KorAP: Find »[drukola/base=văl & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...53 54 55 ...119 >

2,974 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311

ei doi unul altuia, între ei existase o legătură importantă: nevoia reciprocă a contrariilor. A spus: — Puștiul De-Două-Ori a fost un om dintre cei mai aleși. Irina Cerkasova avea două cuvântări de rostit. Stătea nemișcată, cu bărbia împinsă înainte pe sub văl — arhetipul mândriei rănite. A vorbit scurt despre loialitatea și altruismul lui Norbert Page, iar Alexei Cerkasov a bătut din palme în momentul în care ea i-a rostit numele. Apoi, mutându-se la mormântul soțului ei, a spus: — Ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
neagră. O știi. Vocea i se poticni jalnic. — O știu, răspunse Vultur-în-Zbor. Am întâlnit-o pe Liv. îți transmite salutări. Virgil se desprinse dintr-un început de reverie. — Ai întâlnit-o? întrebă el. Ești sigur? Nu, zise Vultur-în-Zbor. Purta un văl negru. Din cap până-n picioare. — Ea este, spuse Virgil. E Liv. Vultur-în-Zbor se uită de jur împrejurul camerei. Plante agățătoare pe pereți. Păianjeni târâtori pe tavan. Era, probabil, una dintre ultimele încăperi pe care avea să le mai vadă vreodată. Când înțelese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
au primit. Ai face orice pentru el. Virgil Jones rosti încet: — Vultur-în-Zbor e cel care face asta pentru mine. — Toți! izbucni Iocasta. Plecați cu toții! Lăsați-mă iarăși cu Casa mea. Elfrida Gribb, în dantelă albă, cu fața acoperită de un văl pe care urca nestingherită o muscă, stătea lângă fereastră, cu sculpturile în dreapta ei, muntele în spate, Vultur-în-Zbor în stânga și dezastrul uitându-se direct la ea. — N-o să pleci, spuse ea. Nu poți. Nu după tot ce am făcut. Te iubesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
chiar atât de priceput. Trebuie doar să mai scotocim puțin. E clar că e pe-aici. O vom găsi. — Da, spuse Vultur-în-Zbor, întorcându-se spre casa neagră. în pragul ușii stătea o siluetă, acoperită din cap până-n picioare de un văl negru, cu o ferestruică la nivelul ochilor. — M-am gândit eu c-o să vii, spuse Liv cu o voce egală. Virgil Jones fugea de colo colo pe micul platou și mormăia ceva pentru sine. Din când în când se oprea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
deghizării, spuse Liv. Fii sigur de asta, sărmană sosie prostănacă! Fața ta a fost cea care l-a fascinat. Dar s-a ales cu Prepelicarul. Un râs crud. în timp ce gândurile i se învălmășeau, Vultur-în-Zbor își dori să vadă chipul din spatele vălului. Și încă ceva, spuse Liv. Grimus este un bărbat foarte atrăgător. Poate așa se explică unele lucruriă Deggle obișnuia să-l numească frumușelul. Irina spunsese: „Nu ești omul care pari a fi...“ Gribb la picioarele patului, murmurând: „Remarcabil. Remarcabil“. Privirile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
zise ea și băgă mâna sub pernă. Stând într-o cameră împuțită, cu speranțele de salvare năruite de ratatul care bombănea pe-afară, redus la statutul de pion în jocul altcuiva ca urmare a adevărului rostit de silueta acoperită de văl, Vultur-în-Zbor află povestea muntelui Calf; o află atunci când credea că nu se mai putea face nimic. Ca de obicei, se înșela. Sculpturile îi priveau insistent de sus, de pe pereți, în timp ce Liv scotea de sub pernă caietul cel vechi, vechi de tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
acelui moment nu este întunecată de descoperirea greșelii mele. îi mulțumesc pentru asta. începuturile sunt întotdeauna mai bune decât sfârșiturile. Atunci orice era posibil. Acum nu mai este nimic. întuneric. Caietul închis, învelit, pus la locul lui. Femeia tăcută, în văluri negre, s-a ridicat în picioare și a stat așa, țeapănă, înaintea lui. O găină cotcodăci o singură dată. Afară: agitația frenetică a autorului jurnalului, ce căuta o ușă pe care știa că nu poate nici s-o găsească, nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
din caiet, lumânările aprinse, litania rostită. în felul acesta își dusese ea viața, îmbălsămată în formolul amar al vechilor dușmănii și trădări. Preț de o secundă lui Vultur-în-Zbor îi păru rău de ea. Apoi ochii ei îl fixară prin ferestruica vălului. — Aaaaah. A fost o răbufnire uriașă, pornită din adâncul plămânilor. — Bineînțeles, spuse ea. Bineînțeles. Te-ai întors. Spectrul lui Grimus e aici, ca să refacă legătura lui Grimus. Bineînțeles. Așa stau lucrurile. Vultur-în-Zbor își dădu seama că femeia se transformase. Recitarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
cum să reacționeze. — Privește-mi trupul, Umbră, spuse Liv. Nu e un altar potrivit? își duse brusc mâinile spre ceafă, unde acestea desfăcură o închizătoare. Rochia ei neagră căzu pe podea. Stătea goală înaintea lui, cu fața încă ascunsă de vălul negru, privindu-l pe sub el cu ochi pătrunzători, poate chiar batjocoritori, iar lumânările își aruncau în sus lumina lor galbenă, strălucitoare. — Privește-mi trupul, Umbră, repetă Liv, iar Vultur-în-Zbor îl privi. Liv, culmea înghețată a perfecțiunii. Virgil nu exagerase cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
încrezători. Brațele atârnându-i drepte și moi, cu palmele mâinilor întoarse în sus, cu degetele mijlocii ascunse în pumn, sub degetele mari, și o tufă generoasă de păr ce-i umbrea subsuoara. Restul, gâtul și fața și capul, nevăzute sub văl, erau doar sugerate de acei ochi duri și întrebători. O privi acum în întregime, cu veșmântul negru zăcându-i la picioare ca un giulgiu uitat, căci lumânările de pe podea trimiteau o mulțime de umbre calde care să flirteze cu trupul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
dar fără să devină ostentativă. O venus fără cap într-un muzeu de mahala. — Nu e un altar potrivit? spuse ea. El încuviință din cap, rămas fără cuvinte, iar atunci, cu o mișcare bruscă a mâinii drepte, ea își scoase vălul cu ferestruică. Acesta căzu, fluturând, pe podea și se alătură tovarășei ei, mantia. Indianul știuse că trebuia să fie frumoasă, dar nu reușise să anticipeze cât de cuceritoare avea să fie acea frumusețe. Vultur-în-Zbor trebuia să se lupte cu el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
să-l iau pe el cu mine. Media vru să spună ceva, dar tăcu. Părea îngrijorată. — Ei bine, fie, spuse Vultur-în-Zbor. Transmite mesajul. în timp ce Prepelicarul începea să recite din memorie cu o voce cântată, o siluetă în rochie neagră și văl ieși din casa cea neagră ca să o asculte. Grimus spune: — Vă mulțumesc tuturor pentru eforturile voastre. Mi-a făcut foarte mare plăcere să vă privesc. Lui Virgil îi datorez scuzele mele. M-am jucat de-a v-ați ascunselea cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
a șocat și l-a necăjit. Aceasta nu era sora lui, cea care-i făcuse rost de mâncare, îl crescuse și-l apărase. Era doar umbra Prepelicarului pe care-o cunoscuse el. Ce-i făcuse Grimus? Liv își ridică puțin vălul și scuipă cu răutate pe pământ, în fața ei. Virgil Jones se agita pe lângă Vultur-în-Zbor. — Nu uita! Așteaptă momentul potrivit! Dar lui Vultur-în-Zbor viața nu i se mai părea pe de-a-ntregul limpede. Curiozitatea și umilința de noaptea trecută îi slăbiseră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
îndeplinirea oricărui capriciu, chiar și abia gândit, împreună cu ciudatele ritualuri infantile pe care le pusese la cale ca să se distreze, cum era acel așa-zis Dans. Grimus: un bebeluș cu bombă. Sau cu un întreg arsenal de bombe, ascuns sub văluri. Pe piedestale. — A doua parte a Dansului, ciripi Grimus, este un Dans al Vălurilor. Prin care Mare Parte Din Ceea Ce Este Minunat Se Dezvăluie. Stătea lângă primul piedestal, ca o bufniță profesorală și pestriță. — Dincolo de personalitate, se ascunde esența, continuă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
pusese la cale ca să se distreze, cum era acel așa-zis Dans. Grimus: un bebeluș cu bombă. Sau cu un întreg arsenal de bombe, ascuns sub văluri. Pe piedestale. — A doua parte a Dansului, ciripi Grimus, este un Dans al Vălurilor. Prin care Mare Parte Din Ceea Ce Este Minunat Se Dezvăluie. Stătea lângă primul piedestal, ca o bufniță profesorală și pestriță. — Dincolo de personalitate, se ascunde esența, continuă el. Metafizicienii din Oxyput VII au elaborat un dispozitiv pentru detectarea acestei esențe. Am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
vizibilă. Odată cu sfârșitul vuietului, venise și sfârșitul Subdimensiunii. De-acum nu mai existau stafii. Prepelicarul stătea ghemuită la capătul treptelor și rămase nemișcată atunci când cei trei oameni ajunseră în dreptul ei. Ei au trecut pe lângă ea fără să vorbească. Femeia în văluri negre ieși din căsuța ei neagră. Prepelicarul a privit-o cum vorbește cu cei trei și a urmărit brațul lui O’Toole arătând înspre coloana de fum care se ridica spre cer. Liv a dat repede din cap și a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
în negru, se afla o movilă mică de pământ răscolit, proaspăt săpat. O formă cioplită în lemn era așezată peste ea: un chip hidos al morții, cu gura căscată. O femeie într-o rochie neagră, cu fața ascunsă în spatele unui văl negru, se îndepărtă de locul acela, îndreptându-se spre casa cea neagră, își întoarse privirea de la fumul care se ridica, se așeză, pe singurul scaun din mijlocul mizeriei și mucegaiului, unde rămase complet nemișcată și începu să cânte un vechi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
cu Media, care fusese curvă, iar acum era reazemul lui, și în acel moment gorful Koax, care se transportase pe vârful muntelui Calf, a simțit ceva ciudat. Cețurile din jurul insulei. Cețurile care o învăluiau și o împresurau. Eternele, nicicând ridicatele văluri. Cețurile deveneau tot mai dese. încet-încet, coborau și încercuiau insula din toate părțile, mai aproape, tot mai aproape, ca o pâclă gri și tot mai densă, ce se apropia și mai tare... Și nu erau cețuri. Lipsită de legăturile sale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487

valuri de lumină pală pentru a surprinde diferitele unghiuri ale obiectului decorativ, lăsând unele părți neluminate, precum craterele Lunii. Inelele argintii din jurul ei străluceau și, de la distanța la care mă aflam, plasa de sârmă părea o rețea misterioasă ca un văl proiectându-și conturul neregulat pe suprafața șlefuită a obiectului. Era ca și cum te aflai în fața unei scene pictate împopoțonat, care în luminile rampei devine magică, pădurea Arden sau un vapor naufragiat pe insula lui Caliban. Planeta plutitoare era un meteorit care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
dintre preferații săi. — Gata cu discuțiile pe subiectul acesta. Ce se mai întâmplă la cricket, Shaw? Capitolul 15tc "Capitolul 15" În noaptea aceea am visat-o pe Belinda Fine. Stătea în grădină, purtând pălăria ei neagră, deși acum avea un văl negru lăsat peste față, prin care nu se vedea foarte clar. Prin voaleta neagră care îi umbrea chipul, ochii albaștri ardeau ca flăcăra de gaz, iar privirea era vicleană și de om nebun. Cu degetul pe buze, îmi șoptea: „Secrete

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
aproape ca a unui bătrân. — Știi pubul The Queen’s Head, în spatele stației Farringdon? Ne vedem acolo la unu. Acum chiar mi-a închis. Am pus telefonul jos, dezgustată de mine, simțindu-mă ca un șantajist de ultimă speță. Din spatele vălului negru, mi s-a părut că ochii Belindei Fine râdeau de mine. Pubul era într-o curte interioară pe niște străzi înguste, fațada nu promitea multe, iar interiorul la fel de soios era mai rău decât părea. Simon era deja acolo, într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371

pe care-i privesc neputincios, fascinat doar de neobișnuita lor prezență. Așa cum altădată, în bodega de pe Apolodor, în picioare, îmi beam berea, copleșit de părăsirea Lumii, absent la cele din jur, ascultând doar glasul clopotelor, urmat de cearta toacelor, un văl de sonorități vechi, știute, toropitoare, voievodale. Era ceasul în care veneau și cei doi orbi să-și soarbă berile. Din cine știe ce perverse porniri ale neputinței, se pipăiau cu limbile pe obraji, parcă se gustau, descoperindu-se cu gingașe uimiri. Îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
răscolească, la urma urmei, un nenorocit care bea în zi de leafă? Chiar mă simt bine scriind acum, în vacarmul țipetelor acelea. Un bine care vine din contopirea mea cu această Lume pe care o descopăr frumoasă, după ce trec de vălul ei de aparențe. După ce-mi birui primele reacții de iritare, de respingere, de dispreț și condamnare. După ce toate acestea trec, văd cum Lumea se așază în matca ei, limpede, clară, cu rosturile ei bine conturate, cu luminile ei sporite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
nuiaua credinței mele pe care, în clipe ca acestea de scris și închipuire, mi-l văd toiag al vredniciei. Știu că nu sunt așa. Știu că mă mint în toate clipele mele. Dar mai știu, cred că știu, nădăjduiesc acest văl al științei, că minciuna mea nu este decât o pată infimă pe potirul strălucitor al mântuirii. Cândva, în niște clipe de mare spaimă de mine însumi, mi-a fost dat să văd un orb, undeva parcă la capăt de Lume

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
din obligațiuni de serviciu, să fișez eventuale referiri la oamenii din cinematografie, diferite scrieri ale celor care au fost întemnițați și, mai ales, siliți să-și macine viețile la Canal sau prin alte locuri ale întemnițărilor. O stranie senzație de văl de mătase așternut peste acel timp de crime. Constat că în mărturiile supraviețuitorilor nu răzbat încrâncenare, ură, ton vindicativ. Sunt relatări făcute pe un ton blajin, înțelegător parcă, aproape neutru, ca și cum ar povesti un film sau o piesă de teatru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]