14,229 matches
-
însuși, binele desăvârșit sau deplin, așa cum s-a spus, spre deosebire de ființele inferioare, care sunt bune în mod incomplet. Avertismentul lui Boethius este în măsură să ne dea o cheie de înțelegere chiar a viitorului argument al lui Anselm: Dumnezeu este binele (la Anselm, „măreția”) în mod substanțial; altfel spus, Dumnezeu este chiar Binele ca substanță, nu ca predicat. Ierarhia ființei la Boethius este, ca și cea a lui Augustin, una care nu situează temeiul deasupra celorlalte grade; altfel spus, temeiul nu
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
care sunt bune în mod incomplet. Avertismentul lui Boethius este în măsură să ne dea o cheie de înțelegere chiar a viitorului argument al lui Anselm: Dumnezeu este binele (la Anselm, „măreția”) în mod substanțial; altfel spus, Dumnezeu este chiar Binele ca substanță, nu ca predicat. Ierarhia ființei la Boethius este, ca și cea a lui Augustin, una care nu situează temeiul deasupra celorlalte grade; altfel spus, temeiul nu este supraființial ci este ființa în cel mai înalt grad. Ca un
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
predicat. Ierarhia ființei la Boethius este, ca și cea a lui Augustin, una care nu situează temeiul deasupra celorlalte grade; altfel spus, temeiul nu este supraființial ci este ființa în cel mai înalt grad. Ca un corolar, dacă Dumnezeu este binele iar fericirea este de asemenea dorința binelui, înseamnă că fericirea supremă, cea desăvârșită, este însuși Dumnezeu. Nici una dintre acestea nu au sens și nici consistență dacă sunt luate distinct: fericirea trebuie să fie totuna cu binele iar ambele trebuie înțelese
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
și cea a lui Augustin, una care nu situează temeiul deasupra celorlalte grade; altfel spus, temeiul nu este supraființial ci este ființa în cel mai înalt grad. Ca un corolar, dacă Dumnezeu este binele iar fericirea este de asemenea dorința binelui, înseamnă că fericirea supremă, cea desăvârșită, este însuși Dumnezeu. Nici una dintre acestea nu au sens și nici consistență dacă sunt luate distinct: fericirea trebuie să fie totuna cu binele iar ambele trebuie înțelese substanțial, adică sunt Dumnezeu. Ele trebuie înțelese
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
corolar, dacă Dumnezeu este binele iar fericirea este de asemenea dorința binelui, înseamnă că fericirea supremă, cea desăvârșită, este însuși Dumnezeu. Nici una dintre acestea nu au sens și nici consistență dacă sunt luate distinct: fericirea trebuie să fie totuna cu binele iar ambele trebuie înțelese substanțial, adică sunt Dumnezeu. Ele trebuie înțelese în unitate. Cunoscuta „ecuație” neoplatonică devine la Boethius rezultatul unui raționament demonstrativ: „Ecuație”, într-un sens mai propriu decât acolo, deoarece Boethius conchide: „toate sunt înlănțuite între ele prin
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
Trupul singur are numai aparența unui om, este un posibil om, nu substanțial ci ca parte luată separat. Similar, sufletul singur este, deși mai mult, totuși altceva decât un om; omul ca substanță este unitatea celor două . Dacă fericirea și binele sunt înlănțuite prin raționamente, ele țin de cunoaștere iar cunoașterea lor exclude posibilitatea înfăptuirii răului. Un raționament socratic în esență, filtrat însă prin ontologia ierarhică a lui Augustin. Teza non-substanțialității răului (de la Plotin și Augustin) este transpusă aici în termeni
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
perspectivă trans-istorică, pedeapsa este un „leac”, o recuperare a răului săvârșit. Diferența între valoarea reală (supra-istorică) a pedepsei și cea temporală, percepută de oameni, provine din diferența între providență și destin. Există o ordine concepută de Dumnezeu, în acord cu binele, conform căreia rațiunea divină este principiu universal (providența). Acest principiu organizează universul sub forma unei ordini fenomenale, caracterizată de temporalitate, spațiu, configurații (destinul). În termenii lui Boethius, „Providența ("prouidentia") este însăși acea rațiune divină care, ca principiu suprem și universal
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
același tiran să se îndrepte într-un târziu dându-și seama de precaritatea puterii și avuției sale. Ceea ce Boethius numește destin, adică natura și istoria înțelese ca desfășurare a proiectului divin, este o realitate dinamică. Tocmai dinamica face ca distribuția binelui în lume să fie instabilă, dar deloc nedreaptă; mișcătoare, dar nu malignă. Răul nu este decât o îndepărtare de bine, însă această îndepărtare (specifică naturii) este esențialmente temporală, deci temporară, ceea ce înseamnă că, din perspectiva reală a providenței, binele nu
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
distribuția binelui în lume să fie instabilă, dar deloc nedreaptă; mișcătoare, dar nu malignă. Răul nu este decât o îndepărtare de bine, însă această îndepărtare (specifică naturii) este esențialmente temporală, deci temporară, ceea ce înseamnă că, din perspectiva reală a providenței, binele nu „pierde” în acest periplu, ba chiar este vizat și compensat în permanență. Cum spune Boethius în încheierea cărții a IV-a (proza VI), răul despre care se crede că abundă pe pământ, privit din prisma providenței rânduitoare, nu se
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
omului. De la Proza II a cărții V până la final este vorba despre problema voinței libere a omului în contextul omniscienței divine. Boethius subînțelege problema răului în termeni augustinieni: răul este non-substanțial, prin urmare nu există decât ca alegere pentru evitarea binelui. Răul este deci rezultatul liberei voințe. Apare însă o nouă problemă: dacă Dumnezeu (ca providență) știe ceea ce vor face oamenii în viitor, cum se mai poate numi acțiunea lor liberă? Aceeași întrebare se poate formula despre Dumnezeu însuși: dacă este
Boethius () [Corola-website/Science/299190_a_300519]
-
din Kalimantanul de Est; Insula Penyu din Sumatra de Vest; fâșiile Panțâr din Regatul Ălor; insula Biawak din districtul Indramayu; și grupul insulelor Tiworo din districtul Muna din Sulawesi de sud-est. Aceste rezervații marine districtuale trebuie protejate cu grijă pentru binele populației locale. De exemplu, în recifele unde se înmulțesc peștii trebuie interzis pescuitul. Departamentul Mediului a declarat că gradul de poluare al apelor coastei din Jakarta s-a dublat față de 1985. Consecutiv, cantitatea de pește pescuita aici s-a redus
Hidrografia Indoneziei () [Corola-website/Science/299236_a_300565]
-
valoare spirituală, si care se spune că are forțe magice. Confecționarea lui cere multă atenție, si apoi în fiecare an se curăță și se îmbălsămează într-un ritual specific. La fel si teatrul wayang are o însemnătate spirituală, arătând lupta binelui cu râul. Muzică gamelan în Băli este diferită de cea din celelalte regiuni ale Indoneziei, si acompaniază teatrele și dansurile balineze. Dansurile sunt de foarte multe feluri, dansate în fiecare zi, acesta fiind una dintre cele mai frumoase atracții, dar
Bali () [Corola-website/Science/299230_a_300559]
-
creștină apărută în Evul Mediu. Adepții ei, Catarii (din tradus "Purii", cunoscuți și ca Albigenzii , pentru că erau deosebit de activi în regiunea Albi) sunt o sectă creștină cu puternice influențe gnostice, a cărei teză duce la extrem doctrina celor două principii, Binele și Răul. A apărut în secolul al X-lea, în Sud-Vestul Franței, în regiunea Languedoc din munții Pirinei, răspândindu-se ulterior în toată Europa de Vest. Fiind asemănător bogomilismului din Balcani, catarismul a fost creat pe baza influențelor din Estul Europei, pe
Catarism () [Corola-website/Science/299805_a_301134]
-
trebuit să fie prima regina neaoșe a României dacă regele Carol I nu ar fi intervenit brutal în idila sa cu prințul Ferdinand: "„Față de puterea pe care o are la îndemână, cinematograful trebuie să conlucreze larg..., spre cel mai mare bine al popoarelor și apropierea dintre ele,prin urmare pentru PACE”". Apariția filmului sonor deschide o nouă etapă în dezvoltarea cinematografiei mondiale, implicit și în firava noastră cinematografie. Apariția sonorului complică și mai mult problema spinoasă a bazei tehnico-materiale, atât la
Filmul românesc până în 1948 () [Corola-website/Science/299822_a_301151]
-
Din acel moment, contribuțiile sale sunt din ce în ce mai numeroase: câteva sute de articole în reviste și ziare foarte variate, precum: "L'Événement" și "L'Événement Illustré", "La Cloche" ("Clopotul"), "Le Figaro", "Le Voltaire", "Le Sémaphore de Marseille" și "Le Bien public" ("Binele public") din Dijon. În afară de critică (literară, artistică sau dramatică), Zola publică în presă sute de povestiri precum și toate romanele sale (sub formă de roman-foileton). Practică un jurnalism polemic, în care nu ezită să-și devoaleze ura, dar și preferințele sau
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
sate din Oltenia. Este, de asemenea, distrusă din temelii raiaua turcească de la Turnu Măgurele pe care turcii n-au mai reușit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu ajunsese să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor, construind clădiri pentru binele obștii în Craiova și Caracal. Este prins printr-un șiretlic pe când mergea neînsoțit, pe străzile Bucureștiului. Este osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplari cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soț
Iancu Jianu () [Corola-website/Science/299952_a_301281]
-
bănui cine a născocit acest scenariu. Dar i se poate da crezare? Mărturiile oficiale atestă faptul că, începând cu 10 iunie, bolnavul, foarte slăbit, n-ar mai fi putut rosti cuvintele care i-au fost atribuite. Este însă o tactică bine știută că, în scopuri politice și pentru a influența opinia publică, să li se atribuie postum suveranilor aflați pe patul morții tot felul de cuvinte. Sunt controverse legate de ultimele sale cuvinte, având dublă semnificație: "lui Caterus" (Krater'oi) sau
Alexandru cel Mare () [Corola-website/Science/299226_a_300555]
-
în contrapunct într-un crescendo insuportabil. Conform lui Bahtin, diversitatea eroilor lui Dostoievski amintește de o « viziune carnavalescă asupra lumii » și resuscitează forme literare antice precum dialogul socratic și satira menipee. Grație libertății maxime a personajelor sale de a alege binele sau răul, necondiționate de istorie, ereditate sau condiție socială, Dostoievski este considerat un gânditor existențialist, la fel ca Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche sau Jean-Paul Sartre. În eseul "Existențialismul este un umanism", Sartre consideră afirmația lui Dostoievski din "Frații Karamazov" « Dacă
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
personaje bine-intenționate, dar mult prea raționale și orgolioase, precum Raskolnikov (cel mai cunoscut personaj al lui Dostoievski) sau Ivan Karamazov. Amândoi se folosesc strict de instrumentul logicii pentru a cunoaște lumea, dar cad striviți sub propriul edificiu intelectual: Raskolnikov relativizează binele și răul într-o asemenea măsură încât ajunge să ucidă, iar Ivan își pierde credința și, socotind că ideile lui atee l-au influențat pe Smerdiakov să îi omoare tatăl, înnebunește. Dintre cei doi, doar Raskolnikov găsește calea mântuirii, fiind
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
științifice ghidează omenirea către un ideal al fericirii eterne. În opoziție cu aceste idei, protagonistul "subteranei" elogiază capacitatea omului de a se abate de la drumul rațiunii și al avantajului propriu, de a fi liber să aleagă și răul, nu doar binele. Mai mult, el postulează necesitatea durerii: A doua parte descrie scene din viața protagonistului, responsabile pentru eșecul acestuia în plan personal și profesional. Naratorul povestește întâlnirea cu niște foști colegi de școală care îl disprețuiesc pentru situația sa materială precară
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
într-o cameră mică, mizeră din Sankt Petersburg, îndură foamea și umilința șomajului, dar refuză ajutorul prietenului său Razumihin. Ideea crimei (uciderea și jefuirea cămătăresei bătrâne Aliona Ivanovna) îi vine, conform criticului român Valeriu Cristea, « pe cale silogistică »: Raskolnikov raționează că binele pe care îl poate face cu banii bătrânei compensează păcatul omuciderii. Planul fostului student se complică însă, când sora Alionei, Lizaveta, o femeie naivă și sufletistă, devine martor al crimei și victimă colaterală. După săvârșirea actului ucigaș, Raskolnikov intră într-
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
un cleric catolic de nouăzeci de ani intitulat „Marele Inchizitor”. Acesta îi dezvăluie lui Hristos că învățăturile creștine sunt o povară mult prea grea pentru oamenii de rând și că ele au fost înlocuite de structura organizațională a Bisericii spre binele întregii umanități. Mântuitorul ar fi greșit, susține Marele Inchizitor, refuzând a treia ispită a diavolului de a deveni cârmuitorul lumii, o funcție de altfel necesară, care a trebuit să fie asumată în cele din urmă de cler, pentru a nu permite
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
ideea transformării Rusiei în republică. Cu toate că se opunea ferm iobăgiei și sistemului feudal, era sceptic în ceea ce privește adoptarea unei constituții sau implementarea democrației. Conform lui, democrația și oligarhia sunt două sisteme europene ineficiente, atât de diferite utopiilor sale creștine, în care binele este săvârșit de om din pură inițiativă, nu ca o constrângere, pentru că « Dacă toți oamenii ar fi creștini practicanți, nicio singură problemă socială nu ar apărea [...] Dacă ar fi creștini, ar rezolva totul ». Într-un articol din 1876 despre situația
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
se poate realiza decât prin apelul la toate cele trei forme ale cunoașterii: rațional, instictiv și spiritual. Deseori chiar, scriitorul privilegiază lumea spiritului în detrimentul logicii, deoarece, așa cum afirmă Șatov în "Demonii", « niciodată rațiunea n-a fost în măsură să definească binele și răul, sau numai să separe binele de rău. ». Adept al unui iraționalism aproape kierkegaardian, Dostoievski afirmă: În ciuda unor astfel de exemple de iraționalitate religioasă, trebuie remarcată schimbarea convingerilor religioase ale scriitorului de-a lungul timpului: la început de carieră
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
toate cele trei forme ale cunoașterii: rațional, instictiv și spiritual. Deseori chiar, scriitorul privilegiază lumea spiritului în detrimentul logicii, deoarece, așa cum afirmă Șatov în "Demonii", « niciodată rațiunea n-a fost în măsură să definească binele și răul, sau numai să separe binele de rău. ». Adept al unui iraționalism aproape kierkegaardian, Dostoievski afirmă: În ciuda unor astfel de exemple de iraționalitate religioasă, trebuie remarcată schimbarea convingerilor religioase ale scriitorului de-a lungul timpului: la început de carieră, atât în anii în care se face
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]