1,530 matches
-
mării, am alunecat, am căzut din nou și m-am trezit. M-am trezit în patul meu, în camera mea, la azilul de bătrâni despre care vreau să vorbesc. Lăsasem fereastra deschisă când mă culcasem și de-afară, de pe țărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniștea dimineții. Am tras pătura peste mine, încercând să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârșitul visului și, ca să mă consolez, m-am gândit că poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Nu se hotăra să mă omoare. Am încercat să ies, dar n-am reușit decât să mă afund și mai rău și atunci am strigat după ajutor. Strigătul m-a trezit. Era noapte neagră, de-afară nu se auzea decât vuietul mării, stins, ritmic, legănător și am readormit și m-am visat din nou în cătun. Atrăgeam în mlaștină femeile după ce mă culcam cu ele, dar la un moment dat pescarii s-au întrebat de ce dispăreau văduvele care plecau cu mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
s-o prindă. Era poate un mesager al destinului, un oracol, spaima avea ceva sacru, de nepătruns. Cei mai mulți dormeau acum, pe apucate, ziua. Noaptea doar cei cu nervii tari reușeau să mai ațipească. Toți ceilalți stăteau cu luminile stinse, ascultând vuietul mării și blestemul sacadat al bufniței. Uneori, acest blestem se depărta, părea acoperit de valuri. Atunci respirau mai ușurați. Dar când să-și așeze capul pe pernă, să adoarmă în sfârșit, după lungile nopți de insomnie în care reușiseră să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
capul în pământ? Puțin mai devreme când m-am uitat printre scânduri să văd dacă a nins, întrucât am simțit un miros ciudat de zăpadă, cerul era încă plin de stele, dar o simt. O aud. Și dacă judec după vuietul vântului, e așa cum mi-am imaginat-o, așa cum mi-am dorit-o. Înfricoșătoare. Parcă lumea se năruie pentru a se naște din nou. O, fii binecuvântată noapte care naști! Da, domnule, destinul n-are decât să behăie acum ca o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de lei se amestecară în tâmplele lui cu bubuit de mii de tobe și cu țipete de trâmbiți ruginite. Auta se uită în jur. Fiare știa că nu sunt în apropiere. Își dădu seama că împrejur e tăcere și nemișcare. Vuietul care semăna uneori și cu urletul valurilor mării îl auzea fără îndoială de undeva dinăuntru. Nu știa ce putea fi. Mai înaintă câțiva pași. Până la ulcioarele de care-i spusese Tela erau vreo sută de pași, poate mai puțin. Auta
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
să înghită anumiți sîmburași și, cum spunea ea, îi întărise bătaia inimii. Deodată, Auta simți că totul din jur începe să tremure mărunt și repede, împreună cu trupul lui. De undeva de departe, ca dintr-altă lume, ajunse până la el un vuiet surd, și puțin mai târziu o zvâcnitură puternică, venită din spate, îl ameți câteva clipe. Numaidecât simți însă că toate măruntaiele și sângele și inima parcă voiau să se amestece și să năvălească în cap, să-i iasă prin urechi
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
însă nu știa: i-l puseseră în somn. Hor întoarse un mâner, și toate jilțurile se răsturnară, lăsîndu-și călătorii să stea legați de ele cu capul în jos. Luntrea minunată, căreia i se închinaseră neamurile pământului, începu să tremure. Un vuiet surd se auzi dedesubtul ei, apoi luntrea țâșni în adâncimile de sus, ducând cu sine doi copii ai gliei, întîia oară desprinși de țărâna care-i născuse. Puțin mai târziu, din Piscul Sfânt, mai sus de podișul de unde zburase, fumul
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
și trist pentru cei din jur, în pulberea pământului din care se ridicase pe picioarele lui, prunc, întîia oară. EPILOG Stelele începeau să piară, cerul se albăstrea. Prin, fereastra deschisă larg intra miros de liliac. Se auzea la răstimpuri un vuiet surd și prelung. În încăpere era aproape întuneric. - Ce-i asta? răsună un glas îngrijorat. - Liliac, răspunse alt glas. - Nu asta... vuietul acela surd! Celălalt începu să rîdă: - Ce să fie! Liftul blocului. E dimineață, oamenii se duc la lucru
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
să piară, cerul se albăstrea. Prin, fereastra deschisă larg intra miros de liliac. Se auzea la răstimpuri un vuiet surd și prelung. În încăpere era aproape întuneric. - Ce-i asta? răsună un glas îngrijorat. - Liliac, răspunse alt glas. - Nu asta... vuietul acela surd! Celălalt începu să rîdă: - Ce să fie! Liftul blocului. E dimineață, oamenii se duc la lucru, se trezește orașul... Să aprind lumina? - Da, vreau să reintru în timp. Unul dintre cei doi bărbați care vorbeau întinse mâna spre
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
a vieții, colorată altfel, dar pe care erau înscrise toate celelalte în aceeași ordine. Obosit de durere și de zile, de nostalgie și trecut, de oboseală. În centru, se întâlni cu niște prieteni. Salutul lor sună lung în strada goală. Vuiet de mașini și de "plăcerile nopții. Glasuri nocturne. În fața blocului său, o clădire impresionantă, îngrijită și modernă, în care locuiau numai oameni avuți, se întâlni cu o fată. Tânără părea, dar cine știe cum era sau cum se simțea. Mergând automat, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1508_a_2806]
-
de angarale dichisite: - Pasagerii Cursei Otopeni-București sânt rugați să se grăbească spre locurile lor de îmbarcare! Ca o maimuțărire a celor sfinte, scrise la 2 Samuel 5:24, peste frunzarele duzilor din liziera autostrăzii se înfiripă și se apropie un vuiet de pași. Ochii vâscoși ai celor patru bagaje se bulbucaseră de teroare. Stăpânii acelor ochii, cele patru bagaje, fugiră mâncând pământul, încercînd să scape în direcția contrară. În cinci metri însă, vuietul de pași îi ajunse. Îi încălecă. Îi strivi
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
liziera autostrăzii se înfiripă și se apropie un vuiet de pași. Ochii vâscoși ai celor patru bagaje se bulbucaseră de teroare. Stăpânii acelor ochii, cele patru bagaje, fugiră mâncând pământul, încercînd să scape în direcția contrară. În cinci metri însă, vuietul de pași îi ajunse. Îi încălecă. Îi strivi de asfalt ca pe o mână de chiștoace fumegânde. Îi mână înapoi însiropați în propriul lor sânge. Obligîndu-i ca, lipindu-se de bara din spate a taximetrului și alcătuind un soi de
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
de înspăimîntător. Sau exagerat. Nu mai puternic decât clănțănitul în gol al unui dulău mânios. Ori decât duruitul unei tarabe de lemn răsturnată pe o stradă liniștită. Și abia atunci aproape întreaga gloată alăturată acolo putu observa cum, concomitent cu vuietul și cu zguduitura, dintre picioarele metalice și sudate, două câte două, printr-o tălpică, ale patului Sinistratului, țâșni o vână necunoscută și suplă a până nu de mult consideratei pierdute gârlițe Bucureștioara!! Ramură de apă fulgerând, de zeci și sute
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
-l mâna pe Vultur-în-Zbor să-și continue drumul era doar fantasma Prepelicarului din mintea lui, plecând de lângă el, mână-n mână cu domnul Sispy cel fără chip. Și-ar fi dorit să știe ce-l mâna pe Virgil Jones. Un vuiet ușor îi răsuna în cap. Avu impresia că devenea tot mai sonor pe măsură ce urcau pe cărările muntelui. Virgil Jones nu dădea nici un semn că l-ar auzi. Avea aerul pierdut al unui om care încerca să-și amintească niște deprinderi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
drăcuia el la răstimpuri și-și lua capul în mâini, pierdut în amintiri sau regrete, și apoi tresărea iarăși, avântându-se înainte ca un bivol rănit. Vultur-în-Zbor îl urma. Și astfel își croiau drumul haotic prin desișuri, către vârful muntelui. Vuietul era încă acolo. Oare urechile îi jucau feste? Părea oare să devină din ce în ce mai puternic doar pentru că se gândea la el? își lovi tâmpla cu palma, exasperat. Preț de o secundă avu impresia că pădurea era o masă verde, de nepătruns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
vorbească. — Ai auzit vreodată povestea prostituatei care a pornit un război civil în țara ta? Se numea Polly Adams... Dar mintea lui Vultur-în-Zbor hoinărea. Se gândea la Prepelicar, la motivele domnului Jones, la pădurea deasă în care se rătăciseră, la vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, ce răsuna din ce în ce mai tare... Virgil Jones îi strigă în ureche: — Ghicitoare, domnule Vultur! Ia gândește-te la asta: De ce poartă un irlandez trei prezervative? Slăbiciune, boală. Ambele străine lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
povestea prostituatei care a pornit un război civil în țara ta? Se numea Polly Adams... Dar mintea lui Vultur-în-Zbor hoinărea. Se gândea la Prepelicar, la motivele domnului Jones, la pădurea deasă în care se rătăciseră, la vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, ce răsuna din ce în ce mai tare... Virgil Jones îi strigă în ureche: — Ghicitoare, domnule Vultur! Ia gândește-te la asta: De ce poartă un irlandez trei prezervative? Slăbiciune, boală. Ambele străine lui Vultur-în-Zbor, ambele năpustindu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
pornit un război civil în țara ta? Se numea Polly Adams... Dar mintea lui Vultur-în-Zbor hoinărea. Se gândea la Prepelicar, la motivele domnului Jones, la pădurea deasă în care se rătăciseră, la vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, vuietul din urechile sale, ce răsuna din ce în ce mai tare... Virgil Jones îi strigă în ureche: — Ghicitoare, domnule Vultur! Ia gândește-te la asta: De ce poartă un irlandez trei prezervative? Slăbiciune, boală. Ambele străine lui Vultur-în-Zbor, ambele năpustindu-se acum către și peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Aceeași sezație de detașare confuză pe care o simțise înainte de a leșina în barca lui îl cuprindea încă o dată. Picioarele îi tremurau. Să se țină pe picioare îi devenea tot mai greu, să urce - imposibil. Se opri. Fruntea îi ardea. Vuietul crescu și mai tare, tot mai tare. — Nu știu, domnule Jones, spuse el, sfîrșit. De ce poartă un irlandez trei... Ceva îi împăienjenea vederea. Virgil părea la un kilometru distanță. Brațul acestuia se întinse peste ani-lumină ca un tentacul lung, șerpuitor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
irlandez trei... Ceva îi împăienjenea vederea. Virgil părea la un kilometru distanță. Brațul acestuia se întinse peste ani-lumină ca un tentacul lung, șerpuitor. Vultur-în-Zbor se feri instinctiv și căzu. Simți un fior în oase. Fruntea îi era acum de gheață. Vuietul îl lăsă practic surd la vocea tunătoare a domnului Jones. — Nu-ți face griji! striga Virgil. Un pic de febră a Dimensiunii, atâta tot. O să te însănătoșim repede... Cuvintele răsunară ca un ecou, apoi se pierdură. Febra Dimensiunii: ce mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Dolores O’Toole tocmai fierbea niște ceai de rădăcini când Deggle intră, răvășit și chiar mai întunecat decât atunci când sosise. — Pe unde-ai umblat, iubire? îl întrebă ea. Bea niște ceai de rădăcini. Urcase puțin pe munte. Atunci îl auzise: vuietul ucigător. La început îl ignorase. Apoi vuietul devenise din ce în ce mai pătrunzător și l-a cuprins amețeala și senzația de detașare. Din fericire pentru el, Nicholas Deggle era un om cu prezență de spirit, așa că se repezise și se rostogolise în jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
de rădăcini când Deggle intră, răvășit și chiar mai întunecat decât atunci când sosise. — Pe unde-ai umblat, iubire? îl întrebă ea. Bea niște ceai de rădăcini. Urcase puțin pe munte. Atunci îl auzise: vuietul ucigător. La început îl ignorase. Apoi vuietul devenise din ce în ce mai pătrunzător și l-a cuprins amețeala și senzația de detașare. Din fericire pentru el, Nicholas Deggle era un om cu prezență de spirit, așa că se repezise și se rostogolise în jos pe munte, ajungând dincolo de zona periculoasă. Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
misterele insulei Calf nu și-au făcut simțită prezența decât o singură dată, dar atunci când au făcut-o, au răspuns întrebării dacă Elfrida era sau nu atrasă de Vultur-în-Zbor. în rest n-a mai apărut nici un Prepelicar iar pe moment vuietul din urechile lui Vultur-în-Zbor părea să se fi atenuat. Era ca și când insula ar fi așteptat momentul potrivit. Privind retrospectiv, lui Vultur-în-Zbor i s-a părut că i se dăduse suficientă funie ca să se spânzure și pe el, și pe alții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
strigat. Unde este Elfrida? Contele a făcut semn cu capul înspre birou. — Un țipăt prelung, a repetat el. Vultur-în-Zbor s-a repezit către ușa închisă și a intrat în birou. în tăcerea de acolo, a avut impresia că aude un vuiet din străfundurile minții lui. Obloanele de la fereastră erau închise, așa că singura lumină din cameră pătrunse pe ușă odată cu Vultur-în-Zbor. Acolo se afla biroul lui Ignatius Gribb, încărcat cu hârtii și dosare, pene de scris și cerneală făcută-n casă. Mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
agățau de smocurile de iarbă, rămâneau strâns încleștate. La mică distanță în spatele lor, silueta ascunsă a Mediei îi urmărea, păstrând distanța, dar fără să-i piardă din ochi. Cei doi nu o auzeau, pentru că nu se așteptau să fie urmăriți. Vuietul din mintea lor produs de Efect - mai degrabă un sentiment decât un sunet - era de-acum mai puternic, dar, în feluri diferite, toți trei erau apărați împotriva lui: Media datorită noii ei obsesii, Virgil datorită vechii sale paralizii, iar Vultur-în-Zbor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]