KorAP: Find »[drukola/base=vreme & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...5484 5485 5486 ...5514 >

137,849 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

și mai Îndrăznețe decât ce le-a urmat În literatură. Chiar Bonjour tristesse (1953) de Françoise Sagan și The Outsider (1956) de Colin Wilson, cronici ale narcisismului postadolescentin (cu o tentă, În cazul lui Wilson, de autoritarism mizantrop), erau la vremea lor originale. Scrise când autorii aveau 18, respectiv 24 de ani, ele anticipau cu un deceniu Întreg, prin subiect și prin succes, „revoluția tineretului” din anii ’60. Deși numărul spectatorilor de cinema scădea constant, sfârșitul anilor ’50 și Începutul anilor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ar fi părut ciudată cu numai o generație Înainte. Până de curând, această reputație aparținuse industriei engleze: efectul supremației industriale a Regatului Unit În secolul al XIX-lea. Automobilele, uneltele, armele și bunurile casnice fabricate În Marea Britanie au fost multă vreme foarte apreciate pe piața internațională. Dar, În cursul anilor ’30 și ’40, producătorii britanici au reușit atât de bine să-și submineze propria reputație În toate domeniile, mai puțin În vestimentația masculină, Încât singura nișă rămasă comercianților britanici În anii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
la Yves Saint-Laurent - era destul de convențională pe plan social: până În 1960, jurnalistele și editorii revistelor din Franța și de pretutindeni purtau mănuși și pălării nu numai când asistau la prezentările anuale de modă, ci și la birou, În timpul lucrului. Câtă vreme femeile din clasa de mijloc apelau cu fidelitate la o mână de designeri și case de modă din Paris, acestea din urmă aveau un statut (și un profit) asigurat. Dar la Începutul anilor ’60, femeile - ca și bărbații - au renunțat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
stilului și eleganței, dar viitorul părea să fie unul al tendințelor eclectice, inclusiv adaptări ale prototipurilor americane sau chiar asiatice (lucru la care italienii excelau). În vestimentație, la fel ca și În idei, Parisul a dominat scena europeană Încă o vreme. Dar viitorul era În altă parte. La reuniunea Congresului pentru Libertatea Culturii din martie 1955 de la Milano, Raymond Aron a propus ca subiect de discuție „sfârșitul erei ideologiilor”. La vremea aceea, o parte din public a considerat sugestia ușor prematură

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și În idei, Parisul a dominat scena europeană Încă o vreme. Dar viitorul era În altă parte. La reuniunea Congresului pentru Libertatea Culturii din martie 1955 de la Milano, Raymond Aron a propus ca subiect de discuție „sfârșitul erei ideologiilor”. La vremea aceea, o parte din public a considerat sugestia ușor prematură: la urma urmei, dincolo de Cortina de Fier (și nu numai) ideologia părea bine sănătoasă. Dar Aron nu se Înșela. Statul european occidental, așa cum s-a conturat În acei ani, era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
occidentalii ajunseseră pe „câmpiile largi și Însorite” (Churchill) ale păcii și prosperității: politica cedase locul guvernării, iar guvernarea se limita la administrație. și totuși: consecința previzibilă a „statului-doică”, fie el postideologic, era că, pentru toți cei care nu apucaseră alte vremuri, era datoria statului să materializeze speranța unei societăți mereu mai bune - și vina statului când lucrurile luau o Întorsătură neplăcută. Rutinizarea aparentă a chestiunilor publice În mâinile unei caste protectoare de supervizori nu garanta apatia publicului. În această privință, cel

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
garanta apatia publicului. În această privință, cel puțin, prognoza lui Aron nu s-a adeverit. Așa se explică faptul că tocmai generația crescută În paradisul social-democrat visat de părinți era cea mai plină de resentimente și mai iritată de neajunsurile vremii. Un simptom pregnant al acestui paradox poate fi văzut - destul de concret - Într-un domeniu În care statul progresist din Est și din Vest era neobișnuit de activ: planificarea și lucrările publice. Împreună, creșterea demografică și urbanizarea rapidă care au urmat

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
disperare și aruncate În bătaia vântului, urâțenia părea deliberată, efect al unei atente activități de proiectare. Oribilul Torre Velasco din Milano, un zgârie-nori din beton armat construit Între 1957 și 1960 de un consorțiu particular anglo-italian, exemplifica hipermodernismul agresiv al vremii și dorința acestuia de a se disocia complet de trecut. În martie 1959, când Consiliul Edificiilor din Franța a aprobat modelul viitorului Turn Montparnasse, raportul se Încheia cu următoarele cuvinte: „Parisul nu poate rămâne pierdut În trecut. În anii care

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
referință exclusiv locale (Fête des copains - „Sărbătoarea prietenilor” -, desfășurată pe 22 iunie 1963 În Piața Națiunii, a reprezentat În Franța evenimentul fondator al culturii tinere șaizeciste, Însă a trecut practic neobservată În alte țări), multe dintre elementele culturii populare ale vremii circulau cu o ușurință fără precedent peste frontierele naționale. Cultura de masă devenea internațională prin definiție. Curentele (muzicale, vestimentare) luau naștere În lumea angolofonă, adesea chiar În Anglia, și migrau apoi spre sud și est, Împinse de o cultură preponderent

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de era bunicilor: gerontocrația (Adenauer, Charles de Gaulle, Macmillan și, să nu uităm, Hrușciov) conducea Încă treburile continentului. Stridența anilor ’60, aerul poseur și complezența narcisistă asociate pentru totdeauna cu acest deceniu sunt, luate la un loc, obositoare. Dar la vremea lor, pentru cei care le practicau, ele erau noi și nemaivăzute. Strălucirea rece a artei contemporane sau cinismul filmelor de la sfârșitul deceniului păreau proaspete și autentice, după comodele convenții burgheze din trecutul recent. Vanitatea solipsistă a epocii - tinerii convinși că

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
tinerii convinși că pot schimba lumea În trei pași simpli: do my own thing, let it all hang out și make love, not war - a fost dintotdeauna o iluzie, care nu a Îmbătrânit frumos. Dar nu era singura iluzie a vremii și În nici un caz cea mai caraghioasă. Anii ’60 au constituit epoca de aur a Teoriei. Trebuie să spunem limpede ce Înțelegem prin asta: nu e vorba despre munca de pionierat din biochimie, astrofizică, genetică - cu care, de altfel, publicul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
bineînțeles, literatură. Adepții cei mai cunoscuți - cei care combinau În doze ideale Îndrăzneala intelectuală și talentul autopromovării - au devenit vedete internaționale, având norocul să intre În lumina reflectoarelor exact În perioada În care televiziunea devenea un mediu popular. În alte vremuri, Michel Foucault ar fi fost un favorit al saloanelor, un star al circuitului parizian de conferințe, precum Henri Bergson cu 50 de ani mai devreme. Dar În 1966 Cuvintele și lucrurile s-au vândut În 20.000 de exemplare În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ani mai devreme. Dar În 1966 Cuvintele și lucrurile s-au vândut În 20.000 de exemplare În primele patru luni de la apariție, iar el a devenit peste noapte o celebritate. Foucault respingea eticheta de structuralist, la fel cum pe vremuri Camus susținea că nu fusese niciodată „existențialist” și nu știe ce Înseamnă acest lucru 8. Dar asta pur și simplu nu conta - cel puțin În cazul lui Foucault. „Structuralism” era acum orice relatare declarat subversivă despre trecut sau prezent, În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și moștenirea sa politică. Raymond Aron - contemporanul lui Sartre și inamicul său intelectual, după ce-i fusese odinioară prieten - a fost toată viața anticomunist. Dar și el recunoștea (cu un amestec de regret și fascinație) că marxismul constituia ideea dominantă a vremii: religia seculară a epocii. Între 1956 și 1968, marxismul a trăit - ba chiar a Înflorit - În Europa Într-o stare de animare suspendată. Comunismul stalinist era În dizgrație după evenimentele și revelațiile din 1956. Partidele comuniste din Vest erau fie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ani ai Uniunii Sovietice au fost de o destindere morală remarcabilă), dar tradiția clasică a radicalismului european se caracteriza prin rectitudine morală și domestică. Vechea stângă nu a fost niciodată disidentă cultural sau aventuroasă sexual, nici măcar atunci când era tânără: pe vremuri extravaganța era apanajul boemilor, esteților și artiștilor, care aveau adesea Înclinații individualiste sau chiar reacționare. Deși deconcertant, amestecul de sex și politică nu reprezenta o amenințare reală - dimpotrivă, după cum au remarcat unii intelectuali comuniști, accentul pus pe dorințele personale În detrimentul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
noua eră a serviciilor, locul lor era luat de o populație activă foarte diferită. Ceea ce ar fi trebuit să Îngrijoreze stânga convențională: partidele și sindicatele Își recrutau adepții (și Își extrăgeau fondurile) din această masă electorală. Deși anchetele sociale ale vremii consemnau dispariția incipientă a proletariatului european clasic, vechea stângă continua să invoce „baza” muncitorească. Îndeosebi comuniștii rămâneau intransigenți. Exista o singură clasă revoluționară: proletariatul; un singur partid care putea să reprezinte și să promoveze interesele acestei clase: comuniștii; un singur

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sunt semne de alienare, boli nervoase sau scindare interioară, cum vedem În societatea de consum. Lumea chinezilor este compactă, integrată și perfect sănătoasă”. Revoltele țărănești din afara Europei mai aveau un atribut care le surâdea studenților și intelectualilor occidentali din acea vreme: erau violente. Desigur, violență se găsea din plin la numai câteva ore spre Est, În URSS și statele-satelit. Dar era a statului, a comunismului oficial. Violența revoltelor din Lumea a Treia era una eliberatoare. Sunt celebre cuvintele lui Sartre din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Salariații nu se bucurau de respect, opiniile lor nu erau ascultate. Din ce În ce mai multe voci solicitau o inițiativă sporită din partea lucrătorilor, mai multă autonomie profesională, chiar autogestiune (self-management). Aceste probleme nu mai fuseseră pe agenda conflictelor de muncă În Europa de pe vremea Frontului Popular, În 1936. Sindicatele și partidele politice le scăpaseră din vedere, ocupate fiind cu revendicări tradiționale și mai ușor de manipulat: salarii mai mari, zile de lucru mai scurte. Dar ele se Întâlneau pe undeva cu retorica studenților radicali

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și continuitatea politică, dar au avut printre efecte faptul că, În cele trei mari democrații occidentale, opoziția radicală a fost nu doar marginalizată, ci exclusă complet din parlament. „Sistemul” părea, Într-adevăr, condus numai de „ei”, cum susținea de ceva vreme Noua Stângă. De voie, de nevoie, studențimea radicală și-a asumat rolul de opoziție „extraparlamentară”, iar politica s-a mutat În stradă. Cazul cel mai cunoscut, primăvara anului 1968 În Franța, a fost și cel mai efemer. El Își datorează

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
nu unor efecte durabile. Evenimentele din mai au Început În toamna anului 1967 la Nanterre, o suburbie mohorâtă din vestul Parisului care găzduiește una dintre anexele construite În grabă ale Universității din Paris. Căminele studențești din Nanterre adăposteau de ceva vreme o populație volatilă de studenți legitimi, radicali „clandestini” și, sporadic, vânzători și utilizatori de droguri. Chiria rămânea neplătită. și exista un considerabil trafic nocturn Între căminele de fete și cele de băieți, În ciuda interdicției oficiale 14. Administrația Universității din Nanterre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
studenți: cei care detonaseră Întâmplător Încărcătura explozivă de resentiment social păreau acum, retrospectiv, creierul și motorul acțiunii. Mai presus de orice, evenimentele din mai au fost neobișnuit de pașnice după standardul de turbulență revoluționară din alte țări sau din Franța vremurilor trecute. S-au produs acte de vandalism, iar după „noaptea baricadelor” (24 mai) au fost spitalizați câțiva studenți și polițiști. Dar ambele tabere s-au abținut. Nici un student nu și-a pierdut viața În mai 1968; reprezentanții politici ai Republicii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
European. Caracterul fundamental apolitic al evenimentelor din mai 1968 e demonstrat de faptul că, o generație mai târziu, cel mai bine vândute cărți franceze care tratează acest subiect nu sunt nici lucrări serioase de analiză istorică, nici doctrinele politice ale vremii, ci colecții de graffiti și sloganuri contemporane. Culese de pe ziduri, panouri și de pe străzile orașului, aceste găselnițe inteligente Îi Îndeamnă pe tineri să facă dragoste, să se distreze, să-și râdă de cei aflați la putere, În general să facă

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
resurgență neonazistă, Günther Grass i-a adresat lui Kiesinger o scrisoare deschisă: „Cum vor putea tinerii din țara noastră să găsească argumente Împotriva partidului care a sucombat acum două decenii și care renaște azi ca NPD șPartidul Național Democratț câtă vreme Împovărați Cancelaria cu greutatea considerabilă a propriului dumneavoastră trecut?”. Kiesinger a condus guvernul vreme de trei ani, Între 1966 și 1969. În acest timp, Stânga Germană Extraparlamentară (cum s-a autodenumit) s-a infiltrat cu succes În universități. Multe dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
putea tinerii din țara noastră să găsească argumente Împotriva partidului care a sucombat acum două decenii și care renaște azi ca NPD șPartidul Național Democratț câtă vreme Împovărați Cancelaria cu greutatea considerabilă a propriului dumneavoastră trecut?”. Kiesinger a condus guvernul vreme de trei ani, Între 1966 și 1969. În acest timp, Stânga Germană Extraparlamentară (cum s-a autodenumit) s-a infiltrat cu succes În universități. Multe dintre nemulțumirile Uniunii Studenților Socialiști (SDS) erau cele curente În toată Europa de Vest: cămine și amfiteatre

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
organizată economia comunistă. În bună măsură fiindcă marxismul convențional era, chipurile, ancorat În economie politică, iar politica economică (odată scăpată din gheara lui Stalin) era un domeniu care tolera dezacordul intelectual. Alt motiv era că mulți intelectuali europeni din acea vreme Încă luau marxismul foarte În serios și tratau economia comunistă, discutată teoretic, ca pe un punct de plecare vital pentru reforme majore. Dar explicația principală este pur și simplu faptul că la Începutul anilor ’60 economiile statelor comuniste dădeau primele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]