1,489 matches
-
electrice, Centrale electrice sau Tehnica curenților slabi, care a devenit ulterior primul curs de Electronică din Institutul timișorean (1931). Dacă pe durata doctoratului ocupa postul de asistent la Școala Politehnică din Timișoara (1927-1928), la revenirea de la Zürich este numit conferențiar suplinitor (1931), și ulterior titular (1940), la Școala Politehnică din Timișoara. Începând din 1946 ocupă postul de profesor la Școala Politehnică din Timișoara iar din 1948 predă și la Institutul de Căi Ferate. Începând cu anul universitar 1951-1952 se transferă la
Remus Răduleț () [Corola-website/Science/307157_a_308486]
-
devină “cercetător științific” însușindu-și de la ei “o instrucție de specialitate și o educație de adevărat om de știință umanist” așa cum îi plăcea să spună adeseori, când vorbea despre formarea ei. Anul 1925 a găsit-o pe Raluca Ripan conferențiar suplinitor la Facultatea de Medicină și Farmacie din Cluj, unde a ținut un curs de chimie analitică. În continuare Raluca Ripan a dovedit perseverență și zel în pregătirea științifică și profesională, astfel că la 1 iulie 1930 a fost abilitată docentă
Raluca Ripan () [Corola-website/Science/307160_a_308489]
-
și frumosul”. După absolvirea facultății, în 1910 a avut marea satisfacție de a deveni coleg de cancelarie cu foștii săi profesori de la Liceul Internat din Iași, unde a predat Științele naturale până în anul 1912, când a fost încadrat ca asistent suplinitor la Catedra de Geologie și Paleontologie de la Universitatea din Iași, revenind alături de iubitul lui magistru - I. Simionescu. A satisfăcut serviciul militar la Regimentul 4 Vânători, Iași, urmând apoi Școala de ofițeri de rezervă la București. Vremurile erau tulburi și, în
Mihail D. David () [Corola-website/Science/307177_a_308506]
-
urmând apoi Școala de ofițeri de rezervă la București. Vremurile erau tulburi și, în 1913, a fost mobilizat făcându-și datoria de ostaș încât a fost decorat cu Avântul Țării. În același an, la 1 noiembrie a fost numit preparator-desenator suplinitor la Catedra de Geografie, care rămăsese vacantă prin moartea, în 1911, a lui Ștefan Popescu și era suplinită de I. Simionescu. A fost acesta un moment de răscruce, care a dat o nouă orientare căii pe care și-o alesese
Mihail D. David () [Corola-website/Science/307177_a_308506]
-
său. De acum înainte, viața și activitatea lui M. David se vor împleti tot mai strâns cu destinele geografiei ieșene. Soarta a vrut să-l mențină încă puternic ancorat în domeniul geologiei deoarece, la 15 ianuarie 1913, a fost numit suplinitor la Catedra de Geologie și Paleontologie, unde a predat și cursul de Agrogeologie la Secția agricolă până în anul 1916, când a fost mobilizat din nou. Ca ofițer, cu gradul de căpitan în rezervă, a participat activ la război, la un
Mihail D. David () [Corola-website/Science/307177_a_308506]
-
care l-a luat în mod strălucit cu teza „Cercetări geologice în Podișul Moldovei”, în iunie 1919. Se părea că îi este definitivată calea pe tărâmul geologiei dar nu a fost așa deoarece la 1 ianuarie 1920 a fost numit suplinitor al Catedrei de Geografie care rămăsese vacantă iarăși prin plecarea, la Cluj-Napoca, a lui George Vâlsan. De data aceasta cariera universitară a lui M. David s-a înscris mai temeinic în domeniul geografiei, fără părăsirea definitivă a geologiei. Devenit suplinitorul
Mihail D. David () [Corola-website/Science/307177_a_308506]
-
suplinitor al Catedrei de Geografie care rămăsese vacantă iarăși prin plecarea, la Cluj-Napoca, a lui George Vâlsan. De data aceasta cariera universitară a lui M. David s-a înscris mai temeinic în domeniul geografiei, fără părăsirea definitivă a geologiei. Devenit suplinitorul catedrei, i se aprobă demisia din postul de asistent desenator de la Catedra de Geografie, la 1 februarie 1920, dar, în același an, primește două numiri noi la catedra de Geologie și Paleontologie: asistent provizoriu, la 1 aprilie și șef de
Mihail D. David () [Corola-website/Science/307177_a_308506]
-
Gyula, gimnaziale la Beiuș și Oradea, teologice la Arad (1869-1872), juridice la Academia de Drept din Oradea, între 1872 și 1873, dar neterminate. La numai 25 de ani s-a impus în fața autorităților superioare bisericești care l-au numit profesor suplinitor la Institutul teologic din Arad în 1875, iar la 11/23 iulie 1878 este promovat ca profesor titular, a fost director provizoriu al institutului în perioada 1882-1883. La 3/15 septembrie 1883 a fost înlăturat de la conducerea institutului, fiind înlocuit
Vasile Mangra () [Corola-website/Science/307190_a_308519]
-
Dr. Fr. Wentzlaff Eggebert. Mai târziu a revenit în Germania, între anii 1970 și 1980, pentru stagii de specializare la Marbach, Bonn, Köln și Leipzig. După absolvirea universității, a intrat în învățământul superior întâi ca asistent (1939-1942), apoi ca profesor suplinitor (1942-1946), profesor titular de limba și literatura germană la Facultatea de Litere din Iași (1946-1955). A fost decan al facultății de filozofie al Universității din Iași (1947-1948) . A condus universitatea din Iași între 1949 și 1955, în calitate de rector. În paralel
Jean Livescu () [Corola-website/Science/307194_a_308523]
-
10 august 1963, Timișoara) a fost un inginer român, membru titular al Academiei Române din anul 1955. Cariera didactică și-a desfășurat-o între anii 1939 - 1963 la Universitatea Politehnica Timișoara, În 1939 ca șef de lucrări, în 1940 ca profesor suplinitor, iar din 1942 ca profesor titular. În 1949 a fost decan al Facultății de Electrotehnică, iar între anii 1953 - 1961 șef al Catedrei de Utilajul și Tehnologia Sudării din Facultatea de Mecanică.
Corneliu Micloși () [Corola-website/Science/307208_a_308537]
-
Bocșa și Reșița, precum și Palatul C.F.R. din București. Ocupă în timp diverse funcții de conducere: șeful ateleriului de proiectare de la UCM Reșița, șeful Fabricii de poduri și construcții metalice de la UCM Reșița și Bocșa. În anul 1944 este numit profesor suplinitor la Facultatea de Construcții din cadrul Școlii Politehnice de la Timișoara. În anul 1948 devine profesor titular la disciplina de construcții metalice, pe care o va preda până în 1981 când s-a pensionat. Prima preocupare în momentul transferării la Institutul Politehnic din
Dan Mateescu () [Corola-website/Science/307218_a_308547]
-
fost adevăratul mormânt al inteligenței, al iluziilor, ba chiar și al vieții mele.”" Demetriescu căuta să-și ajute prietenii ori de câte ori era cu putință. Pe I.L. Caragiale, care era într-o permanentă criză de bani, l-a angajat în 1885 profesor suplinitor la Colegiul „Sf. Gheorghe” unde era director. De asemenea, s-a ocupat direct de educația lui Mateiu Caragiale pe care l-a înscris la Colegiul „Sf. Gheorghe” pe perioada 1889 - 1903, din prima clasă primară până la bacalaureat. În perioada în
Anghel Demetriescu () [Corola-website/Science/307180_a_308509]
-
de Înalte Studii și la College de France; în același timp urmează și încheie în 1899, sub îndrumarea profesorului E.Cuq, studiile doctorale cu teza "Organizarea Daciei române" 1899 - 1900: se reîntoarce în țară fiind numit de către prof.C.Dissescu că suplinitor la catedră să de drept public 1898 - 1902: înființează împreună cu G.G.Mironescu, I.Ghika, Iulian Teodorescu și alții, Revista de drept și sociologie 1900 - 1905: asistent la Catedră de Drept Public a Universității București, disciplina Drept administrativ 1904: asistent la
Paul Negulescu () [Corola-website/Science/307243_a_308572]
-
șef de cabinet la "Ministrul Cultelor și Instrucțiunii", condus de către tatăl său. În anul 1901 devine membru al Partidului Național Liberal. Îndeplinește diferite funcții importante, cum ar fi cea de director general al Epitropiei Casei Spitalelor Sfântul Spiridon și profesor suplinitor de drept civil la Universitatea din Iași (1901-1904). În perioada 1904-1906 este director al ziarului "Liberalul" din Iași, din a cărui redacție au mai făcut parte poetul Mihai Codreanu și publicistul C. Săteanu, apoi în anul 1907 este numit în
George G. Mârzescu () [Corola-website/Science/307343_a_308672]
-
a fost trimisă să facă armata tocmai în Oltenia, la Plenița, Dolj, departe de orice sat sau așezare cu biserici sau mănăstiri. Între anii 1976-1980 a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București. Diaconul Petre David, conferențiar suplinitor la Catedra de Îndrumări misionare și ecumenism , i-a coordonat lucrarea de licență, intitulată: "Sabatul la cultele neoprotestante și poziția ortodoxă". În anul 1980 a fost "tuns în monahism", pe seama Mănăstirii Bistrița, Neamț, primind numele de Ioachim. A fost primul
Ioachim Giosanu () [Corola-website/Science/308637_a_309966]
-
23 septembrie 2006), Colocviul „Toward Jerusalem Concil Two“ (TJC II) - „Spre al doilea sinod de la Ierusalim“ (Mănăstirea Sâmbăta de Sus, 16-19 octombrie 2006) ș.a. Începând din anul 1991 a predat la Facultatea de Teologie a Universității din Craiova, ca profesor suplinitor la Catedra de Istoria culturii și civilizației bizantine (1991-1994), venit prin transfer de la Institutul "Saint Serge" din Paris, apoi ca profesor de Teologie Dogmatică și Morală (1994-1997), profesor titular la Catedra de Teologie Dogmatică (din 1997), șef al Catedrei de
Irineu Popa () [Corola-website/Science/308641_a_309970]
-
dar și patru panouri alegorice. Și-a început cariera pedagogică mai întâi ca profesor de desen la Școala Normală de învățători de la Câmpulung, iar în anul 1891 a fost numit profesor la Școala de Belle-Arte din București, unde era deja suplinitor din 1889. Opt ani mai târziu, a fost numit director al aceleiași instituții, funcție pe care a deținut-o până în 1927. Ca profesor și director la Școala de arte frumoase din București, a promovat academismul („Vârful cu Dor”, „Bacantă și
George Demetrescu Mirea () [Corola-website/Science/308735_a_310064]
-
din Belgrad, șef al Catedrei de limbă și literatura română a Facultății de Filologie din Belgrad, respectiv din anul 1981, când a fost deschisă Catedră de limbă și literatura română a Facultății de Filozofie din Novi Sad, a fost profesor suplinitor la catedră amintită a universității din capitala Provinciei Autonome Voivodina. A fost unul dintre inițiatorii formării Catedrei de limbă și literatura română la Universitatea din Novi Sad. Mai concret, în anul 1980, împreună cu dr. Mihailo Palov și prof. Lia Magdu
Radu Flora () [Corola-website/Science/308236_a_309565]
-
problema pusă de Poincaré privind funcția perturbatoare din problema celor trei corpuri. Reîntors în țară după susținerea tezei de doctorat în matematică, N. Coculescu a ocupat catedra de astronomie și geodezie de la Universitatea din București, de la 1 noiembrie 1895 ca suplinitor și apoi de la 28 mai 1896 ca profesor titular, catedră pe care o deținuse Dimitrie Petrescu de la înființarea universității. Principala preocupare a sa după aceea a fost realizarea Observatorului astronomic din București, fapt împlinit abia în anul 1908 - după 12
Nicolae Coculescu () [Corola-website/Science/307610_a_308939]
-
dar așa de prețios literatura română e recunoscătoare ingratitudinii țărăniștilor. La întoarcere se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept. În 1897 susține teza de licență, în 1901 începe cariera de pedagog de la gradul de profesor suplinitor iar în 1913 a fost ales rector. În 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă fiind fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească", apărută la 1 martie 1906. A fost al
Constantin Stere () [Corola-website/Science/306554_a_307883]
-
România. În 2010 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. După ce și-a afirmat concepțiile sale și crezul său politic în Evenimentul literar, revistă în care a debutat ca publicist în 1893, la 14 martie 1901, a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ și constituțional a facultății de drept din Iași, iar în 1903 a devenit profesor titular. La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la 1913 să fie
Constantin Stere () [Corola-website/Science/306554_a_307883]
-
1901, a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ și constituțional a facultății de drept din Iași, iar în 1903 a devenit profesor titular. La 1897 susține teza de licență, la 1901 începe cariera de pedagog de la profesor suplinitor ca la 1913 să fie ales rector. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă find fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească", apărută la 1 martie 1906. A făcut parte
Constantin Stere () [Corola-website/Science/306554_a_307883]
-
cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, atunci liceu german, dobândind un mare interes și dragoste pentru trecutul românilor bucovineni. După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității Cernăuți. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, revista "Junimea literară". La 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost
Ion Nistor () [Corola-website/Science/306711_a_308040]
-
al Academiei. În 1972 obține titlul de doctor docent. și-a început cariera de cadru didactic al Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Timișoara în 1949, parcurgând de-a lungul anilor toate gradele didactice și îndeplinind diverse funcții specifice: asistent suplinitor (1 ianuarie 1949), șef lucrări (aprilie 1949), conferențiar suplinitor (1 octombrie 1951), atestat conferențiar (1956), profesor titular provizoriu (1962), atestat profesor (1967), șef al Catedrei de Mașini hidraulice, (1962-1973 și 1982-1989). Începând cu anul 1964 a fost și conducător de
Ioan Anton () [Corola-website/Science/306760_a_308089]
-
și-a început cariera de cadru didactic al Facultății de Mecanică din cadrul Institutului Politehnic Timișoara în 1949, parcurgând de-a lungul anilor toate gradele didactice și îndeplinind diverse funcții specifice: asistent suplinitor (1 ianuarie 1949), șef lucrări (aprilie 1949), conferențiar suplinitor (1 octombrie 1951), atestat conferențiar (1956), profesor titular provizoriu (1962), atestat profesor (1967), șef al Catedrei de Mașini hidraulice, (1962-1973 și 1982-1989). Începând cu anul 1964 a fost și conducător de doctorat; în această calitate sub directa sa îndrumare 40
Ioan Anton () [Corola-website/Science/306760_a_308089]