4,167 matches
-
e leacul plictiselii” (II, 313). Vorbim însă nu despre astfel de soluții, ci despre extaz. Nu despre salvarea eului, ci despre topirea lui în absolut. Nu despre vindecarea de plictiseală, ci, dimpotrivă, despre coborârea în hăurile ei, până acolo unde sinele se iluminează. Căci iluminarea pare, cum am văzut, posibilă. Și, pe lângă munca fizică, mersul pe jos, topirea în peisaj, de invocat din nou, ca situație exemplară, Bach. Mai ales Bach, dar nu numai el. Iată: „Aseară, la biserica Saint-Roch, Messia
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fac decât să mă oblojesc, țin un regim pe bază de tranchilizante care mă deprimă, iau medicamente care-mi taie și puținul avânt pe care-l mai am” (III, 193). Ciudat cum vindecarea de boli duce la mortificare, la anularea sinelui. E ca și cum bolile ar fi sinele cel mai profund; fără ele, Cioran n-ar mai fi el însuși. Pe scurt, bolile, un barometru al fixării lui Cioran în timpul concret, în prezență. Exasperat, știe că există soluția anihilării trupului. Până atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un regim pe bază de tranchilizante care mă deprimă, iau medicamente care-mi taie și puținul avânt pe care-l mai am” (III, 193). Ciudat cum vindecarea de boli duce la mortificare, la anularea sinelui. E ca și cum bolile ar fi sinele cel mai profund; fără ele, Cioran n-ar mai fi el însuși. Pe scurt, bolile, un barometru al fixării lui Cioran în timpul concret, în prezență. Exasperat, știe că există soluția anihilării trupului. Până atunci, reacția urii de sine și a
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
amintim decât ce-am suferit, ei sunt aceia care, în final, vor fi trăit cu maxim de profit. Ceilalți, norocoșii, au firește o viață, dar nu și amintirea unei vieți” (I, 294). Așadar, boala ca prilej al cunoașterii, al retrăirii sinelui, cauză a ei chiar, care îndeamnă la modestie, la retragere. O spune Cioran: „În fața bolii, nici un orgoliu nu rezistă. Se frânge de ea. Boala ne cheamă la ordine, la realitate, ne spulberă vanitățile. Umilire de fiece clipă” (I, 98). În
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
astfel ataraxia. Or, ce-ar mai fi Cioran fără ura față de ceilalți și față de lume? Astfel, boala este fundamentul identității sale. În cel mai rău caz, ea îi amintește cine este. Ciudat cum înstrăinarea de sine este o recuperare a sinelui. Spune Cioran: „Oricât încerc să fug de mine însumi, bolile mele mă aduc înapoi negreșit. Boala de a te întâlni mereu cu tine însuți, boala identității Ă nimeni n-o cunoaște ca mine” (I, 99). Cum vindecarea nu este posibilă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran: „De îndată ce sunt cât de cât sănătos, inspirația mă părăsește, până și subiectele îmi lipsesc” (I, 154). Aici invocă Cioran fraza care i-ar fi marcat definitiv existența și care îl ajută să vadă în boală prilejul unei întemeieri a sinelui. În continuarea cuvintelor de mai devreme, Cioran spune: „Nu degeaba fraza care m-a marcat cel mai mult a fost răspunsul lui Pascal către sora sa, care-l îndemna să se îngrijească: Nu cunoști neajunsurile sănătății și avantajele bolii»” (I
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pasiunile revanșarde ale unei iubiri înșelate sau dezamăgite, cauză posibilă, dar nu suficientă, nici măcar în frustrările unui sine orgolios, care se simte închis în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o anume disperare a negării sinelui său originar, furiile lui Cioran împotriva propriei țări, ca și împotriva celorlalți, sunt semnul autonegării. Mai exact
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în limitele propriei țări ca într-o temniță. Cioran își renegă țara pentru că își recunoaște, prin intermediul ei, sinele marginal, inconsistent, negativ. Devenite deliruri în tinerețe, cicatrizate ulterior din cauza iluziei detașării, pe care o caută cu o anume disperare a negării sinelui său originar, furiile lui Cioran împotriva propriei țări, ca și împotriva celorlalți, sunt semnul autonegării. Mai exact, al urii de sine. Trecem peste faptul că ura de sine și autoflagelarea ascund o vanitate devastatoare și, deopotrivă, orgoliul suferinței, dublate când
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt pentru Cioran oglinda propriei identități. Cu atât mai mult țara îl reflectă. Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Oricum, se recunoaște cel mai bine în modelul ei abstract, vinovată ea pentru ceea ce el însuși este. Prin urmare, cum să nu dorească pulverizarea propriei țări când sinele îi stă constant pe marginea abisului?! Doar că, pe marginea abisului fiind, sinele e reîntemeiat, așa cum țara devine, fie și mascat, un reper existențial. Căci disperarea creează sens. Iată: „Disperarea nu mă deprimă, ci mă exaltă. Disperarea e altceva decât deprimarea, disperarea e flacără, o flacără care străbate sângele” (III, 13). În fine
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
delirul drept faptă și disperarea drept gândire. La ce oare sunt bun? Să privesc și să-mi rod unghiile, să aștept explozia orelor” (I, 82). Prin urmare, marea provocare este pentru Cioran să știe cine este. Adesea e convins că sinele său fusese unul viguros, care a suportat, din cine știe ce motive, o cădere. Astfel, își deplânge declinul, pe care îl numește uneori lașitate și căruia, mai nou, îi spune înțelepciune. Oricum l-ar numi, declinul îi relevă neantul din sine. Așa încât
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
rămâne: oare tot acest exces nu ascunde cumva intuiția propriului neant, pe care Cioran îl vede mai întâi în ceilalți, cu predilecție în propriul neam? Altfel, spus, nu cumva, distrugându-i pe cei asemenea lui, Cioran se luptă pentru întemeierea sinelui, având presentimentul hăului? În fine, să revenim la păcatele, teribile, ale tinereților. Cine este cel care le săvârșește? Cioran nu se mai recunoaște în ele Ă și nu pentru că între timp ar fi devenit neapărat altul, ci mai ales pentru că
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
închin atâta originilor mele? Nu aparțin lumii; cum aș putea aparține unei patrii?” (III, 88). Dacă ar fi mers cu raționamentul mai departe, Cioran ar fi trebui să spună: Cum să-mi aparțin mie însumi? Sau: Cum e cu putință sinele? Altundeva: „Nu pot să-mi iert că am pus la inimă prea tare nenorocirile țării mele. Oricum nu puteam face nimic pentru ea. Chinuri zadarnice, care m-au istovit și din care nu m-am ales cu nimic, afară de faptul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
identificarea cu acel altul, de care vrei în permanență să te rupi. Din ghearele căruia nu poți ieși. Prin urmare, ura față de ai săi este expresia urii de sine, care nu mai este mistificare, chit că, de la un moment dat, sinele însuși, privit de la distanță, chiar cu umor, a devenit un obiect oarecare, străin, simplu teritoriu de explorat. Chit că eu a devenit altul. Eșecul, această rană, acest balsam...tc "E[ecul, aceast\ ran\, acest balsam..." Ce a moștenit Cioran de la
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
prin întoarcearea spre fețele actualității, în primul rând spre efectele civilizației mașiniste asupra umanității. Atitudinea devine polemică, demitizantă, iar modelele sunt acum versurile lui Geo Dumitrescu și ale lui Adrian Păunescu. Civilizația modernă aduce cu sine și o sciziune a sinelui, înstrăinarea, o ruptură a unității eu-lume, de aceea starea încercată este de neputință sau de regret după puritatea pierdută. Uneori poemele adoptă maniera dialogului filosofic și euristic ( Un bătrân student cercetător de astre către magistrul său) ori a reportajului ironic
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290498_a_291827]
-
crimă împotriva comunității pentru că a fi pustnic nu este greșit, iar suicidul nu face altceva decît să ducă un pas mai departe această retragere din societate. În fine, el era de părere că suicidul nu poate fi o crimă împotriva sinelui pentru că indivizii înșiși știu cel mai bine ce este bine. (Evans și Farberow 2003: 125) "Suicidul romantic", în aceste circumstanțe, a devenit o temă de dezbatere, dar și din păcate un fenomen de masă dezastruos, precum cel declanșat de romanul
[Corola-publishinghouse/Science/84941_a_85726]
-
o parte. Direct fost-am purtat napoi în vremuri de demult, Cînd Canynge încă era-nfășurat în pat de carne, Și-am văzut toate acțiunile ce fost-au înainte, Și-întregul sul al Sorții s-a desfășurat". - "noapte sumbră"; "Domnița lui, sinele-i secund, își dădu răsuflarea, / Cătînd viața cea veșnică și lumina nesfîrșită, / Și-așa fugi de la preabunul Canynge; mare greșeală-a Morții!"; "biserica Redcliffe (oh, lucrare-a mîinii cerului, / Unde Canynge se-arată ca unealtă!)". The parliament of sprites / Parlamentul
[Corola-publishinghouse/Science/84941_a_85726]
-
am-prenta experiențelor lumii și ale propriei existente. Se constituie pe baza comportamentelor culturale, a cunoștințelor dobândite, a abilităților, a credințelor, a atitudinilor, a sentimentelor, nevoilor, scopurilor, si așteptărilor trecute și viitoare". Drumul spre ceilalți este influențat de imaginea de sine. Sinele favorizează cunoașterea noastră și, astfel, a altora, prilejuind identificarea căilor de intervenție pentru ameliorare și corectare"10. Donnel King11 propune câteva principii 12 care stau la baza comunicării interpersonale: Comunicarea interpersonala este inevitabilă Este un enunț care își trage seva
by Livia Durac [Corola-publishinghouse/Science/1054_a_2562]
-
a înlocui această vorbire cu propriile lor gânduri interioare. Se știe că majoritatea adulților se simt stânjeniți atunci când sunt surprinși vorbind cu propria persoană. Această jenă pornește din faptul că, nefiind acceptată din punct de vedere social, vorbirea sonoră cu sinele este adesea considerată drept semn al patologiei mentale. Dacă în copilăria timpurie vorbirea sonoră pentru sine este considerată ca normală, odată cu dobândirea abilităților de scris, citit, povestit, tipul de vorbire menționat este substituit, în mod compensatoriu, cu noile deprinderi achiziționate
by Livia Durac [Corola-publishinghouse/Science/1054_a_2562]
-
percepe pe sine și la modul în care crede că este percepută de ceilalți; cu alte cuvinte, imaginea corporală determină gradul în care te simți confortabil în și cu corpul tău; b) eul cognitiv: se referă la modul în care sinele receptează și structurează conținuturile informaționale despre sine și lume și la modul în care operează cu acestea; sunt persoane care rețin și reactualizează doar evaluările negative despre sine, alții le reprimă, iar unii le ignoră; unii fac atribuiri interne pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2355_a_3680]
-
în timp ce alții fac atribuiri externe pentru a‑și menține imaginea de sine pozitivă; c) eul emoțional (eul intim sau eul privat): sintetizează totalitatea sentimentelor și emoțiilor față de sine, lume și viitor; de multe ori, persoana nu dorește să își dezvăluie sinele emoțional decât unor persoane foarte apropiate, iar, cu cât o persoană are un eu emoțional mai stabil, cu atât va percepe lumea și pe cei din jur ca fiind un mediu sigur, care nu amenință imaginea de sine; copiii și
[Corola-publishinghouse/Science/2355_a_3680]
-
nimeni, vă veți imita pe dumneavoastră Înșivă, veți fi chiar voi, dar nu cei vizibili, ci umbroșii, nevăzuții. În cadrul ultimei ședințe poate să nu mai fie vorba de un delir, ci de o comunicare ombilicală Între dumneavoastră și dumneavoastră, Între sinele vizibil și cel invizibil, ponderea având-o cel din urmă. Am și un participant neobișnuit, un student cu o natură extrem de rațională și care, pentru a se forța să iasă din raționalitate (pentru că are un discurs neologistic, de o limpezime
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
De la caii discursului la caii vii. A zgâria până la sânge. Totul pentru zbor. Tragere În sus. Semnul potcoavei e istoria calului din noaptea trecută, dar e și calul. Accidentul de suflet. Datorită trecerii sale, eu sunt altul. Istoria nu trimite sinele la sine. Îl trimite Înainte. Eul e alergare. Alergarea cailor vii fiind cal viu. A trăi În parte, dar și a trăi față către față cu timpul. A trăi În credință: trupul acesta a fost făcut să fie Înțelesul legii
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
la calul viu, fiind cal. Mișcare dialectică, hegeliană. Căutând În cuvânt viața cuvântului, nechezatul calului. E eul heideggerian aici, devenit Dasein. Dar nu e de ajuns: „o aură verzuie prevestește/un mult mai aprig ideal”. Mișcarea hegeliană nu e Împlinită, sinele se simte În continuare spațiat ( Elegia a opta). Mie Însumi Îmi sunt cal troian. Nu Încetezi nici o clipă să fii cal. Ca o naștere Încremenită. A trăi În timpul nădejdii. Apoi, a trăi timpul nădejdii. Acel Încotro cu o boltă de
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
Prin procesul de „spălare a creierului” se urmăreau distrugerea identității subiectului (victimei) și construirea unei alte identități teleghidate de reeducatori. Existau două elemente de bază pe care reeducatorii trebuiau să le manipuleze aplicat: asumarea de către subiect a unei vinovății față de sinele său de odinioară și misiunea reeducatorilor de „a salva” victima de ea Însăși. Forma „blândă” a „spălării creierului” consta În Înconjurarea subiectului de către alți reeducați care o hărțuiau. În cele din urmă, subiectul era silit să-și verbalizeze pretinsa vinovăție
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]