KorAP: Find »[drukola/base=vreme & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5480 5481 5482 ...5514 >

137,849 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

autonomiei (o ocazie de a scăpa de monopolul elitei francofone asupra statului belgian) și au sprijinit ocupația germană, repetând astfel o greșeală din primul război mondial. Aici, ca și În alte părți, naziștii au jucat cu plăcere cartea alianței, câtă vreme le-a convenit: belgienii flamanzi care erau prizonieri de război au fost eliberați În 1940, la Încetarea ostilităților, În timp ce valonii francofoni au rămas În lagăre de prizonieri până la sfârșitul războiului. În Franța și Belgia, ca și În Norvegia, rezistența Împotriva

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
oarecare drept la inițiativă, dar numai fiindcă evitau scrupulos să-i contrarieze pe stăpânii germani. În Est, naziștii și apoi sovieticii au Înlocuit instituțiile existente cu oameni și aparate proprii, făcând excepții numai acolo unde le convenea să exploateze o vreme disensiunile și ambițiile locale. În mod paradoxal, un anumit grad de independență locală s-a menținut, cel puțin până În 1944, numai În acele țări aliate cu naziștii (Finlanda, Bulgaria, România și Ungaria) și lăsate, din acest motiv, să se autoguverneze

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
loc și În teritoriile eliberate din Europa de Est, Însă ele s-au manifestat diferit. În Vest, germanii racolaseră activ colaboratori; În țările slave au guvernat direct, prin forță. Singura colaborare Încurajată constant a fost cea a separatiștilor locali și numai câtă vreme ea a servit interesele germane. În consecință, atunci când armata germană s-a retras, primele victime ale răzbunării spontane din Est au fost minoritățile etnice. Forțele sovietice și aliații locali nu au făcut nimic pentru a Împiedica acest lucru. Răfuiala nepremeditată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
adevăr trădători, colaboraționiști și fasciști: unul dintre aceștia, părintele Tiso, a fost spânzurat la 18 aprilie 1947. Dacă părintele Tiso și alții au avut parte de un proces corect - sau dacă un proces corect ar fi fost posibil În atmosfera vremii - rămâne o Întrebare legitimă. Dar soarta lor nu a fost nici mai rea, nici mai bună decât, să zicem, cea a lui Pierre Laval. Justiția cehoslovacă postbelică folosea noțiunea vagă și Îngrijorătoare de „crime Împotriva națiunii”, o metodă de pedeapsă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de pedeapsă colectivă, ideală pentru germanii sudeți. Dar În acei ani procedeele justiției franceze, de exemplu, erau chiar și mai lipsite de temei. Succesul proceselor și al epurărilor antifasciste din zonele europene ce fuseseră ocupate este greu de măsurat. La vremea respectivă, sentințele au fost aspru criticate: cei judecați când războiul era Încă În plină desfășurare sau imediat după eliberare au primit pedepse mult mai aspre decât cei inculpați ulterior. Prin urmare, delincvenții mărunți judecați În primăvara anului 1945 au primit

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pronunțat. Pe francezi subiectul nu părea să-i intereseze. Sovieticii Însă au fost perfect de acord la Început, măsurile agresive de denazificare fiind unul dintre puținele subiecte asupra cărora autoritățile de ocupație aliate s-au Înțeles, cel puțin pentru o vreme. Însă În condițiile din 1945 nici un program de stârpire a nazismului din viața germană nu putea fi viabil. Comandantul forțelor armate americane, generalul Lucius Clay, observa că „marea problemă administrativă pentru noi este să găsim cetățeni germani relativ competenți, care

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
esență, planificarea Însemna Încredere În stat. În multe țări domina impresia bine Întemeiată (și confirmată de experiența războiului) că, În absența oricărei alte instanțe de reglementare sau distribuție, singura forță care putea salva individul de sărăcie rămânea statul. Dar entuziasmul vremii pentru statul intervenționist nu izvora din disperare sau interes personal. Clement Attlee, al cărui Partid Laburist i-a Învins pe conservatorii lui Churchill În dramaticele alegeri din 1945, exprima o stare de spirit generală când observa că necesare, Înainte de toate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sovietică, ce avea ca trăsătură caracteristică (și defect principal) fixația asupra unor cifre rigide și arbitrare, dictând productivitatea În funcție de sectoare și bunuri. Planul Monnet se mulțumea să furnizeze guvernului o strategie și pârghii economice pentru atingerea anumitor obiective. Pentru acea vreme, era un demers profund original. În Cehoslovacia, o Comisie Centrală de Planificare cu trăsături și aspirații similare a fost creată În iunie 1946, pentru a ghida și coordona importantul sector public naționalizat de președintele Beneš În 1945. În anul de dinaintea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
servicii sociale, iar bunurile de consum neesențiale erau excluse. O astfel de eșalonare a cheltuielilor nu avea cum să fie pe placul electoratului, mai ales În țările care Înduraseră ani de lipsuri materiale: nu e de mirare că planificarea În vremuri de restriște era peste tot acompaniată, mai devreme sau mai târziu, de un regim autoritar și un stat polițist. Dar situația din Vest nu era chiar atât de diferită. După cum am văzut, britanicii au plătit pentru redresarea economiei cu ani

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai puțin generos, majoritatea acestor beneficii. Diferența consta În mecanismele instituite pentru finanțarea noilor alocații publice. Unele țări colectau bani prin impozitare, asigurând Îngrijire și servicii gratuite sau În mare parte subvenționate (era cazul sistemului din Marea Britanie, care reflecta preferința vremii pentru monopolul de stat). În alte țări, beneficiarii primeau o alocație În bani lichizi pe criterii sociale, având apoi libertatea de a cumpăra serviciile dorite. În Franța și În unele țări mai mici, cetățenii trebuiau să plătească, de exemplu, pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
crescut de la 3,3% În 1938 la 5,2% În 1949. De ce erau europenii dispuși să plătească atât de mult pentru asigurări și alte beneficii de lungă durată, când viața era Încă grea și lipsurile generalizate? Mai Întâi, tocmai pentru că vremurile erau dificile, sistemul postbelic de asistență socială garanta un minim de dreptate sau echitate. Nu era revoluția spirituală sau socială visată de partizani, dar contrasta salutar cu deznădejdea și cinismul din perioada de dinainte de război. În al doilea rând, statele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
partidele creștin-democrate. Partidele catolice erau ceva obișnuit În Europa continentală, prosperând În special În Belgia și Olanda. Germania wilhelmină și apoi Republica de la Weimar au avut un Partid Catolic de Centru, iar aripa conservatoare din politica austriacă a fost multă vreme legată de Partidul Popular Catolic. Însăși creștin-democrația era o idee mai veche, cu origini În reformismul catolic de la Începutul secolului XX și În mișcările catolice de centru care Încercaseră - fără succes - să-și croiască o identitate În anii tulburi de după

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mediocra) performanță din anii interbelici. Dar războiul nu reprezintă Întotdeauna un dezastru economic; dimpotrivă, poate fi un stimul puternic, generând creșteri rapide În anumite sectoare. Mulțumită războiului, Statele Unite au dobândit o Întâietate comercială și tehnologică de nezdruncinat, precum Marea Britanie pe vremea războaielor napoleoniene. și, Într-adevăr, după cum au realizat curând experții aliați, distrugerea economică provocată de războiul antihitlerist nu era nici pe departe totală, așa cum se așteptau, nici măcar În Germania. Dincolo de costurile umane, campania de bombardare a provocat mai puține pagube

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din 1946, „mâncare”, „pâine” și „carne” surclasau sistematic toate celelalte preocupări ale populației. Occidentul nu mai putea apela, ca Înainte, la grânarele din estul Europei, pentru că nici acolo mâncarea nu ajungea. În România, recolta din 1945 a fost dezastruoasă, din cauza vremii și a reformelor agrare ratate. Din vestul Valahiei până În vestul Ucrainei și regiunea mediană a Volgăi, trecând prin Basarabia, recoltele slabe și seceta au adus zona În pragul foametei În toamna anului 1946: agențiile de ajutorare menționau copii de un

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
puține Îngrășăminte; prea puține case cu prea puține geamuri de pus În ferestre; prea puțină piele pentru Încălțări, lână pentru haine, gaz pentru gătit, bumbac pentru scutece, zahăr pentru dulceață, untură pentru prăjit, lapte pentru prunci, săpun pentru rufe. În ciuda vremurilor sumbre, cercetătorii de azi sunt convinși că reconstrucția postbelică inițială și planurile reformiste din anii 1945-1947 au pus bazele viitoarei prosperități europene. și, cel puțin pentru Europa de Vest, 1947 a fost Într-adevăr anul salvator. Dar pe atunci nu era deloc

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Dulles avea dreptate: Planul Marshall era de folos Americii fiindcă repunea pe picioare cel mai important partener comercial al său, nu fiindcă transforma Europa Într-o anexă imperială. Însă miza era cu mult mai mare. Chiar dacă nu toată lumea realiza la vremea aceea, În 1947, Europa era pusă În fața unei alegeri. Ea oscila Între refacere și colaps, dar Întrebarea mai subtilă era dacă nu cumva Europa și europenii pieduseră controlul propriului lor destin, dacă treizeci de ani de conflicte ucigașe nu puseseră

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Sir Michael Howard Nu vă faceți iluzii: toată zona Balcanilor, cu excepția Greciei, va fi bolșevizată, iar eu nu pot să Împiedic acest lucru. și nici pentru Polonia nu pot face nimic. Winston Churchill (ianuarie 1945) Îmi amintea de despoții din vremea Renașterii - fără principii, fără metode, dar și fără vorbe goale - Întotdeauna „da” sau „nu”, deși puteai conta pe el numai la „nu”. Clement Attlee despre Stalin În numai cinci ani, am dobândit un formidabil complex de inferioritate. Jean-Paul Sartre (1945

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care ne-am Întâlnit În capitolul III. Orice relatare a scindării Europei după război trebuie să țină cont de această observație. În Europa, scopul celui de-al doilea război mondial a fost Îngenuncherea Germaniei; orice alt considerent era minor câtă vreme lupta continua. În timpul războiului, principala grijă a Aliaților a fost să se susțină unii pe alții. Americanii și britanicii erau permanent Îngrijorați că Stalin ar putea Încheia pace separată cu Hitler, mai ales din clipa În care Uniunea Sovietică a

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de la Stalin În aceste ultime luni de război, chiar dacă le-ar fi trecut prin cap să negocieze. Singura speranță a polonezilor și a celorlalți era ca Stalin să fie generos cu ei, În schimbul bunăvoinței occidentalilor. Însă aceasta era garantată; multă vreme după Înfrângerea lui Hitler, Aliații vestici au căutat cooperarea lui Stalin, nu invers. Uniunea Sovietică trebuia menținută În război Împotriva Germaniei (apoi, cum se presupunea pe atunci, Împotriva Japoniei); problema Europei Centrale putea fi rezolvată pe timp de pace. De

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să fie un succes. Dintre ele, cea mai cunoscută este Organizația Națiunilor Unite, a cărei Cartă a fost ratificată la 24 octombrie 1945 și a cărei Adunare Generală s-a Întrunit pentru prima oară În ianuarie 1946; Însă, pentru politicienii vremii, mai importante erau probabil agențiile financiare și economice și acordurile asociate cu „Bretton Woods”. Pentru americani, criza europeană și mondială Începuse cu dezastrul economic din perioada interbelică. Întoarcerea la zilele triste din septembrie 1931, când sistemul monetar de după primul război

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
americani se confruntau cu realități mai complexe. Același secretar de stat Byrnes, care se baza inițial pe acordurile din timpul războiului și pe buna-credință sovietică, ținea la Stuttgart, la 6 septembrie 1946, o cuvântare menită să liniștească publicul german: „Câtă vreme e nevoie de o forță de ocupație În Germania, armata Statelor Unite va face parte din această forță”. Nu era chiar un angajament sonor pentru apărarea europeană, dar, provocat probabil de o scrisoare din iunie a lui Truman („M-am săturat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de iluzii și explica de ce, Într-o scrisoare adresată colegului său laburist Fenner Brockway: „Unii șmembri ai Partidului Laburistț credeau că trebuie să ne concentrăm eforturile pe clădirea unei A Treia Forțe În Europa. Foarte drăguț, fără Îndoială. Dar la vremea aceea ne lipsea o bază materială sau spirituală. Europa - sau ce mai rămăsese din ea - nu era În stare să reziste de una singură Rusiei. O putere mondială nu putea fi oprită decât de altă putere mondială... fără barajul american

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
o armată permanentă, evitând implicarea serioasă pe continent și abținându-se să desfășoare trupe pe pământ european. În trecut, o putere maritimă În căutare de mercenari se putea orienta spre spanioli, olandezi, elvețieni, suedezi, prusaci și, bineînțeles, spre ruși. Dar vremurile se schimbaseră. De aici și decizia britanică, În ianuarie 1947, de a-și dezvolta propriul program atomic. Alegere care avea să conteze abia mai târziu. Pe moment, singura speranță a britanicilor era să Încurajeze prezența continuă a americanilor În Europa

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Nu e de mirare că britanicii, care duseseră două lungi războaie Împotriva Germaniei și erau sleiți de dificilele victorii, erau cei mai interesați să Închidă acest capitol, instituind pe continent un modus vivendi oarecare, și să meargă mai departe. În vremuri mai bune, britanicii s-ar fi Întors În insule (așa cum Îi suspectau pe americani că vor să se retragă pe continentul lor), lăsând securitatea Europei Occidentale În grija păstrătorilor ei tradiționali, francezii. Acesta fusese, până În 1938, fundamentul strategiei britanice: Franța

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
luăm În serios ambițiile și aserțiunile ideologice. Dar În anumite perioade, printre care și anii 1945-1947, chiar dacă ignorăm complet doctrina bolșevică, putem Înțelege politica externă a Uniunii Sovietice prin referința la cea țaristă. Rusia domina prin „protecția” vecinilor Încă din vremea lui Petru cel Mare. Sub Ecaterina cea Mare, imperiul s-a extins spre sud și sud-vest. Iar țarul Alexandru I a consacrat modelul de implicare În Europa a Rusiei imperiale. La Congresul de la Viena din 1815, unde puterile aliate victorioase

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]