KorAP: Find »[drukola/base=vreme & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5483 5484 5485 ...5514 >

137,849 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

valoare materială și mai mult una strategică: posesiunile din Africa de Est sau teritoriile și porturile controlate de britanici În Orientul Mijlociu și În jurul Peninsulei Arabice și Oceanului Indian erau apreciate În principal ca accesorii ale Indiei, principala posesiune imperială - care, la vremea respectivă, includea Sri Lanka, Birmania și teritoriile care formează astăzi Pakistanul și Bangladeshul. Toate imperiile europene se formaseră prin anexiuni sporadice, episodice și (cu excepția rutelor terestre și maritime care serveau India britanică) fără calcule privind coerența logistică sau câștigul economic. Spaniolii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
europeni. Din acest motiv, politicienii Europei postbelice, care cunoșteau numai astfel de oameni, nu erau la curent cu Întețirea rapidă a sentimentului național la tinerii activiști de pe Întreg cuprinsul imperiilor (poate cu excepția Indiei, Însă și acolo ei au subestimat multă vreme amploarea și seriozitatea acestuia). Astfel, nici britanicii și nici celelalte puteri coloniale europene nu au anticipat colapsul iminent al posesiunilor și influenței lor maritime. După cum atestă istoricul englez Eric Hobsbawm, sfârșitul imperiilor coloniale europene le părea foarte Îndepărtat În 1939

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
revenit În Întregime, din acel moment, americanilor. Puțini francezi au regretat pierderea Indochinei. Spre deosebire de olandezi, francezii nu avuseseră În regiune o prezență Îndelungată. și chiar dacă America plătise pentru primul război din Vietnam (lucru de care puțini francezi aveau cunoștință la vremea respectivă), cei care au luptat și au murit acolo erau soldații francezi. Dreapta franceză i-a blamat pe Mendès-France și pe predecesorii săi pentru modul nesăbuit În care purtaseră războiul, dar nimeni nu avea o propunere mai bună și aproape

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
erau francezi, ci spanioli, italieni, greci sau de alte naționalități. Chiar și un algerian tipic francez ca Albert Camus era parte spaniol, parte francez, iar strămoșii lui de origine franceză sosiseră foarte recent În Algeria. Franța nu avusese de multă vreme un excedent de populație. și spre deosebire de Rusia, Polonia, Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Scandinavia, Germania, Irlanda, Scoția (și chiar Anglia), Franța nu fusese o țară de emigranți. Francezii nu erau defel colonizatori. Cu toate acestea, dacă exista o Franță În afara Franței

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din urmă OAS, amintirea tragediei a rămas. Între timp, Împotriva voinței lor, milioane de algerieni erau Împinși spre exil În Franța. Europenii din Algeria, les pieds-noirs, s-au așezat În mare parte În sudul Franței; prima generație a purtat multă vreme ranchiună autorităților franceze care le-au trădat cauza, obligându-i să-și părăsească slujbele și proprietățile. Evreii algerieni au părăsit și ei țara, Îndreptându-se spre Israel sau, cei mai mulți - asemenea evreilor marocani Înaintea lor -, spre Franța, unde vor forma cu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ranchiună autorităților franceze care le-au trădat cauza, obligându-i să-și părăsească slujbele și proprietățile. Evreii algerieni au părăsit și ei țara, Îndreptându-se spre Israel sau, cei mai mulți - asemenea evreilor marocani Înaintea lor -, spre Franța, unde vor forma cu vremea cea mai mare comunitate evreiască din vestul Europei, predominant sefardă. Mulți arabi au părăsit și ei Algeria independentă. Unii au plecat pentru că anticipau guvernarea opresivă și dogmatică a Frontului de Eliberare Națională. Alții, În special cei care cooperaseră cu francezii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
retragă, stârnind furia neputincioasă a Franței. Un an mai târziu, În noiembrie 1957, diplomații francezi spumegau În van În timp ce britanicii și americanii livrau arme Tunisiei, În ciuda temerilor franceze că acestea ar fi putut ajunge În mâinile rebelilor algerieni. La scurtă vreme după ce a venit la putere În 1958, Însuși de Gaulle a fost informat fără menajamente de generalul Norstad, comandantul american al NATO, că nu va primi detalii despre amplasamentul armelor nucleare americane pe teritoriul francez. Aceasta era situația politicii externe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mondial, Egiptul a fost condus practic de un consul britanic (În persoana formidabilului lord Cromer). Din 1914 până În 1922, Egiptul a fost protectorat britanic, iar apoi a devenit stat independent. Relațiile dintre cele două țări au rămas stabile pentru o vreme, fiind consfințite de un tratat În 1936. Dar În octombrie 1952 noul guvern din Cairo, condus de ofițerii de armată care Îl răsturnaseră pe regele egiptean Faruk, a abrogat tratatul. Temându-se să nu-și piardă accesul privilegiat la o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
amintea frecvent, britanicii erau cei care realizaseră fisiunea atomului, inventaseră radarul, descoperiseră penicilina, proiectaseră motorul cu reacție și multe altele. Tonul acelor ani - „noua epocă elisabetană”, cum se spunea, cu un oarecare exces de entuziasm - este bine reflectat de cinematografia vremii. Cele mai populare filme britanice ale primei jumătăți a anilor ’50 - comedii ca Genevieve (1953) sau Doctor in the House (1954) - descriu un sud al Angliei exuberant, tineresc, prosper și sigur de sine. Cadrele și personajele nu mai sunt cenușii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
cu adevărat semnificativă - Înființarea, conform Articolului 177, a unei Curți Europene de Justiție căreia curțile naționale urmau să-i remită dosare pentru decizia finală - avea să se dovedească de o importanță majoră În deceniile următoare, dar a trecut neobservată la vremea respectivă. CEE s-a născut nu din forță, ci din slăbiciune. După cum evidenția raportul lui Spaak din 1956, „Europa, care altădată avea monopolul producției și obținea resurse importante din posesiunile sale de peste mări, Își vede astăzi poziția externă slăbită, influența

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să fie un anumit provincialism eurocentric. Cu toată bogăția ei În continuă creștere, lumea Comunității Economice Europene era destul de limitată. În anumite privințe, era de fapt cu mult mai mică decât lumea pe care francezii sau olandezii o cunoscuseră pe vremea când statele lor națiuni se deschiseseră spre populații și locuri Îndepărtate, de peste mări. În Împrejurările din acea vreme, occidentalii oricum nu aveau de ales. Dar acest lucru avea să creeze cu timpul o mentalitate europeană Îngustă, cu implicații Îngrijorătoare pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
destul de limitată. În anumite privințe, era de fapt cu mult mai mică decât lumea pe care francezii sau olandezii o cunoscuseră pe vremea când statele lor națiuni se deschiseseră spre populații și locuri Îndepărtate, de peste mări. În Împrejurările din acea vreme, occidentalii oricum nu aveau de ales. Dar acest lucru avea să creeze cu timpul o mentalitate europeană Îngustă, cu implicații Îngrijorătoare pentru viitor. Moartea lui Iosif Stalin În martie 1953 a precipitat lupta pentru putere Între câțiva moștenitori nervoși. La

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sarcină. Rákosi era așadar pe cale să devină o piedică, un impediment anacronic pentru proiectele sovietice. După negocierile sovieto-iugoslave la nivel Înalt de la Moscova din iunie 1956, părea o provocare să menții la putere În Budapesta un stalinist nereformat, sinonim cu vremurile tulburi de altădată, cu atât mai mult cu cât trecutul și intransigența-i prezentă Începeau să provoace proteste publice În Ungaria. În ciuda eforturilor lui Rákosi - În martie 1956, el a publicat În ziarul Szabad Nép o Înflăcărată denunțare a lui

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care făceau această concesie, ei primeau rapoarte despre demonstrații studențești În Timișoara și despre „sentimente ostile” printre intelectualii bulgari simpatizanți ai revoluției maghiare. Totul părea să indice un efect incipient de contaminare, de care liderii sovietici se temeau de multă vreme, ceea ce i-a determinat să adopte o nouă abordare. În consecință, la numai o zi după ce Prezidiul Sovietic promisese negocieri pentru retragerea trupelor, Hrușciov a avertizat că „imperialiștii” vor interpreta o asemenea retragere ca pe un simptom al slăbiciunii sovietice

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
al țării. Ei s-au stabilit În SUA (care a primit 80.000 de refugiați unguri), Austria, Marea Britanie, Germania de Vest, Elveția, Franța și În multe alte locuri. Soarta lui Nagy și a colegilor săi a rămas neclară pentru o vreme. După trei săptămâni petrecute În ambasada Iugoslaviei din Budapesta, ei au fost păcăliți să o părăsească la 22 noiembrie, arestați pe loc de autoritățile sovietice, apoi transportați și Închiși În România. Lui Kádár i-a luat mult timp ca să decidă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Imre Nagy condusese sau fusese corupt de o contra-revoluție. În stilul său caracteristic, Sartre insista că revolta ungară fusese marcată de un „spirit de dreapta”. Dar, indiferent de motivele insurgenților maghiari - și acestea erau mult mai variate decât părea la vremea respectivă -, nu răzvrătirea lor, ci mai degrabă represiunea sovietică i-a impresionat pe observatorii străini. De acum Înainte comunismul va fi asociat pentru totdeauna cu opresiunea, nu cu revoluția. Vreme de patruzeci de ani, stânga occidentală privise spre Rusia iertând

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
maghiari - și acestea erau mult mai variate decât părea la vremea respectivă -, nu răzvrătirea lor, ci mai degrabă represiunea sovietică i-a impresionat pe observatorii străini. De acum Înainte comunismul va fi asociat pentru totdeauna cu opresiunea, nu cu revoluția. Vreme de patruzeci de ani, stânga occidentală privise spre Rusia iertând și chiar admirând violența bolșevică, În care vedea prețul Încrederii În sine revoluționare și al marșului istoriei. Moscova era oglinda flatantă a iluziilor lor politice. În noiembrie 1956, această oglindă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Îndepărtate. Ei erau forțați să trăiască În și cu regimurile comuniste, În promisiunile cărora nu mai credeau. Est-europenii au simțit evenimentele din 1956 ca pe o condensare a dezamăgirilor acumulate În timp. Speranțele lor legate de comunism, reînnoite pentru scurtă vreme de promisiunea destalinizării, au fost făcute scrum; la fel și nădejdea În ajutorul Occidentului. Dacă dezvăluirile lui Hrușciov despre Stalin ori mișcările ezitante de reabilitare a victimelor terorii sugeraseră până În acel moment că ideologia comunistă conține sâmburele schimbării și eliberării

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
asociat odinioară și care erau o parte din atracția sa - În special pentru tineri - nu mai departe de Începutul anilor ’50. Devenise acum doar un mod de viață care trebuia Îndurat. Ceea ce nu Însemna că nu putea dăinui pentru multă vreme - după 1956, puțini anticipau un sfârșit apropiat al sistemului sovietic de guvernare. Mai mult optimism În această privință existase Înainte de evenimentele acelui an. După noiembrie 1956, statele comuniste din estul Europei, chiar și URSS, au Început să se afunde Într-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de 2% În Italia). Motivul nu era atât tehnic (la mijlocul anilor ’50, aproape toată Europa Occidentală avea servicii complete de electricitate, cu excepția unor părți din Norvegia rurală și din regiunile sudice și de mare altitudine din Italia), cât logistic: câtă vreme gospodinele nu-și permiteau să cumpere multă hrană perisabilă la o singură ieșire și nu puteau să o transporte acasă, nu exista un motiv pentru care să se cheltuie o sumă mare de bani pe un frigider 13. Astfel, este

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
la fiecare șapte locuitori 15. În Franța, posesia de mașini s-a ridicat de la mai puțin de 2 milioane la aproape 6 milioane de vehicule În cursul anilor ’50, apoi s-a dublat iar În următorii zece ani. Semn al vremurilor, la sfârșitul anilor ’50 au fost introduse În Marea Britanie parcometrele; pe parcursul anilor ’60, ele s-au răspândit În Franța și În alte părți 16. Dacă europenii cumpărau inimaginabil de multe mașini pentru uzul personal, asta nu Însemna doar că aveau

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
să aducă un automobil la ușa fiecărei familii din Occident. Ani buni după Începutul revoluției transportului În Europa postbelică, oferta de mașini nu a putut ține pasul cu cererea (o situație care În Europa de Est a durat până În 1989). Astfel, o vreme au Înflorit afacerile cu biciclete, motorete și motociclete cu ataș - acestea din urmă ca vehicul de familie pentru cei care nu-și permiteau o mașină sau Încă nu-și procuraseră una. Scuterele cu motor și-au făcut și ele apariția

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mult Înainte de anii ’50 și orice călător din Franța mijlocului de secol cunoștea Îndemnurile pictate pe pereții fermelor de la țară și ai teraselor urbane de a bea St. Raphael sau Dubonnet. Jingle-urile comerciale, ca și fotografiile statice au Însoțit multă vreme jurnalele de știri și filmul care le urma În cinematografele din toată Europa. Dar această publicitate tradițională nu ținea cont de plasarea produsului către grupul-țintă sau segmentarea pieței după vârstă și preferințe. De la mijlocul anilor ’50, În schimb, alegerea pe

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
precădere dreptatea. Atât reformele lui Beveridge, cât și votul masiv dat laburiștilor În 1945 s-au născut din sentimentul frapant că viața e nedreaptă, din injustețea perioadei interbelice. Conservatorii au ajuns la putere În 1951 și au rămas acolo multă vreme, fiindcă promiteau să liberalizeze economia fără a renunța la un sistem just de servicii și recompense. Impozitul progresiv și asigurarea medicală universală au fost aplaudate de britanici nu pentru că erau „socialiste”, ci pentru că le păreau instinctiv mai drepte. În mod

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din Paris, Comédie Française - și la posturile de radio și televiziune aflate sub monopolul statului. Dar situația s-a schimbat complet când de Gaulle, revenit la putere, l-a numit pe André Malraux ministru al Culturii. Statul francez jucase multă vreme un rol de mecena. Dar Malraux concepea această misiune Într-un mod cu totul nou. Prin tradiție, curtea regală și succesorii ei republicani și-au exercitat puterea și și-au deschis băierile pungii pentru a atrage arta și artiștii la

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]