137,849 matches
-
dintotdeauna doar parțial european, iar identitatea europeană a Rusiei de după Petru I era foarte controversată În secolul dinaintea loviturii de stat leniniste. Tăind brutal legăturile Uniunii Sovietice cu istoria și cultura europeană, bolșevicii au rănit Rusia adânc și pentru multă vreme. Dar mefiența lor față de Vest și frica de influența occidentală nu erau inedite, ci Înrădăcinate În scrieri și practici deliberat slavofile cu mult Înainte de 1917. Europa Centrală și de Est nu avea asemenea precedente. Cu naționalismul anxios specific țărilor mici
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Vest erau În general indiferenți la dispariția Europei de Est. Ba chiar s-au obișnuit atât de rapid, ocupați cum erau cu transformările notabile din propriile lor țări, Încât impermeabila barieră armată de la Marea Baltică până la Marea Adriatică a părut În scurtă vreme cât se poate de naturală. Însă pentru popoarele aflate la est de barieră, Împinse parcă Într-un colț obscur al propriului lor continent, la mila unei mari puteri seminecunoscute, mai Înapoiată decât ele și care le parazita resursele În scădere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Bonn, parțial denazificată și prea puțin dispusă să se confrunte cu trecutul recent, Germania de Est se putea mândri că e antinazistă. Autoritățile comuniste protejau istoricii, dramaturgii sau regizorii care voiau să reamintească publicului de crimele „celeilalte” Germanii - câtă vreme respectau anumite tabuuri. Dintre relicvele Republicii de la Weimar, talente importante au migrat spre est. În parte pentru că intelectualii din Germania de Est, singurul stat din sfera sovietică cu un doppelgänger vestic, aveau, spre deosebire de scriitorii români sau polonezi, acces la un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Rezistența franceză, era soțul unei comuniste de frunte din Franța și viitorul socru al alteia; „André Simone” (Otto Katz, altă victimă a procesului Slánský) era familiar cercurilor jurnalistice pariziene unde activase În anii ’30; Traicio Kostov era cunoscut de pe vremea când lucra pentru serviciile secrete bulgare la Paris - arestul lui la Sofia a fost pe prima pagină a ziarului lui Camus, Combat. Parisul avea și el propriile procese politice. În 1946, Victor Kravcenko, un funcționar sovietic mărunt care fugise În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sursele și caricaturizează Uniunea Sovietică Într-o gravă calomnie. Rousset i-a dat În judecată pentru defăimare. Personajele confruntării erau desoebit de interesante. Rousset nu era un dezertor de la Kremlin. Era francez, odinioară troțkist și de o bună bucată de vreme socialist; erou al Rezistenței și supraviețuitor de la Buchenwald și Neuengamme; cofondator, În 1948, Împreună cu amicul său Sartre, al unei mișcări politice efemere, Rassemblement démocratique révolutionnaire. Faptul că un astfel de om acuza existența În URSS a unor lagăre de muncă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
europeni, prima experiență a mobilizării politice fusese În fronturile populare antifasciste din anii ’30. Majoritatea Își aminteau al doilea război mondial ca pe o victorie Împotriva fascismului, sărbătorită ca atare În Franța și În Belgia. „Antifascismul” amintea liniștitor, pacificator, de vremuri mai simple. La baza retoricii antifasciste arborate de stânga oficială se afla o viziune duală asupra apartenenței politice: noi suntem ce nu sunt ei. Ei (fasciștii, naziștii, franchiștii, naționaliștii) sunt Dreapta, noi suntem Stânga. Ei sunt reacționari, noi suntem progresiști
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ignorat de mai toți activiștii și scriitorii până când a fost făcut public ani mai târziu. Implicațiile - și anume faptul că guvernul american sponsoriza ilicit activități culturale anticomuniste În Europa - nu erau, poate, atât de grave cum par retrospectiv. Într-o vreme În care Moscova subvenționa pe ascuns periodice comuniste, de „front” și diverse alte produse culturale, mecenatul american nu avea de ce să-i jeneze pe scriitorii CLC. Arthur Koestler, Raymond Aron sau Ignazio Silone n-aveau nevoie de imboldul oficialilor americani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
radioul de stat, În marile cotidiene pline de aplomb și ironie, dar și În presa de scandal, În discursul și vestimentația personalităților, europenii rămâneau prizonieri vechilor reguli și obiceiuri. Am văzut deja câți dintre politicienii epocii erau oameni din alte vremuri: Clement Attlee n-ar fi părut deloc deplasat Într-o delegație victoriană la periferiile industriale și nu este de mirare că prim-ministrul sub care Marea Britanie a devenit un stat social modern Își Începuse cariera publică făcând fapte caritabile În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
englezească despre tăria și rezistența națională, despre rezerva și perseverența caracteristice clasei de mijloc, narată pe fundalul dezastrului de la Dunkerque (Însăși Întruchiparea acestor virtuți), era un produs pur hollywoodian. Însă, pentru prima generație de spectatori englezi, filmul a rămas multă vreme expresia cea mai autentică a imaginii de sine și memoriei naționale. Filmele americane fascinau nu numai prin luxul și strălucirea pe care le infuzau În lumea cenușie În care erau vizionate, ci și prin „calitatea” lor. Erau bine făcute, pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Germania anno zero (Germania În anul zero, 1947) de Roberto Rossellini, A Foreign Affair (Scandalul internațional, 1948), o producție americană În regia lui Billy Wilder, emigrat din Austria, și Die Mörder sind unter uns (1946) de Wolfgang Staudte, remarcabil la vremea sa fiindcă era singurul film german ce aborda implicațiile morale ale atrocităților naziste (fără a pronunța Însă cuvântul „evreu”). Trei dintre aceste filme, Roma, città aperta, Paisa și Germania anno zero, Îi aparțin lui Roberto Rossellini. Filmele neorealiste realizate Între
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Anglia, unde nivelul de trai era mai ridicat decât În majoritatea țărilor de pe continent, mergeau la piață de două ori pe zi, pe jos sau cu mijloacele de transport În comun, la fel ca mamele și bunicile lor, pe vremuri. Marfa din țări străine era exotică și costisitoare. Senzația generală de restricție era accentuată de controlul călătoriilor În străinătate (pentru a reține În țară prețioasa valută străină) și de legislația care Împiedica circulația muncitorilor străini și a altor imigranți (În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vechi de douăzeci de ani. Un fermier francez obișnuit producea mâncare pentru cinci concetățeni; fermierul american producea deja de trei ori mai mult. Patruzeci de ani de război și criză economică apăsau asupra Europei. „Epoca postbelică” a durat, așadar, multă vreme; mult mai mult decât susțin unii istorici când Înfățișează dificila perioadă de după război În lumina avantajoasă a deceniilor de prosperitate care au urmat. Puțini europeni de atunci, informați sau nu, anticipau amploarea transformărilor ce aveau să urmeze. Experiența ultimilor cincizeci
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și neajunsurile ei: 1953-1971tc "Prosperitatea și neajunsurile ei\: 1953‑1971" VIIItc "VIII" Politica de stabilitatetc "Politica de stabilitate" Cei mai mulți vor fi Înțeles, chiar Înainte ca al doilea război mondial să nu lase urmă de Îndoială, că a trecut de mult vremea când țările europene se ciondăneau Între ele pentru dominația mondială. Europa nu mai are ce spera În direcția asta și orice european care tânjește Încă după puterea mondială e sortit deznădejdii sau ridicolului, ca Napoleonii fără număr din spitalul de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Plăților și mai ales Pactul Nord-Atlantic reprezentau nucleul unui sistem nou și stabil de relații interstatale. Documente precum Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului (semnată de Consiliul Europei În 1950) aveau să capete În deceniile următoare o semnificație durabilă. Dar, la vremea lor, asemenea documente și agențiile care le promulgau semănau teribil cu pacturile și ligile din anii ’20: pline de bune intenții, dar sortite eșecului. E de Înțeles că scepticii momentului nu le-au dat prea multă importanță. Cu toate acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu intenționa să „repete Coreea” În Europa Centrală, cele două tabere tot nu s-au apropiat de un acord. Poziția oficială a Vestului era că cele două Germanii apărute În 1949 trebuiau reintegrate Într-un stat democratic unic. Dar, câtă vreme germanii nu puteau alege liber regimul politic În care să trăiască, o asemenea reunificare era imposibilă. Între timp, Republica Federală Germană Îi reprezenta pe toți cetățenii germani. Dincolo de versiunea oficială, nici americanilor și nici europenilor nu le displăcea o Germanie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puțină Anglie”. Europenii și aliații lor americani se găseau așadar din nou la linia de start. Dar circumstanțele erau complet schimbate. Războiul din Coreea se terminase, Stalin era mort, NATO se impusese pe scena internațională. Francezii reușiseră să evite o vreme problema apărării europene, dar nu definitiv. La câteva săptămâni de la votul negativ dat CEA, puterile aliate din Occident - Statele Unite, Marea Britanie și Franța - s-au Întâlnit de două ori În cadrul unor conferințe convocate În grabă la Londra și Paris. La inițiativa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și, acceptând inevitabilul, proclamase suveranitatea deplină a Republicii Democrate Germane, incluzând-o În Pactul de la Varșovia. Problema germană nu era tocmai soluționată, dar cum ambele părți erau acum perfect integrate În respectivele alianțe internaționale, ea putea fi uitată pentru o vreme; curând i-a luat locul o altă dilemă, cea a fostei capitale divizate, Berlin. Acum, când viitorul imediat al Germaniei fusese rezolvat, ambele părți au Început să se ocupe de conflicte și tensiuni secundare. Noua generație de la Kremlin, În special
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale Germaniei Occidentale fac tot posibilul să stârnească pasiuni militare Împotriva RDG... Cuvântările cancelarului Adenauer și ministrului Apărării Strauss, dotarea nucleară a armatei federale și diferitele exerciții militare sunt, toate, semnele unei tendințe clare În strategia elitelor vest-germane... A sosit vremea ca semnatarii Acordului de la Potsdam să renunțe la ce a mai rămas din regimul de ocupație În Berlin și să facă posibilă o situație normală În capitala Republicii Democrate Germane. Uniunea Sovietică, la rândul ei, va preda funcțiile Îndeplinite În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
state mediteraneene - Portugalia, Spania și Grecia -, Italia a devenit o democrație și a rămas un stat democratic de-a lungul deceniilor postbelice. Era o adevărată performanță. Italia era o țară profund scindată. Însăși existența ei ca stat a fost multă vreme un subiect controversat, care avea să revină În actualitate. Unele studii de la Începutul anilor ’50 sugerează că mai puțin de un adult din cinci comunica exclusiv În italiană: mulți continuau să se identifice În primul rând cu localitatea sau regiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din 1939 până În 1962 (cu un scurt reviriment la sfârșitul războiului), după care au crescut din nou odată cu entuziasmul unei noi generații. Diversele comunități din țările Beneluxului (catolicii și protestanții În Olanda, valonii și flamanzii În Belgia) erau de multă vreme organizate În structuri comunitare separate - zuilen sau pillars -, acoperind un spectru larg de activități. Catolicii din Olanda predominant protestantă spuneau rugăciuni diferite și frecventau alte biserici decât concetățenii lor protestanți. Dar ei aveau și opțiuni electorale aparte, citeau ziare diferite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ai lui Léon Degrelle puseseră În pericol regimul parlamentar; În anii ’60 avea să traverseze o perioadă și mai turbulentă de conflict intercomunitar. Însă vechile elite politice și administrative (și ierarhia catolică locală), a căror supremație fusese amenințată pentru scurtă vreme În 1945, și-au recăpătat puterea, dând În același timp frâu liber reformelor de tot felul. În acest mod, pilarizarea s-a menținut până În anii ’60 - ecou anacronic al unei epoci prepolitice care a dăinuit Îndeajuns pentru a funcționa ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
putea fi determinat să se comporte responsabil; din fericire, a atras suspiciunile naziștilor În 1933 (când a fost Îndepărtat din postul de primar al orașului Köln) și, din nou, În ultimele luni ale războiului, când a fost Întemnițat pentru scurtă vreme ca opozant al regimului. Aliații vestici nu i-ar fi sponsorizat ascensiunea politică dacă biografia sa n-ar fi conținut aceste evenimente. Liderul socialist Kurt Schumacher, În schimb, fusese dintru Început un antinazist ferm. Au rămas faimoase cuvintele cu care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din 1961 și 1965 și a intrat În 1966 Într-un guvern de coaliție: social-democrații, conduși acum de Willy Brandt, se aflau la putere pentru prima oară după Weimar. Dar au plătit un preț ironic pentru șansele proaspăt dobândite. Câtă vreme Își menținuseră opoziția de principiu față de Adenauer, social-democrații germani contribuiau involuntar la stabilitatea politică a Republicii Federale. Partidul Comunist n-a avut niciodată succes În RFG (În 1947 a obținut numai 5,7% din voturi, În 1953 2,2%, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
protectorat nuclear”. Atunci când, la Începutul anilor ’60, devenise clar că Aliații vestici ajunseseră la o Înțelegere cu Moscova pe această temă delicată și că nu vor permite niciodată accesul Germaniei la arme nucleare, Adenauer s-a Înfuriat 19. Pentru scurtă vreme, se părea că Bonnul ar putea renunța la loialitatea față de Washington În favoarea Parisului lui de Gaulle: Franța și RFG erau legate prin resentimentul față de tratamentul despotic al americanilor și suspiciunea comună că SUA Încerca să se debaraseze de obligațiile față de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
săi. Încă din 1953, el s-a remarcat printr-un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung În care Îl ataca pe Martin Heidegger pentru că permisese republicarea prelegerilor sale de la Heidelberg cu tot cu aluziile la „măreția interioară” a nazismului din varianta originală. La vremea respectivă, acest incident era izolat și nu a suscitat atenția internațională, Însă a marcat un moment de referință, prefigurând interogațiile amare de mai târziu. În Die Ehe der Maria Braun (1979), regizorul Rainer Werner Fassbinder (născut În 1945) disecă acid
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]