14,325 matches
-
alții zdrențăroși, țărani cu pantalonii cârpiți și soldați cu coifurile sub braț. Din corul de glasuri se distingeau strigătele vânzătorilor care-și lăudau mărfurile. Era cald. Din când în când, vântul aducea până la el miros de oțet și prăjeală. Rândunelele zburau ca niște săgeți, coborând și ridicându-se în stoluri, dincolo de zidurile cetății, acoperite de iederă. Valerius se întoarse să privească sclipirile luminii în apă. Vârî mâna în fântână, trasă cercuri din ce în ce mai mici și numără vrăjit vălurelele care dispăreau încet-încet. „Plec
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe Salix pregătindu-și scutul pentru a lovi din nou. În clipa aceea însă, piciorul stâng îi cedă, iar Salix căzu în genunchi, cu un strigăt ascuțit. Skorpius se repezi la el cu toate puterile care-i mai rămăseseră. Salix zbură prin aer și căzu la vreo zece pași de adversarul lui. Rămase nemișcat în nisip, cu brațele și picioarele desfăcute, o fantoșă tristă, care a încetat să mai distreze mulțimea în arenă. Skorpius se ridică și-și șterse cu dosul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe umăr; de pe față i se prelingeau picături de grăsime. — Ucideți-l! Vitellius îi lăsă pe ceilalți să-l ducă spre tricliniu. — E fratele meu. Antonius lovi pumnalul pe care un soldat voia să-l înfigă în spatele lui Valerius. Pumnalul zbură prin aer. — Stați pe loc! Toți îi dădură ascultare. Vitellius se lăsă să cadă pe tricliniu. Cu o lovitură de cot, îl îndepărtă pe sclavul care încerca să-i curețe tunica. — Fratele tău... Cei doi sturzi îi alunecară de pe umăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
adus cu siguranță din deșertul african. De-a lungul porticului se ridicau niște coloane cu partea de jos vopsită într-un albastru intens și capitelurile în ocru. În liniștea ce domnea acolo se auzeau doar țipetele stolurilor de rândunele care zburau pe deasupra pajiștii. Antonius se opri în fața unei statui a lui Isis, al cărei cult era legat de activitatea sportivă. Fu fermecat de privirea enigmatică a zeiței. — Îl cauți pe maestru? se auzi un glas în spatele lui Antonius, care se întoarse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
îndoaie mult genunchii ca să se învârtă în jurul adversarului. Vezi că se apleacă atât de tare, încât jambierele, care îi ajung dincolo de genunchi, ating mica parmula pătrată? Vezi cum sare în lături, încercând să lovească spatele adversarului? Pare un vultur care zboară în jurul prăzii și-și vâră ciocul prin crăpăturile unei vizuini. De aceea tracul are ca simbol grifonul pe coif, în timp ce mirmilonul, pe care l-ai asemuit cu țiparul, are șarpele de mare. Zgomotul metalic al lamei tracului ce lovea coiful
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de dorința violentă de a-l face bucăți pe celălalt. Zâmbi în timp ce-l urmărea pe Flamma, și-și aminti sfatul lui Marcus: „Obosește-l“. „O să te las fără suflare!“, râse. Începu să alerge mai repede, și i se părea că zboară, că și scutul, și coiful erau ușoare ca pana, la fel ca toate celelalte. Parcă fiecare parte a echipamentului se lipise ca prin farmec de trupul său. În urletele mulțimii, Flamma continua să alerge gâfâind; ca să se uite la spada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
-și apără capul, dar imediat ce tridentul se îndreptă în jos, spre el, întinse scutul, prinse arma lui Flamma și o izbi puternic de pământ, cum îl învățase Proculus. Mișcarea de apărare, pe care Valerius o executase rapid, făcu tridentul să zboare din mâna lui Flamma. Acesta se dădu înapoi câțiva pași, deposedat de principala sa armă și uimit de abilitatea cu care începătorul reacționase la atacul său. Ignorând strigătele entuziasmate ale publicului, Valerius se hotărî să profite de debusolarea adversarului. Înaintă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sunt soldați adevărați. Ei vor mânui mașinile de război. Își luă scutul și sabia. Trâmbițele acoperiră aclamațiile, marcând începutul luptei. Cei douăzeci de soldați din armata vitelliană se îndreptară repede spre catapulte și spre scorpiones. În clipa următoare, patru bolovani zburară prin aer, îndreptându-se spre vârful colinei. — La o parte! strigă tracul. Bolovanii căzură peste doi gladiatori, mai puțin rapizi decât ceilalți, care nu avură timp nici măcar să strige, fiind zdrobiți pe loc. Iarba se umplu de sânge și așchii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ordona ca douăzeci dintre oamenii săi să coboare și să-și croiască drum printre castrapila, pentru a le veni în ajutor soldaților. El și ceilalți aveau să cucerească vârful colinei. — Acolo sus e Orpheus! strigă. Catapultele aruncară bolovanii, și săgețile zburară din scorpiones. Deși aveau armuri grele, vitellienii fură masacrați. Unii coborâră panta în fugă și se înfipseră în vârfurile ascuțite ale castrapila, contorsionându-se în aer. Mulțimea sări în picioare, exultând. — Mă înșel eu, sau asistăm la o catastrofă? șopti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
eliberă furios din strânsoare, cu ochii închiși, horcăind, strigă niște ordine, încercând să-și încurajeze soldații înainte de lupta cu vitellienii... Opt legiuni împotriva celor cinci ale lor... Revăzu mașinile de război pe care vitellienii le aduseseră la marginea drumului, bolovanii zburând prin aer, negri pe cerul înstelat. Auzi strigătele oamenilor zdrobiți... Masacrul... Catapulta ucigașă așezată de vitellieni pe marginea Viei Postumia făcea ravagii în rândul oamenilor lui Antonius. — Doi curajoși! strigă Antonius. Doi curajoși să ia scuturile și coifurile de la cadavrele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
favorurile reciproce și conspirațiile nu sunt pentru tine. De aceea riști să fii implicat în ele. Calvia se ridică, îl luă pe Antonius de mână și îl conduse afară din cort. Pe cer se vedea un șir de rațe sălbatice. Zburau atât de jos, încât Antonius le auzea bătăile aripilor. Trecură pe deasupra cortului lui Antonius și, deodată, își schimbară direcția, lăsând-o pe cea din frunte să-și continue singură drumul spre miazăzi. Dar ăsta, zise Antonius, arătând spre rața solitară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
știu ori caută ceea ce a lăsat în versurile ei această superbă fată și autoare care, candidă, ieșind în lumea brândușelor primăver ii, se destăinuie: „Puteam să râd și n-am râs! Puteam să plâng, și n-am plâns! Puteam să zbor, și n-am zburat! Cine-mi va da socoteală pentru toate morțile? Puteam să iubesc și n-am iubit! De atâta nimicnicie se clatină cerul... Puteam să fiu și n-am fost. „ (Da!) Optimistă până „dincolo”, versurile poetei declară deschis
Carte ..., vol. I by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/492_a_1296]
-
a lăsat în versurile ei această superbă fată și autoare care, candidă, ieșind în lumea brândușelor primăver ii, se destăinuie: „Puteam să râd și n-am râs! Puteam să plâng, și n-am plâns! Puteam să zbor, și n-am zburat! Cine-mi va da socoteală pentru toate morțile? Puteam să iubesc și n-am iubit! De atâta nimicnicie se clatină cerul... Puteam să fiu și n-am fost. „ (Da!) Optimistă până „dincolo”, versurile poetei declară deschis în „Rămân tânără”: „Mor
Carte ..., vol. I by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/492_a_1296]
-
în dezmățul de dimineață, desenat într-o vibrație nervoasă de nerăbdare. La amiază era obosit de marginile amenințătoare în care a intrat năuc. Soarele arde, mici ventuze ciupeau de-a lungul umerilor încovoiați de greutatea aripilor care au uitat să zboare. În amurg, un cer desprins din Chagall dezvăluie lumini roșii dintr-o altă lume, aduse în forme stranii; perdele de grădini, intrate în ogrăzi, stau îmbrățișate, într-o ordine saturniană numai de el știută. Pentru că femeia avea gleznele legate A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
Crede și nu cerceta. Vocile Eram într-o mică sau mare bântuire? Vocile mă îngropau, mă acopereau, nu mai știu în ce stare eram, pentru că nu mai auzeam nimic decât vocile care se înghesuiau în timpanul meu, vibrând asurzitor. Vocile zburau în jurul capului, îmi cuprindeau mâinile în semn de adio! Cineva a îngenuncheat lângă patul meu, să mă apere, să mă trezească din acest animism păgân. Remușcările, pasiunile s-au frânt la jumătatea drumului. Un copac se zbate cu vocile lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
ți se pare că o să vie; singurătatea vorbește tot mai tare și n-o mai aud. E tot mai frig: de emoție, de aer, de lumânare, de aerul din geamul deschis; hârtia-i mai rece: la nuntă, la botez sau zboară cu ultimul vis, așa este scris. Nu mai e soare, nu-l mai văd, nu-l mai aud, nu mă doare; așa va fi clipa, intrată în derutată, când moare!? A murit și satul? În satul meu, câinii nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
nu mai citește în stele, în apa dusă de paus pentru cei plecați prea de vreme. Strada e goală, au plecat nemții și sârbii românizați au murit demult, casele părăsite se ruinează, ca niște năluci, dislocând străzile, mai că nu zboară. Un nebun le ridică subsuoară și le poartă cu fața urâtă și moartă. Țiganii s-au așezat la margine de sat. Eram mică când am plecat, fără cheile de la ușă. Era război, a murit atunci o mătușă tușa, îi spuneam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
În clipa asta legată cu un fir de ață. După multe imagini ca în Infernul lui Dante, am visat că natura s-a înnegrit, s-a strâmbat. Florile au putrezit, au pierit, păsările n-au mai cântat, n-au mai zburat, aripile s-au lipit de subsuoară, ciocurile au înțepenit; noi toți am murit, cântecul de lebădă nu a mai venit din cer, cum spunea Lucian Blaga, ci din negrul pământ și nu mai are albastrul veșmânt. Bucuria soarelui a trecut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
care am trăit, cu atâtea uragane și furtuni, cu atâția bolnavi și canceroși; tuberculoșii s-au întors în flanc, peste tot a trecut un tanc și a strivit sub lanțurile ascuțite cuțite înfipte în gol, în aer și ape, parcă zburau și arau întregul pământ. Dar au semănat grâu. Să așteptăm să încolțească, să crească. Pâinea să nu mai fie săracă. M-am trezit buimac, de atâta spaimă că vom muri toți credincioșii în biserici, în casele de rugăciuni, în temple
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
martor, înainte de sentință, să confirme sau să nege, judecata dată prin lege. De frică toți o acceptă, o și laudă cât de dreaptă este și ce serpentine coboară, pentru ca pedeapsa să fie scurtă și ușoară. Poate am obosit să mai zbor, să mai cânt frumusețea pământului, fără să mă tem că nu mai pot scrie, cu harul de la Dumnezeu dăruit și mie. Ce sentiment de culpă și duplicitate am avut toată vremea, cu nuferii desprinși din mine, fără proiecte, am însetat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
Este plină de vervă și neastâmpăr, într-o vrie de necrezut. Îmi place bucuria ei atât de mult, încât retrăiesc plecările mele de vis într-un paradis neatins decât în gând, mereu încercat, în porțile cetății ferecat. Abia târziu am zburat și am aflat și eu că lumea începe cu Dumnezeu, că vor trece anii, fără să fiu întrebat?! De unde atâta pasiune în bătrânul regat? Rochia se făcu de platină, în bătaia vântului se clatină cu sunet ciudat de sfere. Trăiesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
se clatină cu sunet ciudat de sfere. Trăiesc în alte ere; și bărbatul nu se mai întoarce, al ei a plecat, al meu își poartă umbra sub pământ! Dida e veselă în rochia ei albastră, dansată de vânt, așteaptă să zboare, dincolo de mare: o văd sub măslini și migdali aproape de cer, în înălțime! Spre Palma de Mallorca aș pleca și eu să văd perlele angelice, din Manacor, cu aerul lor rece, la gâtul și pe pieptul cald al femeii de la mal
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
protectoarea mea. Atunci nu știam câtă candoare era în buzele mele și ce bucurie să găsești un sprijin patimilor pământești! Timpul a fost puțin, zilele numărate tâmplele fierbinți de-ntristare, nu le mai simt ocrotirea, poate să cadă oricând, să zboare ca un gând, să plece în depărtare. N-am înțeles nici eu că m-am înșelat, nici el nu mai stă drept, măsurând pașii mari, peste podul larg vocile se limpezesc și se sparg. S-a lăsat beznă și urâtul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
lumi/care nu mai este a mea, părându-i vetustă, inautentică, până și rochia preferată și-a pierdut candoarea și părul blond nu mai cheamă mângâierile transparente și naive; adeseori bolnavă, arsă de febră, este bântuită de voci sinistre: Vocile zburau în jurul capului,/îmi cuprindeau mâinile/în semn de adio! Obosită în permanență, pasăre cu aripile rănite, pândită de moarte, poeta se retrage în vârsta perfectei candori. Își amintește, bunăoară, un vis cu cerbi: Aveau ramurile umbroase/și dure, bătrâni ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
DIN MINE Toți copacii de pe toți munții și de pe toate dealurile au rådåcinile înfipte în mine Firele de iarbå eu le hrånesc Påsårile durerii își fac în mine cuib și-mi cresc aripi frânte visând zborul ce nu-l vor zbura niciodatå Întreb cât mai este pânå la marginea lumii din mine M-ai trecut dincolo îmi spune inima îmi spune sufletul meu de departe Si ce-or så facå munții și dealurile fårå îmbråțișarea mea Vor fi ultime ploi și
Aripi de påmânt by Viorel Surdoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/866_a_1591]