137,849 matches
-
XX, la Londra. Istorisirea e gâfâită. Avem de fapt de-a face cu o multitudine de istorii, din care în mod inevitabil pierdem câte unele, până ce ne dumirim, în sfârșit, că sunt de fapt povestite în dublu exemplar: o dată pe vremea reginei Anne (ciuma și marele foc al Londrei), a doua oară în Londra de azi, când detectivul Hawksmoor caută să descopere un ucigaș de copii în serie. Toată cartea respiră paralelisme. Până și numele sunt (în parte) identice. Întreg textul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
al nouălea an al domniei Reginei Anne, s-a votat un act al Parlamentului pentru ridicarea a șapte noi biserici parohiale în orașele Londra și Westminster, chestiune preluată de Her Majesty's Office of Works din Scotland Yard. Și veni vremea când Nicholas Dyer, arhitect, începu să construiască un model al primei biserici. Lumea în care trăiește arhitectul și își construiește viziunile în biserici menite să dureze în timp e asuprită de puterile întunecate ale Satanei. Pentru fiecare biserică e necesar
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cel puțin două sute șaptezeci de ani distanță) e năucitoare. Treptat începem să ne amintim leimotive (nu suntem departe de tehnica motivelor reluate, din The Waste Land de T.S. Eliot) și ne entuziasmăm la găsirea unui indiciu, ca și cum am fi descuiat vremea și am fi ajuns chiar să călătorim în trecut. Capitolele despre Dyer nu folosesc semnele dialogului, iar necesarul "spuse" e în italice. Găsim ortografia veche (cu iz de John Donnesugerând bucuria lui de a trăi), narațiunea făcându-se la peroana
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ideea limpede a firii decăzute. Pentru a urma firul asemănării cu T.S. Eliot, biserica despre care e vorba e chiar St. Mary Woolnoth, ale cărei clopote bat orele în The Waste Land ("cu un sunet mort...".). Inteligențele se întâlnesc peste vremi și peste vreme, și nu e un secret că Ackroyd eeste cel mai bun biograf al lui T.S. Eliot de până acum. Nicholas Dyer începe cu începutul: nașterea lui în 1654, la Londra. La capătul cărții, Hawksmoor îl găsește pe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
firii decăzute. Pentru a urma firul asemănării cu T.S. Eliot, biserica despre care e vorba e chiar St. Mary Woolnoth, ale cărei clopote bat orele în The Waste Land ("cu un sunet mort...".). Inteligențele se întâlnesc peste vremi și peste vreme, și nu e un secret că Ackroyd eeste cel mai bun biograf al lui T.S. Eliot de până acum. Nicholas Dyer începe cu începutul: nașterea lui în 1654, la Londra. La capătul cărții, Hawksmoor îl găsește pe arhitect într-o
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
lui Golding dintr-o perspectivă înnoită. În imaginația lui Dyer, morții cheamă mereu către cei vii și fiecare biserică cere sânge. Dyer a găsit "sacrificiul căutat pentru Spittle-Fields" în fiul zidarului, Tom Hill. Un personaj cu același nume moare pe vremea lui Hawksmoor, aproape în același loc, de parcă s-ar fi născut doar pentru a repeta o moarte. La vremea lui Dyer, moartea a fost un accident: băiatul a urcat în turn să pună ultima și cea mai înaltă piatră, cum
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
cere sânge. Dyer a găsit "sacrificiul căutat pentru Spittle-Fields" în fiul zidarului, Tom Hill. Un personaj cu același nume moare pe vremea lui Hawksmoor, aproape în același loc, de parcă s-ar fi născut doar pentru a repeta o moarte. La vremea lui Dyer, moartea a fost un accident: băiatul a urcat în turn să pună ultima și cea mai înaltă piatră, cum era obiceiul. La o rafală de vânt s-a dezechilibrat și a căzut. A pierit pe loc iar Dyer
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
o povară de amărăciune și durere, nu se poate bucura de viață. Iată un mic poem al nefericirii lui: Iar acum gândurile mele sunt suspendate și, ca pelerinii, rătăcesc și eu în arșița soarelui, mă pierd în nesfârșita irosire a vremii. Își amintește copilăria, după ciumă. E hotărât să se facă zidar. O mătușă îl găsește și-l ajută. Vine focul Londrei. După foc, băiatul se duce la Mirabilis, "bunul lui maestru", cerându-i sfatul, fiindcă e loc mult de construcție
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
simte iar copil. Biserica așteaptă sânge proaspăt. Un tată, ca o stafie, are presentimentul că fiul îi va muri. Iată cum e subminată cronologia într-un mod nou și subtil. Viitorul pare deja trecut, toate momentele sunt simultane, trăim toate vremurile deodată. Capitolul al cincilea îngroașă mult "umbra" cu care începe (repetând finalul capitolului 4). Dyer îl întovărășește pe Sir Chris pentru a examina un cadavru la un azil de nebuni. Un nebun are o criză și strigă: Câte morți, Nick
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
ce-i trece prin minte. Autorul îl pune să explice tot în afară de miezul inexplicabil al tainei, existența lui și a noastră: Când numele meu are să fie țărână, iar pasiunile mele, care înfierbântă acum această mică încăpere, se vor răci, când vremea de acum are să fie pentru generațiile următoare doar un vis, bisericile mele au să fie vii, mai întunecate și mai puternice decât noaptea care vine. O carte care amestecă narațiune, poezie, dramă, istorie și dialog, textul lui Ackroyd nu are
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
roman este de fapt chiar înțelegerea noastră: cu cât aflăm mai multe lucruri, cu atât sporește și intriga. E de fapt un privilegiu să fim incluși în această proză afectivă, visătoare, care ne bântuie mult după ce am părăsit-o, lungă vreme după ce ne-am dat seama că misterele au să rămână nedezlegate. Suntem învățați să iubim neîncheierea, să pătrundem esența neînceperii, să intuim adevărul de neconceput că trăim într-o lume fără început și fără de sfârșit. Ackroyd forțează, cu tandrețe, marginile
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
harul. Îmbătrânește, scrie cartea pe care suntem în curs de a o citi, și încheie prin a afirma: Nu mai am nevoie să deschid vechile cărți. Am ascultat muzica. Propozițiunea vrea să spună că ne-a ținut de mână câtă vreme căutam o ieșire din labirintul romanului English Music: am plutit printre sentimente și idei și am poposit pe pajiștea veșnic verde a sensibilității autorului. E o experiență memorabilă. Am fost în tovărășia unui artist ce practică toate artele, o ființă
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
dacă mama acestuia, Cecilia Harcombe (1891-1913), care a murit la naștere, "a luat vreodată legătura" cu el. Suntem făcuți să credem că se încrede și se bizuie pe puterile supranaturale ale fiului mai mult decât ar trebui. O bucată de vreme aceasta e un mister și o sursă de suspans, dar în final Ackroyd destramă taina. Fiecare pagină e interesantă în sine, independent de înțelesul general al cărții, care nu e tocmai lămurit. Romanul este, de fapt, o stare de spirit
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
paralelisme ale personajelor cu ele însele, pe o existență simultană în mai multe lumi. Mici indicii (locuri, perosnaje ce apar repetat) readuc misterul, deși nu e nevoie să ne ostenim să ținem minte, întrucât totul e repetat și explicat la vremea cuvenită. Se insistă asupra temei muzicii. William Byrd, compozitor care mai încolo, în alt vis, chiar ține o prelegere despre muzică, declară: Dumnezeu e în esență muzician fiindcă instaurează armonia în univers. Detectivul extinde afirmația asupra noastră, a tuturor: Toți
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
fragment din Purcell, care a murit chiar în ajunul lui 22 noiembrie, ziua Sfintei Cecilia. Se recurge masiv la tehnica motivului repetat, care dă coerență textului în T.S. Eliot. Chiar și tărâmul pustiu e invocat de câteva ori. După o vreme lungă și fără de vise, de adaptare la școală, apare visul cu muzicianul William Byrd. Acesta din urmă explică: Cred că sensul morții mele este să mă întorc la izvorul întregii muzici. Timothy Harcombe își păstrează numele în toate visele, ca și cum
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
lucreze cu tatăl lui. Tatăl e singur, sărac și mai bătrân. Ghicește în cărți, face horoscoape, ghicește viitorul prin astrologie și tarot. I se spune magicianul. Suntem în anul 1930. Clement Harcombe "părea golit de parcă îl săpase pe dinăuntru trecerea vremii". Tim îi dă din puterea lui. Are tot atunci un vis înspăimântător despre nebunie, când alunecă într-o gravură de Hogarth reprezentând casa de nebuni. Lecția de pictură demonstrează că există armonie și în nenorocire, iar muzica înțelegerii însoțește fiecare
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
în vreme ce din cultura știută de noi se mai găsesc din când în când mici frânturi, care sunt tălmăcite în moduri greșite cu mult tâlc. Adevărul lumii vechi (lumea noastră) s-a pierdut. Personajul Platon se zbate să recupereze epoca veche (vremea noastră). Pierderea luminii este un motiv pe care îl folosește și Alasdair Gray în Lanark. Acolo soarele răsare doar câteva clipe pe zi, iar eroul principal gonește să-l prindă, într-o nevoie disperată de a scăpa de beznă. Ca
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
eroul principal gonește să-l prindă, într-o nevoie disperată de a scăpa de beznă. Ca și Lanark, Documentele lui Platon se petrece în viitor. Diferența este că viitorul lui Gray este întunecat, pe când al lui Ackroyd vine după o vreme de întuneric și este un moment de lumină. Lumina nu e cu mult mai bună decât bezna. Primele pagini sunt o înșiruire de citate din cărți, jurnale, ziare și din ceea ce romanul numește Documentele lui Platon, datate toate din anii
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
îndepărtat al romanului, din care nu pare să fi rămas nicio carte, niciun obiect) apare în textul intitulat Nouă teorie asupra pământului (toate traducerile de aici încolo sunt ale autoarei, nu ale ediției apărute la Polirom): Mă gândesc ades, în vremurile de azi, de comunicare instantanee și universală, cum privesc planeta noastră observatori de departe. Probabil că ea pare să clocotească într-o agitație continuă, cam ca un diamant rotund pe cer. Lirismul e evident încă din acest prim paragraf: Pământul
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
altul care plânge (tot ce creează omul se pierde). Ackroyd se pune în situația lui Huxley când acesta descria rezervația de sălbatici din Minunata lume nouă. O eroină, Sidonia, rezumă astfel cuvintele lui Platon: A fost foarte interesant. Era o vreme când strămoșii noștri credeau că locuiesc într-o lume ce se-nvârte în jurul soarelui. (p. 3) Aflăm de la ea că aceea era epoca "Mouldwarp" iar credința în chestiune era o "amăgire". Platon însuși recunoaște că "nu e bine să te
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
domeniile (inclusiv cel din critica literară), cuvintele folosite de unii cu mândrie pentru a-i umili pe cei care nu s-au înregimentat: brainstorm: în anume împrejurări, se credea că mânia ori neliniștea din creier poate produce schimbări violente ale vremii... ideologie: procesul de a fabrica idei. Activitatea se desfășura în general în liniște și izolare, fiindcă era mare nevoie de atenție la procesul de fabricare. Se alegeau pentru această ocupație de la o vârstă fragedă anumiți artizani care erau pregătiți în
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
sau dimpotrivă s-a rafinat. Ackroyd ne oferă o lume alternativă, nu una comparabilă. Imaginează o parabolă, axată pe nevoia de a cultiva sufletul, interiorul, nu datele exterioare, cum ar fi cultul timpului sau rapiditatea informației. "Lumina" vine dinăuntru, dar vremurile vechi (e vorba de noi) nu-și dădeau seama că "universul e o emanație a inteligenței umane" (p. 50). Prin urmare, "soarele s-a stins". Când revine lumina, reînvie miturile. Redevin reale. Acest Platon din viitor vorbește despre Pământ, deci
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
doar că e foarte scund în comparație cu semenii lui, cu toții mult mai înalți ca oamenii de azi. E de înălțimea unui copil. Romancierul pare să sugereze aici că Platon a fost făcut să fie unul ca noi, nu ca cei din vremea lui. Auzindu-l cum vorbește de trecut, ne întrebăm mereu dacă limba s-a păstrat (și cu ea, valorile). Limbajul e un mod eficient de comunicare e evident că noi îl înțelegem pe Platon dar valorile noastre nu mai există
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
mă iubește) trimite la absența iubirii din toate romanele Desperado. Poezia Desperado e mai îndrăzneață și mai înclinată către emoție. Capitolul oferă o imagine comică a Hertei, soția lui Odilo, înaintând către vârsta de bebeluș. Resentimentul ei pentru medic pe vremea când "vindeca" trupuri moarte în lagăre se șterge: nu mai e silită să îndure durerea pierderii fetiței, impotența lui, viața lui în umbra cuptoarelor de exterminare. Eul interior vede purtarea ei prezentă (care e de fapt trecutul ei) ca pe
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
poate anula gândirea. Ultimul țel, acela de a "greși creator" a fost atins, iar Bradbury se declară uluit că "e nevoie de atât de mulți critici să ne ajute să nu înțelegem nimic". Iată o frază care etichetează interesant spiritul vremii: Bătea peste toate vântul schimbării și venise vremea lectorului modern, care nu mai citește niciun rând. Mensonge e o distopie a criticii literare. Niciodată auzit, văzut, identificat, Mensonge este un mister. N-a scris nimic, dar cartea lui a fost
by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]