversive. Unul dintre acestea este impoziția linearității aritmice în experiența timpului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
tacit al categoriilor universale ale experienței religioase 4. Dacă experiența creștină a lumii este reglată între polul sacru și cel profan, logica seculară exclude această ritmare teodramatică a spațio-temporalității. Deși pledează de jure pentru conservarea religiozității în spațiul privat, logica seculară a modernității exclude de facto religiosul prin recursul la câteva procedee subversive. Unul dintre acestea este impoziția linearității aritmice în experiența timpului 1 și a omogenității asimbolice în experiența spațiului. Acestea sunt două trăsături pe care polis-ul machiavelic le-
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
sunt două trăsături pe care polis-ul machiavelic le-a amenajat înaintea postulatelor fizicii newtoniene. Ele au stabilit garanțiile autonomiei la care omul definit ca voință arbitrară și putere (virtual) nelimitată visase deja. Odată decretată ca fapt natural, această lume seculară va putea deveni obiectul unor diverse cercetări științifice: de la geometrie, fizică, astronomie până la istoriografia postrenascentistă, politică ori sociologie (discipline unificate într-un singur ideal, „cunoașterea obiectivă” prin aceeași metodologie „științifică”). Cinismul machiavellic și „Providența” oarbătc "Cinismul machiavellic și „Providența” oarbă
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
științifice: de la geometrie, fizică, astronomie până la istoriografia postrenascentistă, politică ori sociologie (discipline unificate într-un singur ideal, „cunoașterea obiectivă” prin aceeași metodologie „științifică”). Cinismul machiavellic și „Providența” oarbătc "Cinismul machiavellic și „Providența” oarbă" În spațiul public instituit de principiile gândirii seculare, nevoia organizării statale impunea criterii de omogenitate comunitară și, prin urmare, noi politici sociale: Hobbes propune modelul contractualist, Machiavelli (1469-1527) testează cinismul rațiunii oportuniste, în timp ce reprezentanții „economiei politice” (A. Smith, D. Hume, J. Stuart) din secolul al XVIII-lea vor
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Interpretarea faptului social a exercitat în această perioadă mai curând un rol epistemologic, prin practica observației empirice și a deducției logice. Astfel, imaginea totalității sociale avea să fie derivată din conceptul voluntarist de individualitate (validat ca atare doar de „teologia seculară”), peste care se suprapun miturile asistențialismului providențial. Ca replică la această versiune a științei sociale britanice, intelectualii continentali vor propune o interpretare diferită. Ea începe prin răsturnarea logică a raportului parte-întreg și continuă cu modificarea definiției „socialului”, înțeles ca dat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
faimoasei butade (L’homme pense sa parole avant de penser sa pensée)2. Chiar și acești teologi, consideră Milbank, suspendă recursul la transcendență în determinarea cauzală a fenomenelor sociale 3. Sociologia secolului al XIX-lea nu iese din paradigma „teologiei seculare” nu doar fiindcă dezideratul ei principal este explicarea naturii „obiective” a religiei, ci pentru că faptele sociale sunt tratate ca „adevăruri revelate”. Aceasta infirmă suspiciunea asupra eredității exclusiv „iluministe” a proiectului sociologiei moderne. Categoria de lucru a sociologiei moderne (i.e. „socialul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
energii libere ale societății, luptând cu instituțiile „rutinei” și cu inerția „autorității tradiționale”. Pe lângă suita de contraexemple istorice aduse argumentației lui Weber, Milbank identifică originea protestantă a paradigmei de interpretare a religiei prin prisma creștinismului. Etapizarea ternară (stadiile magic/mistic/secular) a istoriei religiei e datorată în bună măsură lecturii sociologice a Vechiului Testament propusă de E. Troeltsch. Istoricul german simplifică evoluția credinței israeliților prin postularea unui clivaj între vocația sacerdotală (mistică, rutinizantă, autoritar-tradiționalistă) și vocația profetică (harismatică, ascetic-intramundană). Analogia între
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a fi redeschis în secolul XX un foarte important subiect de dezbatere. Teologii eliberării s-au întrebat din nou asupra raportului de separație, influență sau dominație între spațiul simbolic, mistic și liturgic al Bisericii și, respectiv, ordinea politico-economică a societății seculare 1. Într-un fel, acest raport ilustrează o problemă veche a dogmaticii creștine, privind relația dintre natură și har. Modelul medieval a primit o excelentă caracterizare sub pana lui E. Gilson: „raportul dintre filozofie și teologie este acela dintre stat
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
morți sacrificiale înseamnă să primești deja un trup dincolo de mormânt. A dărui, a fi bun, înseamnă a fi deja înviat”1. Altera civitastc "Altera civitas" Înțelegerea virtuții creștine din perspectiva Învierii face trecerea perfectă de la sociologie către ecleziologie, de la gândirea seculară la teologie 2. Aceasta indică Biserica ca loc de întrupare a virtuții iubirii, ca societate sau comunitate renăscută în har, ca polis regenerat într-un mod de-a fi eshatologic. Aceste afirmații nu sunt simple acrobații retorice. Dacă virtutea creștină
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
un mod de a trăi izbăvitor”1. Aceste convingeri nu implică abandonarea interesului față de viața cetății. Istoria Bisericii primare ilustrează o dublă atitudine a creștinilor față de instituțiile juridice și politice ale Imperiului: pe de o parte, ei percepeau în ordinea seculară o limitare a haosului social latent. Pe de altă parte, aceiași creștini cultivau o distanță ironică față de jocul fantasmagoric al puterii. O reacție vizibilă la topirea granițelor dintre puterea imperială și autoritatea spirituală a Bisericii poate fi citită în filigranul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
acceptarea, fie și condiționată, a coerciției. În contextul controversei donatiste, Augustin a fost tentat să admită o formă - chiar și îmblânzită - de control forțat al statului asupra comunităților „indisciplinate” ale schismaticilor 1. Episcopul Hipponei a imaginat această formă de intervenție seculară ca pe o corecție tranzitivă, asemănată cu asprimea unui dascăl care își mustră elevii. Dar „violența nu aduce nici beneficii dialectice, ci încurajează de la sine o altă violență”2. Aici Augustin se îndepărtează de o tradiția monastică a creștinismului răsăritean
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
autoscopic, țintind idolii falși ai prejudecăților sau propriilor judecăți. Paradoxal, acest sever exercițiu îl operează rațiunea însăși, chiar dacă pe un fond de profundă apercepție spirituală. Vocația critică a teologiei este universală: chiar dacă volumul lui John Milbank demonstrează inconsistența proiectului modernității seculare, rechizitoriul său ar putea fixa păcatele oricărei alte epoci. Cu greu ar fi de găsit un pasaj istoric sau cultural în care teologia să se simtă acasă. La limită, istoria teologiei - cea oglindită în sinaxarul Bisericii - ar putea furniza o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de dimensiunea autocritică, deci fără un oficiu profetic - cum ne propune astăzi Occidentul - se dizolvă incoștient, dar ireversibil într-o ipocrizie ideologică, nedemnă de numele Celui care a murit pentru păcatele lumii 1. Teologia creștină, așadar, nu oferă o metodologie seculară de investigare a socialului, ci o sensibilitate aperceptivă critică și profetică; teologia nu se propune ca „știință” universală a dreptății sociale, ci ca artă a discernământului în deciziile politice ale comunității și în orientarea existențială a persoanei. Teologia nu poate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
se propune ca „știință” universală a dreptății sociale, ci ca artă a discernământului în deciziile politice ale comunității și în orientarea existențială a persoanei. Teologia nu poate fi „regina științelor” decât în măsura în care nu se aseamănă cu nici una dintre acestea. Științelor seculare - cum sunt, de pildă, sociologia sau economia - li se conferă libertatea de a gândi faptul social în unitatea sa micronică și cu pretenții epistemologice restrânse. În oglinda teologiei, științele sociale - când nu sunt o simplă cronică a derizoriului - apar ca
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
civic, faptul este reflectat de schimbarea criterilor vigilenței democratice. De la apărarea legitimă a drepturilor fundamentale ale omului s-a trecut rapid la militantismul frivol exprimat în favoarea „drepturilor animalelor” la fericire. Pentru est-europeni, voga de care se bucură acest veritabil mesianism secular nu este cu totul surprinzătoare. Ne putem aminti cum, printr-un paradox greu de egalat, apărătorii „apostolatului social” din România comunistă au marcat tot atâtea goluri de luciditate cât promotorii „teologiei eliberării” din America latină. Urii amazoniene față de „los Gringos” îi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
longue durée. Este adevărat: redactat în Occidentul celor două conflagrații mondiale, manifestul consensului social urma să vindece traumele unei generații sacrificate. Din tranșeele imunde până în cartierele de lux ale vechilor capitale europene, patima istorismului se consuma furibund și endemic. Fundamentalismele seculare păreau născute dintr-un exces de zel în interpretarea semnelor veacului. După 1945, „era atomică” și „războiul rece” păreau să impună resemnificarea promisiunilor eshatologiei biblice. Lumea întreagă spera că „pacea va fi lucrul dreptății, iar roada dreptății va fi liniștea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a citit în celebrul îndemn al lui Iisus („dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”) o cenzură a tentației puterii absolutiste. Regele sau împăratul nu se poate proclama „dumnezeu” decât confundând domeniul competențelor seculare cu normele religioase. Atunci însă se naște tirania. Distincția între teologic și politic înseamnă distincție, dar nu separație, așa cum modernii au fost tentați să creadă. Nici sfera seculară nu se confundă neapărat cu orizontul profan al existenței. Subordonarea ierarhică a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Regele sau împăratul nu se poate proclama „dumnezeu” decât confundând domeniul competențelor seculare cu normele religioase. Atunci însă se naște tirania. Distincția între teologic și politic înseamnă distincție, dar nu separație, așa cum modernii au fost tentați să creadă. Nici sfera seculară nu se confundă neapărat cu orizontul profan al existenței. Subordonarea ierarhică a autorității civile față de criteriile de inteligibilitate ale revelației presupune un set bogat de dezbateri și negocieri. În acest proces de reflecție și acomodare, noțiunea de „război drept” sau
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
față de străin”? În ce măsură cultura suspiciunii este cu adevărat eliberatoare, iar nu mai degrabă entropică și omogenizantă? Atunci când reparația morală este centralizată etatist, mai rămâne loc pentru virtutea personală (ca orice altă virtute) a compasiunii? Nu reprezintă această evoluție a moralității seculare o degenerare apocrifă a eticii ecleziale? Suspectând în orice pretenție de adevăr rivalitățile unor constelații de putere, postmodernul nu dovedește că ar fi imun față de logica resentimentului. Pentru cei care nu mai cred într-un sens final al vieții, teodiceea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]