KorAP: Find »[drukola/base=aprinde & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...545 546 547 ...719 >

17,970 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252

are cui telefona. N-ar suporta să se ducă la un cinematograf. Dintr-o plimbare nu s-ar alege cu nimic, ar veni acasă topit de căldură și cu aceleași gânduri. Nu poate sta singur, numai cu gândurile lui. Își aprinde o țigară, iese pe balconul-terasă, privește lumea. Îi vine ideea să-i telefoneze Sultanei Ștefănescu, nu se gândește mult, caută numărul în agendă, o cheamă la el. N-are rost să narez în amănunt, femeia aceasta face parte dintr-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
au îmbrăcat câte un pulovăr. Atunci Andrei Vlădescu a izbucnit într-o energie pe care ea o știa, o aștepta, o dorea, le-a cerut tuturor să iasă afară în aerul tare, să umble și să înceteze a-și mai aprinde țigările una după alta. Se aflau cu toții sub o putere căreia trebuiau să i se supună, dar era într-un fel și plăcut, au hălăduit pe străduțele în pantă, l-au ascultat cum povestește într-un ritm egal și neobosit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
Mâine. Are o ședință care se tot amână de câteva săptămâni, nu știe când se va termina. Da, știe că e lângă el. S-a ridicat și a ieșit în balconul-terasă, unde îl chemase fiul doamnei Marga Pop. Și-au aprins câte o țigară și au fumat tăcuți, privind amestecul de lumină palidă și întuneric albăstrui care se întindea peste oraș. „Ar trebui să-ți mulțumesc pentru ce ai...“, a început să spună celălalt, dar Andrei Vlădescu s-a întors brusc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
erau colegi și ca să-mi cresc copiii, în același timp, și abia pe urmă am venit la revista asta! Mie vreți să-mi spuneți ce înseamnă munca? Și, când s-a așezat, foindu-se puțin în scaun, înainte de a-și aprinde o țigară, celălalt își luase locul deja, fără să mai scoată o vorbă, făcându-i doar un semn celui care conducea ședința să dea cuvântul altuia. Vrei să-ți mai spun? „Da. Continuă. Nici cu ăsta n-am aflat nimic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
n-au mai rămas decât ăi cu funcții mari, doi dintre invitați și adjunctul redactorului-șef, Radu Dascălu. Dar nu mai vorbea acum, se plimba de colo-colo, urmărind-o cum scoate rotocoale de fum pe nas, în cele din urmă aprinzându-și și el o țigară și începând să pufăie. Îl vedea pe înlocuitorul șefului lor, de curând ridicat în funcție, un brutal deghizat sub o înfățișare de blajin, de aceeași vârstă cu ei, numai mult mai abil, mai indescifrabil, mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
buzei paharului, în timp ce sorbea apa încet, prelungind cu bună știință așteptarea, liniștea în care se auzeau răsuflările celorlalți și în care se părea că nimănui nu-i arde nici măcar să se miște în vreun fel oarecare și să-și mai aprindă o țigară, lăsând paharul pe masă, scoțându-și o batistă în culori țipătoare, asemănătoare cravatei, ștergându-și încet buzele și mâna dreaptă, în aceeași liniște-așteptare în care privirea lui se răsucea peste capetele noastre, după care, calculându-și efectele, dozându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
se înțeleagă, era prea străveziu totul. Ce mai puteai schimba tu, orice ai fi spus în acea zi - sau, mai precis, în acea seară, pentru că soarele dispăruse la orizont, năvăliseră în încăpere valuri de întuneric albăstrui și a trebuit să aprindem lumina -, orice ai fi spus ar fi fost inutil, ce mai puteai schimba? Nu te-ai lămurit a doua zi? „Ba da. Demagogi, demagogi! Niște demagogi împuțiți, care nu știu decât să-ți înșele buna-credință. Nu le-a fost de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
îmbrățișărilor. Andrei Vlădescu a acoperit-o cu cearceaful și iar s-a așezat cu mâinile împreunate sub ceafă. Avea un gust de cocleală în gură, de la vinul băut. S-a gândit un timp să se dea jos din pat, să aprindă lumina sau bricheta sau să-și caute pe dibuite drumul spre bucătărie, să bea apă. Erau prea multe umbre străine în întunericul camerei și a renunțat. Nu poate dormi cu altcineva în pat, se gândea, dar uite că a rămas

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
taică-tu“. Și-a strâns peste brațe șalul pe care îl purta pe umeri, ca și cum i-ar fi fost frig. Ochii îi sclipeau, îi scânteiau. S-a legănat un timp în ritmul muzicii. S-au privit unul pe celălalt. „Nu aprinde lumina“, i-a spus el când se îndrepta spre comutator. „De ce?“ „Nu e nevoie de lumină.“ „Cum nu e nevoie?“ „Nu e nevoie.“ Se uitau unul la celălalt. „Andrei“, a zis ea, dar n-a mai continuat. Își încrucișase brațele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
îngrămădită într-un nod în gât. „Ce-i cu tine?“, l-a întrebat și mâinile îi tremurau. „Nu-mi mai spune, nu vreau să știu.“ „Dar ce-i rău în asta?“, și continuau să-i tremure mâinile când și-a aprins o țigară. „Nu vreau să știu, pentru că ai să-mi spui tot și am să țin minte tot, n-am să uit nimic și o să mă obsedeze pe urmă nu știu ce va fi făcut maică-ta pentru mine și...“ „Okay, okay

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
lămurise ce ar însemna și ce ar ascunde nici după ce pândise - după lăzile holului lung și larg, printr-un colț al ferestrei care dădea în camera acelor tineri, acoperită de acea parte cu ziare - mișcările lor de seară, de după ce aprindeau luminile. Îi văzuse stând pe pat, vorbindu-și, îl văzuse pe el cum îi mângâie părul lung și ea zâmbea, apoi el se lungise cu mâinile sub ceafă și ea se așezase cu capul pe pieptul lui, numai în maiou

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
sau n-ar mai fi avut chef de nimic. După-amiaza scurtă trecea încet și cerul cenușiu încremenit într-o nemișcare rareori tulburată de vreo fulguire palidă se încăpățâna să nu se întunece. Privea pe fereastră orașul tăcut și mort. Luminile aprinse în câteva case erau lipsite de viață. Ceasul electric se agita sub clopotul de sticlă, dar altceva nu se mai auzea. Privea în gol, spre spațiul înghețat, cu pumnii strânși vârâți în buzunare și cu dinții încleștați. Ce anume fusese

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
a zis: „Am să continui cu leacul ăsta“, și a întins mâna către sticlă, să-și umple paharul. Ceilalți se opriseră, ca și cum n-ar fi înțeles. Iuliu Sofronie își îndesa în gură o bucată de pâine și Aurora Mocanu își aprindea o țigară. „Află că arăți bine“, îi zicea, după ce suflase fumul. „N-ai idee ce bine arăți.“ Vlad Dumitrescu se încordase vizibil și părea și mai drept. Întrebă: „Adică eu însumi? Chiar eu?“. Pe urmă a izbucnit într-un râs

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
venind din încăperea cealaltă. Am văzut doar cum se mișcă speteaza fotoliului-balansoar, am întors privirea spre Vlad Dumitrescu, care se ridicase și își umplea din nou paharul. Apoi a întins mâna spre pachetul de țigări aflat pe masă, și-a aprins una, cu gesturi încete și atente, și deodată au încetat vocile și se auzeau numai muzica din încăperea alăturată și pașii energici ai Rodicăi Dumitrescu apropiindu-se de masa de stejar și uitându-se fix la mâna lui Vlad, ușor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mai putea intra în chichineața asta? Și cui să spun ceva? Ce aș fi obținut în plus dacă făceam scandal? N-am mai văzut-o pe mătușă-mea, habar n-am ce face, dacă mai trăiește cumva.“ „Nu-ți mai aprinde țigări, n-o să mai poți respira în cămăruța asta.“ „N-are importanță. Nici pe ceilalți nu i-am mai văzut. Locuiesc aici de patru ani. Am încercat, de câteva ori, să fac un schimb cu careva. Nimeni nu dorește să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
cămașa, rupându-i nasturii, i-a mușcat din nou buzele și umerii. „Știam eu, știam eu bine că așa o să fie“, a spus când s-a liniștit, destinsă, cu capul lipit de pieptul lui. „Acum am să mă îmbrac, nu aprinzi lumina decât când îți spun eu. Îți dau voie să mă conduci. Mă grăbesc, am niște treburi. Mâine am să vin mai devreme. Cumpără-mi o sticlă cu lapte. Nu-l fierbe. Mâine poți să vorbești și tu.“ A doua

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
la fel de urâtă. Când s-a ghemuit pe covor, lângă el, l-a învăluit un parfum puternic acidulat. După aceea l-a rugat să facă lumina mai mică. „Mă supără ochii foarte mult, dragă, cu cititul ăsta, ce-ar fi să aprinzi lumânările alea de colo? Tot stau degeaba. Ai ceva de băut? Nu-s băutoare, dar din când în când îmi place să-mi înmoi buzele și vârful limbii în câte-o licoare... Fii bărbat serios, am venit să stăm de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
Oprește-te dracului!“ După ce a închis ușa, Andrei Vlădescu s-a lovit de câteva ori cu pumnul în coapse, șoptind printre dinți „merde! merde! merde!“, apoi a scos un fel de strigăt ca de animal rănit, „idiotule!“, și-a zis, aprinzându-și o altă țigară și trăgând adânc fumul în piept. A înjurat. Apoi s-a auzit soneria. Ioana Sandi a reapărut în ușă, a intrat, a închis ușa în urma ei, „Nu pot să plec așa“, a spus. Ochii de culoarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
trezesc în același pustiu de gheață și mă îngrozesc, înțelegi? Sunt dură, dar tu ești teribil de tare și suporți orice și nici nu mă iubești și...“ „Ba da.“ „Poftim? Ești nebun!“ S-a oprit și-l privea cum își aprinde o țigară, străduindu-se să-și stăpânească tremurul mâinii, cu privirile spre jocul copiilor de pe marginea bazinului. „Nu pot să cred“, a spus și iar a tăcut. „Nu pot să cred și pe urmă e prea târziu, pentru că acum știu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
o bucată de pâine cu brânză și nimic altceva. Îi plăcuse dintotdeauna să-și pregătească singur mâncăruri și prăjituri, dar acum abia mai intra în bucătărie. Bea multă cafea și fuma enorm, cum n-o mai făcuse vreodată: ore întregi aprindea țigările una după alta, buzele îi erau arse. În câteva săptămâni avea să slăbească, arăta ca o umbră care se prelingea, dreaptă și mândră, printre ceilalți. Nu-l mai văzusem nicicând în cei douăzeci și cinci de ani de când îl știu în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
spun.“ „Și nici nu vreau să mă înduioșez în vreun fel. Nu vreau să ajung precum colega aia a ta, Roman, o mamă a răniților, înțelegi?“ „Te iubesc.“ „Te rog, încetează!“ S-a uitat câteva clipe la el, și-a aprins o țigară și și-a reluat mersul agitat. „Încetează, te rog.“ „Dar te iubesc, Ioana“, și glasul lui era palid, de parcă n-ar fi avut curajul să vorbească și îl acoperea imediat izbucnirea ei, care se întorsese din mersul agitat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
cu vorba asta. Te implor. O, Doamne! De ce s-au întâmplat așa toate? Nu înțelegi că nu vreau să plâng și că fiecare vorbă d-asta de-a ta mă face să...“ S-a smuls din brațele lui, și-a aprins o altă țigară, și-a șters ochii, sprijinită de tăblia mesei. „Nu vreau. Nu vreau nici să plâng, nici să mă întorc, nici să sufăr, nici să... Nu te apropia de mine, te rog. Stai acolo pe pat. Nu vreau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222

zgomotele. Bufnituri și trosnituri și inconfundabilele sunete ale unei încăierări. Doi bărbați se băteau din toate puterile, înșfăcând orice armă nimereau. Gemeau de atâta efort, răcneau și se înjurau. Rebecca abia apucă să-și pună capotul pe ea și să aprindă lumina în dormitor, când auzi un urlet cumplit, mult mai puternic decât celelalte. Luminile se aprindeau acum în toată casa și auzea oameni alergând în direcția sursei scandalului. Dar Rebecca rămase pe loc, paralizată de frică. Recunoscuse acel strigăt, chiar dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
puterile, înșfăcând orice armă nimereau. Gemeau de atâta efort, răcneau și se înjurau. Rebecca abia apucă să-și pună capotul pe ea și să aprindă lumina în dormitor, când auzi un urlet cumplit, mult mai puternic decât celelalte. Luminile se aprindeau acum în toată casa și auzea oameni alergând în direcția sursei scandalului. Dar Rebecca rămase pe loc, paralizată de frică. Recunoscuse acel strigăt, chiar dacă nu mai auzise așa ceva până atunci. Era urletul unui om care trăgea să moară. Peste două

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
pe acolo și poți să te faci că nu-l vezi, dar nu suportam să văd pete și resturi de mâncare uscată întărite pe tăbliile mele de un alb imaculat. De aceea, când m-am retras în bucătărie și am aprins spoturile de 100 de wați ale căror fascicule de lumină pură explorau fără teamă fiecare colțișor care sclipea de curățenie, mi-am recăpătat încrederea de sine. Afară se întuneca încet-încet și primul lucru pe care l-am văzut în chiuveta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]